După evadarea Colțatului, s-a dus tata la stâna unchiului Vasile și, cu lacrimi în ochi, a renunțat la sincera-i binefacere. În următoarea zi a fost adus câine de la brigada de tractoare. Animalul se arăta harnic, atent, năstrușnic... și slobod și legat nu i se mai oprea gura de lătrat.
Pe la mijlocul primăverii, într-o zi, venind de la școală, fratele mai mare a adus și el un câine, făcut cadou de un drujban a lui de clasă.
Noul păzitor – un șomoltoc negru pufos, dat jos din brațe pe o grămăjoară de paie într-un colț de ogradă, s-a apucat de făcut tumbe. Ai noștri s-au precipitat să-l vadă. Țincul s-a tot dat de-a rostogolul, până a ajuns în poartă.
Costa, inimos la animale, l-a luat în mâini, l-a mângâiat, i-a curățit blana de paie, i-a deschis maxilarul, i s-a uitat în cerul gurii, apoi i l-a dat Luminenței, să-l tină și ea o secundă în brațe, apoi Marișăi, care, apropo, nu mai era mezina.

Alintat cu moinele (clătite), lăptică... chiar și smântânică, cățelul păpa bine, se îngroșa, se rotunjea, dar nume încă nu avea.
O lună a trăit săracul nebotezat, până a sosi vărul Aurel de la capitală – a lui badea Grișa băiat, un an întreg așteptat de mămuțică-sa Lucheria, care în fiecare vară îi ținea doi copaci cu cireșe albe, încă din floare. Anume el a fost nanul câinelui, numindu-l Vultur. Din ce considerente? – nici astăzi nu e clar.
Doar se știe că în acea vară cățelul le-a fost bun însoțitor fraților mai mici, care împreună cu verișorul oaspete hoinăreau prin văgăunele de la Rotundu și nu numai. Din ale lor spuse, câinișorul în calea lui nimic nu ocolea, umfla pieptul și peste șanțuri se arunca, cădea, se ridica, iar se avânta, ca pajura la fundul râpilor zbura.


Cățelul, simplu nu era. Nu degeaba amicul fratelui, într-o seară lungă, descărcase o groază de istorii asupra urechilor noastre ciulite.
Din spusele lui, Vultur se trăgea din sămânță blagorodnică. Chipurile, pe vremea primului război cu neamțu, o depărtată străbună a lui slujise în armata împăratului Neculai, nu ostaș de rând, ci cu rang ofițeresc în secția secretă a frontului.
Cu alte cuvinte, cățeaua căra scrisorele cu pricazuri speciale pe la divizii și unități, cu o zi-două (poate și o oră) înainte de ofensive.
Doar in două luni de operațiuni militare, spioana dobândise cruce de fer direct din mâna împăratului, multe laude publice și post special la comunicări.

Într-o noapte, trecea ea linia frontului, ducând în zgardă o înștiințare vajnică la o unitate încercuită de inamic. Când îi mai rămânea puțin să ajungă la punctul destinat, o bombă rătăcită a trăsnit alături.
Valul exploziei, învârtind-o în aer, a aruncat-o departe, în direcția din care venise.
Mă cam îndoiam de adevărul ultimelor cuvinte, dar văzându-i pe ceilalți ascultători cu gurile căscate, nu le-am încurcat, eu însumi interesat să aud brașoava până la capăt.
Așadar, după pocnitura de proiectil strămoașa eroină s-a trezit în vârful unui copac înalt, drept într-un cuibar de hultan.
– Nu cred – am zis eu –Vulturii îs păsări di munti. – Ei da... – a protestat fratele – trăiesc și în păduri... Ia să te uiți mai atent pin stejari, ai să-i vezi cum foiesc... Asurzită, muțită, orbită, fără o labă dinainte, cățeaua și-a revenit. N-avea cui i se jălui, dar ordinul era ordin: moartă-coaptă, trebuia să-l execute. Săraca, a coborât cu greu din copac și a adulmecat cu botul (ca prin minune rămas întreg) – în zadar, trăsneala de la ghiulea o lipsise și de olfact.
Până la urmă, minunea s-a înfăptuit. Rănită, pierdută în timp, spațiu și întunecimea nopții, poștărița a ajuns la unitatea blocată. Scrisorica a salvat soldații, ofițerii, divizia, armamentul...

