poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 415 .



Timpuri și destine
proză [ ]
Groapa (cap.45)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cantemirdva ]

2021-06-02  |     | 




Înainte de întoarcerea la Valentia, încă lucrând la rafinărie, dureri serioase în auzul drept (apărute din nimic) m-au obligat să mă adresez la medic.
După un curs antibiotic, deranjul a dispărut, dar mă simțeam slăbit, îngrelat... Țigara nu-mi mai ticnea. Cum o aprindeam, mă atacau amețeli, grețuri... tâmplele trosneau, ochii se încețoșau. Am lăsat fumatul, am limitat și consumul de tărie.
La două luni de horcăieli, scuipături de negreață și mâncărimi de creier (cunoscute și altă dată, la Odessa), am revenit la starea abituală, numai că nopțile dormeam rău. O nară, aproape închisă, mă obliga să respir pe gură. Gura se usca, mă trezea... Putea fi răceală, virus, inflamație... Au trecut săptămâni... nasul se înfunda tot mai tare.

Odată întors acasă, m-am dus la ambulatoriu. Medicul de familie mi-a prescris un spray antialergic: foarte bun... propagat și la televizoare. Leacul n-a ajutat. Ca urmare, am fost îndreptat la specialistul local, care nu mi-a găsit nimic. Nimic n-a depistat nici radiograma. Conform ordinii procesuale, am fost trimis la spitalul general .
După un control minuțios, otorinul de Valentia a anunțat o neoformație de mărime avansată, localizată în sectorul superior a nazofaringelui. Tot atunci a fost efectuată biopsia, extracțiile analitice, rezonanța cranială... Urgența procedurilor m-a băgat în sperieți.
La o săptămână, revenii la spital. Diagnosticarea depistase tumoare de rinofaringe, malignă. Tot atunci, otorinul mă trimise la oncologie, unde imediat fui spitalizat, cu inițierea primului ciclu de chimioterapie forte.
Prima noapte n-am închis un ochi. Tovarășul de cameră, moșneag de 90 de ani cu cancer de pulmon și fața de muribund, se văicăra într-una, căutându-și salvarea în calmanta albiciune a tavanului . O fiică a lui, așezată alături pe un fotoliu pliant, încerca să-l susțină cu sucuri și amintiri. Din oră-n oră, intrau doi-trei sanitari, să schimbe pampers... Oricum nu aveam șanse să adorm. Cărând după mine suportul cu picurători, tot mai des intram în veceu – lichidele medicale își demonstrau efectul.
A doua zi începui a scuipa sânge, în două cu salivă. Medicul de serviciu mă liniști, zicându-mi că medicația pornise distrugerea tumorii. Spre seară, simții amețeli ușoare. Noaptea, după ore dormite, moșul iar dădu glas. Din fotoliul vizitatorilor o altă fiică îl calma.
A treia zi am trăit-o mai mult în veceu. Masa sângeroasă apoasă (ce se scurgea pe gât fără oprire) o scuipam direct în lavoar. Tensiunea o aveam normală, temperatura – puțin ridicată. Fizicamente eram în ordine, doar simțeam o slăbiciune ușoară.
În ziua a patra scuipatul se încetini, în schimb tâmplele ardeau, puterea se ducea în călcâie... Stăteam lungit pe pat și urmăream cu indiferență pachetele verzui și vineții picurând încet-încet veninul tămăduitor, ce mă umplea și mă tot umplea.
După miezul nopții, moșul nu se mai auzi. Într-o oră, camera se umplu cu neamuri, bocete, doctori și surori medicale. Pe urmă, rămasei eu și mortul... abia spre dimineață l-au dus la frigider. Fluierând satisfăcută, sanitara dezinfecta locul, tot zicându-și că era timpul...
În a șasea zi a venit soția, cu mașina, să mă ia acasă. Până la următorul ciclu aveam pauză două săptămâni. Pe picioare mă țineam bine, dar mă simțeam îngrelat, și grețurile dădeau semne de aparență.
Soția retrăia, cu intenția să-și ia concediu pe cont propriu, cum proceda lumea civilizată în situații similare. Am renunțat, categoric. Jalea și dădăceala mai tare mă încurcau decât mă ajutau. Și apoi, aveam a doua mașină, eram în stare să conduc, să merg... Eram în mințile mele. Înainte de a părăsi spitalul, am fost trimis la TAC (Tomografie axială computerizată).