Coada războiului a prins-o pe eroină în gradul de căpitan, înaltul post de comandant a garnizoanei câinești centrale, cu gramote iscălite de mismisimum* (însuși cel mai), cu zgarda-i lată încărcată de medalii, cruci... Deci, țincul avea cui semăna. Avântările lui spre adâncimi, pe undeva, adevereau spusele visătorului narator. Demna strămoașă a rămas în istorie. Cu ce s-a evidențiat urmașul urmașilor ei, cum a fost, ce a făcut el, să merite câtuși de puțină atenție din partea contemporanilor săi?

În decursul verii, pe când eu cu fratele ne rupeam spinările pe dealurile colhozului, frățiorii cu Aurel se ocupau de educația și îngrijirea lui Vultur, care, de facto, nu era ”el”. Verișorul încurcase buricul cu alt organ sexual. El, băiat crescut la oraș, departe de lumea animală, merita crezare, dar ceilalți, care de la doi ani deslușeau mâța de motan, nu l-au corectat.
Adevărul era că numele masculin suna tare, dădea bravură... Asta ne convenea și nouă, așa că vechiul botez a rămas în vigoare.

Spre toamnă, cățelușa crescuse destul, într-un fel se și maturizase. Avea blana de invidiat, nu numai in cercurile câinesti.
Pe vârful urechilor ascuțite, cât si a cozii mereu ținute drept în sus, predomina un alb ca zăpada de sclipitor, cu strictețe vărsat într-un negru smoliu ce-i învelea tot exteriorul corpului rotunjit, încărcat de mușchi, ardoare... tare dornic de viteza mare.
Părul negru bogat al cuconiței se ducea ondulat în jos, spre pământ, împodobindu-i partea inferioară a pieptului de un alb auriu, răspândit pe burtă și zona interioară a soldurilor cărnoase. Labele dinainte, scurte ca și cele dinapoi, abea se observau de sub poalele lungi, cârlionțate, aurite și ele de un galben rar. Î
n poziția de culcată pe spate i se vedea tot albul dedesubt, burtica mereu plină, buricul sexi, ba chiar si coada – un flocușor pufos, de râsul lumii, servind mai mult pentru flirturi.
Dacă te uitai la ea din urmă, era imposibil să nu-i admiri spatele împlinit lunecând cu finețe spre fundu-i robust. Stând pe patru labe, semăna cu statuia de aur a neamului, doar îi lipseau niște picioare lungi, o coadă lungă, un gât lung, două rânduri de țâțe (tot lungi) și doi pui de om flămânzi.
Și dacă măria sa prințesa mergea în rând cu lumea (casus rarum*), se vedea chipeșă, cu capul sus, urechile înălțate spre zei, pieptul bombat înainte, ochii în scântei... Nici de departe văzută, cățelușa nu pierdea din tandra-i ținută canină.
De o apuca alergatul după cineva, grațioasa gingășie-i dispărea, într-o clipită se făcea înverșunată, nemiloasă, ca săgeata se arunca să-și păzească nemărginitele domenii. Când un străin o vedea din față, părea că-i zâmbea, doar dinții clănțănitori o dădeau de gol, dovedind că era gata să atace și un buhai. Dacă te uitai la ea din spate, vedeai doua jambonele zburătoare – zburdalnice și jucăușe bucusoare... Ce mai... era o zglobie cățelușă foc de frumoasă, glamuroasă, atractivă, săritoare, adorată de toți copiii ogrăzii.


La capătul verii, Într-o dimineață de duminică, când întunericul încă lupta cu lumina, plecat-am la pescuit. Eram eu, fratele mai mare, frații mai mici, Deadea (ca în loc de tartar) si Vultur.
Cățelușa, deja oprită din crescut, de statură era mica dar neagră în cerul gurii, tăcuta si făcuta; deloc nu latra, numai apuca.
Fetița de altă dată se rotunjise într-atât, că, văzându-i deosebita configurație, un om de pe drum n-avea cum să-i găsească locul unde i se termina gâtul și incepea capul. Același lucru se petrecea și cu partea ei dorsală, niciodată nu ghiceam unde i se termina coada și de unde-i pornea buca învelită cu lână lungă, deasă, văluroasă, ca special pentru fundul ei aleasă.
Avea o iuțeală... vai și amar de mama hoților. Din drumeții întâmplători, care prea mult priveau la ogradă printre scândurile gardului, rar cine scăpa cu piciorul neînsemnat de ascuțiții ei colțishori.