În a doua săptămână de repaus am avut vizită programată la spital. Chirurgii mi-au instalat cateter în stânga pieptului, pentru continuarea tratamentului la domiciliu. Tot atunci am fost văzut și de oncolog.
Conform datelor ultimei tomografii, adenocarcinoma de cavum în stadiul 4 fusese distrusă. Rămânea doar de procedat purificarea locului afectat și a întregului corp, prin înalte doze chimio și radioterapeutice.
Medicina controla situația. Din partea mea se cerea doar rezistență, obținută numai din abundentă alimentare cu produse calorice, în special carne de cal.
În ziua inițierii următorului ciclu, m-am prezentat la spitalul de zi a oncologiei. Noua picurătoare, unită la cateter, era un vas ermetic cu furtun și dispozitiv special, fixat într-o traistă la fel de specială, ce trebuia purtată o săptămână. Aparatul era ușor, comod, independent; în caz de nevoie, îl puteam duce și pe malul iazului. Rău gândul nu era... idee nu aveam ce mă aștepta înainte.

Primul seans de radioterapie a început imediat după al treilea ciclu bazic de chimio – trecător în altele 5 scurte. Seansurile de radio... procedate zilnic (în afară de duminici), în două săptămâni mă slăbiră de tot. Din casă nu mai ieșeam decât dimineața, la spital și înapoi.
Problema cea mai gravă era că nu puteam mânca. Chimioterapia și arsurile de la radio îmi dăunau fața, maxilarele, ceafa... Dinții se clătinau, părul din cap zbura în smocuri, rănile din gură se duceau pe gât în jos... Nu mai puteam înghiți decât piureuri, dar și acelea intrau cu greu, grețurile reacționând și la apă.
Medicii de la radioterapie au intervenit cu dezinfectări speciale, ungeri cu unguente tari, încurajări, și gata. – Altceva n-aveau ce-mi face, nici tratamentul nu putea fi întrerupt. Oncologul mi-a recomandat o ofertă de piureuri extra. La ce mă serveau ele, dacă nu puteam sorbi nici în silă: durerile din gât mă rupeau, grețurile mă doborau...
Situația se complica, pierdeam kilograme și nu numai. La spital, pe trotuare... lumea mă înconjura – și-i dădeam dreptate. Aveam fața palidă în frunte, osoasă, schimonosită, plină de bube, tot felul de răni (părute infecțioase, și incurabile), ochii ieșiți din limitele spaimei, craniul gol însemnat cu vine groase la tâmple... La așa fizionomie, mai bine ca orice se potrivea broboada neagră și coasa.
Acasă, după ce mă întorceam de la radioterapie, restul zilei și noaptea toată ședeam întins pe divanul din salon, învelit cu pături, tremurând de frig cu +35 afară. Telefonul îl aveam închis – jalovania de departe (și de aproape) nu-mi pria deloc. Capu-l aveam de plumb, corpul fiert, epuizat... Rănile nu le mai notam, mintea nu-mi mai funcționa. Televizorul deschis nu-l mai vedeam...
Priveam aiurea, până ochii se închideau singuri. Nu puteam dormi noaptea, nici ziua; o oră de somn era rară. Când ațipeam, visam.
Odată, eram în depozit întunecos, înconjurat de lăzi mari de carton clădite în dezordine, separate prin intervale de lățimea omului. Căutam să ies la o margine, învârtindu-mă fără oprire în labirintul haotic ce se îngusta și se îngusta. Simțind pericol, am dat înapoi, să mă slăbesc din strânsoare.
N-am reușit, puterea-mi lipsea. Am înaintat, până n-am mai putut. Lăzile mă apăsau tot mai tare, mă sufocam... Am strigat, cu ultimul glas. Ca răspuns, a răsunat un bubuit. Am deschis ochii.
Afară, trăsnete lungi băteau cu săgeți într-o adunătură de nori grei, ce întunecaseră Torontul și coasta sudică a Valentiei. O ploaie văratică întârziată a dat cu stropi mari în acoperișuri, geamuri... Natura-Mamă spăla, împrospăta, înnoia, îndemâna la viață... dar eu nu mai știam, de la cine și ce așteptam.

Altă dată, mă văzui lângă o râpă pustie. Ziua era nouroasă, posomorâtă, dar nu ploua. Drumul de alături era uscat, uscate păreau și pământurile din apropieri. Râpa adâncă, nu prea lată, scotea din ea sunete stranii. M-am apropiat. Malurile răzmuiate, lunecoase, alocuri prăbușite, nu m-au lăsat să văd fundul prăpăstios.
M-am retras. Mai într-o parte se zărea o groapă largă, rotundă, din care ieșeau aceleași sunete. M-am dus acolo. Malurile periculoase îmi aținură calea. Mă întoarsei la drum, în picioarele goale încărcate de glod vârtos. Visul nu se sfârși, se repetă până găsii un cap de punte pe malul gropii. L-am urcat.
La fundul hăului, într-un lac de mocirlă stătută se bălăcea o dihanie mare cu formă de șarpe: groasă, lungă, cu botul bălos ridicat și coada ieșită sub malul opus. Văzându-mă, monstrul lunecă spre mine.
M-am întors, să fug: lent, sleit… hipnotizat de prezența dihaniei. Scândurile punții se rupeau, parii șubrezi se clătinau și se prăvăleau, trăgându-mă și pe mine în jos. Prins până la brâu în lacul vâscos, mișcam din brațe, călcâie, întinzând pieptul înainte...
Odată scăpat de mocirlă, m-am înfipt cu mâinile și picioarele în mal, să urc deasupra. Corpul neputincios nu mă mai asculta, țărâna udă ceda, bucăți de pământ, desprinse de la malul abrupt și fărâmicios, mă împingeau înapoi.
Reptila fioroasă, oprită cu morda (botul) colțoasă la doi pași, adulmecând cu nările desfăcute mirosul de om, mă urmărea cu ochi de sticlă. Se uită ea cât se uită, apoi întoarse gâtul și se scufundă.
De pe mal, priveau în jos oameni: fata mai mare, băiatul, cea mică, frați, surori... La spatele lor, mai distanțați, se vedeau și din cei duși: (iarăși) fratele Mișa și unchiul Colea, mama, tata, bunicii știuți pe fotografii, străbunii imaginați... De mi-ar fi spus măcar unul din ei, ce trebuia să fac în clipa ceia, întru totul i-aș fi dat dreptate – un mort, altfel e ascultat decât un viu. Dar... tăceau unii, tăceau și alții; parcă așteptau, dându-mi de înțeles, că numai eu trebuia să decid ce să fac mai departe. Apoi au dispărut și ei, cu toții – atunci și coșmarul s-a dus.
În ziua monstrului, m-am înverzit la față, ochii mi s-au îngălbenit. O răceală totală mă ținea lipit de divan, frigurile mă scuturau. Durerile de creier nu le mai simțeam, arsurile nu măi mă preocupau, eram cu mintea dus departe, halucinam... Soția, închisă
în dormitor, plângea în hohote. Fetele, speriate și ele, se ascundeau în camere. Seara, revenindu-mi puțin, am plecat cu soția la spital. Oncologul a întrerupt chimio (mai râmaseră două cicluri scurte), dar nu și radioterapia.