Dimineața toată, carasul s-a prins slab de tot. A trebuit să rămânem și după amiază. – Nu eram noi pescarii care să bată în retragere cu căldarea goală, mai ales că venisem la iaz o grămazea. În fine, pestele ca pestele, s-a prins in ziua ceia așa si-așa, dar păgubasi n-am rămas. Spre seară, arși de soare ca lumea, am renunțat la dobânda așteptată, încă și lihniți de foame.
De obicei, mâncare multă cu noi nu căram, să avem motiv de a ne trage acasă, de altfel mama nu ne mai vedea intrând pe poartă înainte de miezul nopții. Am strâns sculele cu grijă, ne-am scaldat si – acasa!

Lăsând partea stânga a iazului, am trecut damba (digul) toată și am luat-o vârtos în dreapta. Planul era sa ajungem în coada apei, de acolo sa ridicam dealul, că în vârful grădinăriei colhozului, încă de dimineață, ne așteptau rânduri de patlagele bulgărești cu multe greșuri.
Malul drept părea pustiu, dar nu era așa. Ajungând pe la jumatea lui, am dat de doua mașinele (mașini mici - autoturisme), corturi și o masă întinsă, goală. Obosiții fonțonari* (funcționari) stăteau mai sus, între rânduri de salcâmi, la umbră jucând “popa prostu” fara griji, stresuri... și cu vreo trei odoruri pe lângă ei: dolofani, albi la fețe, cu pălărioare albe, șosete albe...

Drept lângă apa iazului, alături de un foc fumegând a terminare, pe un părtălaș de iarbă, sub soarele de chindii lucea o oală albă jămălțiută, cu capac.
La ora ceia, în zona lacului nu mai era țipenie. Pentru întârziații oaspeți ai naturii era mai bine să nu fi trecut nici noi pe acolo.
Tartarul (Deadea, tot el unchiul Teodor), din curiozitate, a dezgolit oala și s-a uitat. Înăuntru erau chiroște cu brânză sau colțunași, cum le numeau culturalii.
Cățelușa, tot atunci, a înălțat botulețul la cer, a adulmecat, s-a ridicat în vârful ghiarelor și a căzut lată, ca leșinată.
Noi ca noi, în frunte cu Deadea ne simțeam îndurători, căliți... Vultur avea în burtă alte socoteli. Când îl apuca dorul de hăleală, repede-i zbura din cap sovestea* (conștiința), pierdea obrazul, educația... uita și de țâța suptă de la cățeaua-mamă.
Eram noi înfometați, dar nu într-atât ca să băgăm mâna în ceaun străin, deși nu-i de ascuns că pentru cățelușă ne-am fi bucurat. Ea, parcă ne-a citit. S-a ridicat brusc, din nou prinzând aer cu nările deschise, s-a oprit, a aruncat ochii în stânga, în dreapta, s-a uitat cu atenție în sensul jucătorilor de noroc, a dat de trei ori din coadă, s-a mai sucit, s-a mai învârtit, a mai ocolit... Până la urma, flămânjoasa iar lângă vasul cu pricina s-a oprit, i-a tras o labă la capac și drept cu botu-n oală a nimerit.
Între timp, noi pe loc nu stăteam, orice mișcare negândită bătea la ochi.

Ospățul mult n-a durat. Băgată cu botul până la buric în oală, cățelușa înfuleca fără oprire, cum rădea fundul oalei de colțunași, așa-l rădea. La urmă a intrat atât de tare, ca i se vedea doar vârful cozii și ghiarele labelor dinapoi, tremurând toate odată în unison cu indescriptibila-i plăcere suportată în acel moment. Aruncând ochii în urmă, ne bucuram nespus de apropiata-i izbândă. O apreciam tare și țineam mult la ea, cu tot cu poznele ce le făcea. Era smecheră, isteață, știa să-și scoată bucățica... de la mâncare bună niciodată nu i era greață.