Treptat, acuta criză s-a retras. Tratamentul s-a terminat, dar coșmarurile au mau durat. La groapă m-am întors, nu odată. De balaur n-am mai dat: sau îl înghițise mlaștina, sau fugise după hrană mai bună...
În tot cazul, eu am urcat malul. Ultimul TAC, procedat la sfârșitul radioterapiei, a arătat rezultate stimulative. Duhul a dat semne de curaj, deși, fizicamente, om nu eram. Corpul îl aveam copt în afară și înăuntru (capul – bătut cu barosul), amețeam, gâfâiam, nu mâncam, nu dormeam… În căldura verii lungite, și sufocante pentru restul lumii – învelit cu plapumă de iarnă – tremuram ca varga. Doar rănile pe față prinseră a se usca.
Înainte mă așteptau ani de reabilitare, cu stricte supravegheri și controale speciale. De fapt, medicina nu mai avea ce-mi face, mai departe totul depindea de mine.
Tot așa scria și un jurnal gros numit ”Babușka- Babusea”, adus de cineva din Ucraina. ”Babusea”, povești nu povestea: criticând cu asprime doctoria industrială, oferea tot felul de lecuiri populare gratuite, cu explicații (de mine văzute) competente, argumente...
Aparte, pe zeci de pagini se desfășurau exemple practice, vitale, convingătoare... – pe acolo era bine să fiu și eu. M-am găsit, la prima citire, în două cazuri (similare cu al meu) descrise cu amănunte.

”Babușka” îmi recomanda insistent o urgentă izbăvire de otrăvitoarele materii medicinale, apoi – tratament profilactic anticancer, schematizat de la început la sfârșit. Între leacuri oferite era ovăs necojit (un sac), uleiuri (de rășină, bostan, in...), propolis, polen, albine moarte, ierburi diferite, între care și aconitul de Djungar.
Procedurile Babusei cereau duhul curat, o minte împăcată cu situația, diete populare, mare-mare credință creștină, timp îndelungat... și multă-multă răbdare. Eram gata la orice, numai să scap măcar puțin de veninurile ce-mi sfredeleau craniul de câteva luni.
Încercarea nu mă costa nimic, și timp aveam destul. Fapte mari la ”Riciard...” nu mă mai așteptau, că nu mai eram de montaj. După cum considerau medicii asigurării sociale, dozele radiochimice primite duceau la gradul de incapacitate permanentă.

Anii de reabilitare treceau. Starea mea se ameliora, mă înfiripa. Am prins la putere, m-au lăsat durerile cerebrale, amețelile... Din rănile faciale rămaseră doar câteva semne vizibile. Desigur, până la însănătoșire eram departe. Persista astenia, insomnia, lipsea pofta de mâncare, glandele salivare nu funcționau, apăreau spasme la ceafă, la gât, la picioare, dar... – respiram, trăiam...
La cina jubiliară, celebrată după prima etapă de recuperare, oaspeții (între care – fratele Ukil cu familia și unchiul Teodor) mi-au lăudat aspectul, curajul... și optimismul de pe față, ce nu putea fi șters nici cu cele mai eficace dizolvente.
Reviziile medicale se repetau odată la șase luni. Doctorii se mirau, în special otorinul. Cum numai mă vedea în cabinet, chema studenții practicanți, să vadă și ei cicatricea (pe cale de dispariție) de pe rinofaringe.
Se uimea și oncologul, și hepatologul, deși ultimul n-avea nimic în comun cu adenocarcinoma. El, de fapt, îmi trata ficatul (atacat de chimioterapie) cu o pastilă antivirală efectivă, ce trebuia consumată zilnic și restul vieții. Odată, l-am observat turnând din termos un lichid întunecat. Era pelin: omul avea hepatita B, ca și mine. Atunci fu, când porni o discuție aprinsă. Îi povestii câte ceva de schemele Babusei. Doctorul se interesă, făcu și notițe, doar pentru el, că spitalul nu se implica în lecuiri populare.

Consecințele negative ale tratamentului nu m-au lăsat să revin la munca salarizată. Am fost pensionat, cu indemnizare lunară indefinită, ce permitea nivel de trai apropiat de mediu.
Timp liber aveam cât îmi doream, acasă mult nu mă rețineam. Urcam în mașină și plecam.
Alergam dealurile după fructe, legume și poame rămase din urma culesului. Toamna făceam vinuri și rachiu – pentru învechire, că medicii nu-mi dădeau voie să beau. Și asta părea puțin... În statut de pescar, la care încă nu renunțasem, toate iazurile din jurul Valentiei erau ale mele.
Trăgeam șalăi, știuci, crapi de la 3 kile-n sus... de nu mai aveam loc în congelator. Mă duceam și mai departe, singur. Ultima vreme nu mă împăcam cu gălăgia.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!