Rupându-se cu greu de la oală, respectând regulile de precauție, urmându-ne, Vultur a bătut în retragere. La început părea satisfăcut, cum numai am pornit la deal, i-a dat bucuria-n scârbă. Rămânea în urmă. Abia se târa amărâtul, umflat la burtă, îngrelat, străduindu-se să reteze distanța între noi și el.
Îl jeleam cu ochii, dar nu ne opream, nici în brațe nu-l luam, știindu-i capacitățile. Între noi, pescarii, s-a strecurat hazul.

Până la urmă, înghițind noduri, tot flămânzi am rămas. De unde s-a luat atâta putere și arțag în noi, să ridicăm dealul cât muntele, mai și alergând hlizindu-ne fără măsură, de parcă ne-ar fi fătat vaca în luna lui cuptor?
– Exprimarea în cauză părea o solidară înfrățire cu neamul câinesc, dar mai era și altceva.
Din punct de vedere conceptual, toată bucuria ceia însemna mult mai mult: Era o evidentă manifestare a unei mici victorii în lupta de clasă cu odraslele celor văzuți, apreciați, evidențiați de restul lumii prin posturile ocupate. De iure, inevitabilul antagonizm mie personal mi-l băgase în cap tot un fonțonar, și încă de care - din cei mari, hultuiți.
De facto, conceptul mă domina încă de la cinci ani, când un pui de nacialnic nu s-a împărțit frățește, mâncând el singur un pumn întreg de bomboane... Trebuia să le împartă frățește, dar el asta n-a făcut, nesătulu. M-am răsplătit... dar nu m-am liniștit. Atunci am înțeles eu că nu-i dreptate pe pământ, și am jurat să mă trântesc pentru ea până la urmă. Rău am făcut de am jurat, mai bine înjuram ca tata de trei ori la rând soarele, luna și nourii cu cer cu tot. – Așa, precis că nu se mai aduna atâta ură de clasă în mine... dar, cred ca am ajuns nu acolo. Astea-s amintirile, te abat de la temă și te tot poartă aiurea, până se întunecă și afară, și în minte.

Revenind la cruda povestire, afirm cu certitudine că așa râsuri nebune nici până atunci, nici de atunci încoace, n-am tras și n-am mai suferit.
Cât am suit dealu Haragâjului, Vultur și-a revenit, dar l-a costat, săracul, adică – săraca, doar era cățea (mai să încurc iar ițele, tare-i mai trebuiseră cireșe albe vărului Aurel anume în vara ceia...).
La început de drum, pe curajoasa noastră a apucat-o treapădul. O usturau ochii de rușine, dar n-avea încotro, trebuia sa meargă numai înainte. Din coada iazului până-n culmea povârnișului a însemnat toți tufarii și tufele nimerite în cotita-i cale nealeasă . Noroc de ea că nu era purtatoare de fusta, pantalon sau alte hamuri și legături pe sub poale...

Văzându-ne la capătul de sus a grădinii, am dat o roată prin patlagele. Ne-am înfruptat, am băgat ceva și la torbă. Vulturica n-a intrat, a rămas să ne aștepte la margine. Costa i-a întins o legumă, a refuzat-o. Tot atunci a vărsat două jumătăți de chiroște, sărmana. Râsul s-a oprit.
Profunda compătimire a durat puțin. Când am ajuns să ne dăm drumul spre sat, cățelușa a făcut câteva sărituri nevoite și s-a dus de-a dura la vale.
Atâta ne-a trebuit, iar ne-a umflat hohoteala, nu ne mai puteam opri de râs, nici de mers. Numai eu unul, până a ajunge la loc mai drept, m-am tăvălit prin boroscaie și curnuți de două ori.
Fratele mai mare, cât de atent se lăsa în vale, a tras și el o trântă bună. De cei doi mai mici mi-e și oarecum să pomenesc... din causa hlizelii mai mult se rostogoleau decât pășeau.
Din toți, Deadea era mai tare, dar tot el era și mai mare! El era tartaru, și basta! De facto, el cu râsul nu prietenea. Mai trăgea un zâmbet mai dulceag pe la sarbatori... Așa-i era felesagu, deși în ziua ceia nu odată reușise să-și arate dinții. Prima dată asta se întâmplase la iaz, când văzuse cățeaua hărpănind din oală.

Vulturoaica, cu toate incomoditățile-i suferite, simțindu-se în centrul atenței băieților (care văzuseră la viața lor câini negri în cerul gurii), s-a înviorat, da nasul la purtare nu și l-a luat. După ce eliminase surplusul de colțunași, se arunca la bondari, țânțari... sărea ca o căpriță peste tufele de holeră, alerga printre noi veselă, sprinteoară...

Pe amurgite, am ajuns acasă. Râsul se împrăștiase pe drum, nu tot, ceva mai rămase. Deadea a schimbat două vorbe cu tata și n-a mai stat, a tuns-o divali, la gospodăria lui, cu pasu-i lung măsurat, în călcâi apăsat.
Noi, de când intrasem pe poarta, nu ne mai opream, tot hi-hi, ha-ha... Uitasem de foame, de pește, de spinii din picioare...
Am golit in patru o căldărușă cu apă, apoi ne-am oprit. Când iaca-iaca să uităm de motivul veseliei, cățelușa, aflată și ea în rândurile noastre, rupându-se iute de la grămadă, s-a dat într-un colț de gard, s-a lăsat pe labele din urmă și, ca din pușcă, a slobozit de sub coadă o vână de țârfuială urmată de un lung șuierat de gaze, după care tăcerea n-a mai avut salvare. Noi, fetele din ogradă, o vecină venită după sare... am bufnit odată într-un val de râs. Râdea și tata, așezat pe pragul mare de la casă.
Din familia toată, doar mama nu se veselea, comicul moment o prinse în afara curții. – Da și-i cu băieții iștia, măi Andrii? Di când o vinit, tot râd și râd într-una, s-aud tucma di la șleah – a întrebat ea nemulțumită, ieșind de după poarta grădinii cu o căldare învârfonată de păstări galbene. – Râd și ii... că n-au altșeva di făcut. – Pești macar o adus?.. – Mamă dragă! Așa ceva n-am văzut di când îs eu. Oari și o dat într-înșii, încă și pi feti li distrăbălează... Și tot vă râdeți acolo, de parcă sânteți beți? – N-ar hi mari lucru... satu-i plin di neamuri. Nu v-o șinstit oari nimeni pi drum? – Voi mă auziți? Sau grăiesc cu aguzii... doamne mă iartă di gânduri negri asupra nopții. Ia intrați oleacă-n casă, că ne aude măhălaua.
Am intrat cu toții. Pereții cuhnei (bucătăriei) n-au soluționat întrebarea, râsul domina situația. Mezinul, băiețel ascultător la mama, tăcut din fire, atunci a găsit de cuviință să strice și el o vorbă:
– Râs cu plâns, baligă de mânz.
– Și tu?.. – În tacu zace... doamne mă iartă di așa cuvânt spus asupra întunericului.
– Mamă, da nu-i rău să râzi, niși să plângi – s-a manifestat alt fârtat.
– Cum adica? Lamurește-ma, să nu mor proastă la bătrâneță.
– Di la plâns creste inima, di la râs – altșeva.
– Și anumi, tălanca? – Așa spunei când erai mai mititel. – Asta nu eu... o fimei pi drum o zîs – a sărit Andrușelu cu lămurirea.
– Când, undi, numile, familia... întreabă și tu bărbati, spuni-li șeva. La curauă ești meșter, da arată altfel cum să educă...
– Mai dimult, mamă, atunși încă nu învățam la școală, o chema mama Anica – îi dădea băiatul cu răspunsul, fără a pătrunde în esența încălcitelor mijloace educative la care se referea părinta.
– Din cari prișină o chema, și nu o cheamă?
– Că o murit... – Bun, cu asta ne-am lămurit. Da di talancă, tot e o pominit?
– Nu, asta am spus eu di la mini. – Adica, ai compus din capu tău. Ei ghini că macar un lucru folositor ai făcut. Pintru asta mama te-ar săruta în frunti, da acu-acu n-are când, trebuie să afle neapărat de unde vă vine boala hlizitului. Când am mai auzit-o și pe asta, eu n-am mai răbdat, am pufnit iar în râs, apoi și ceilalți în frunte cu tata, care de facto râdea de râsul nostru. Da râsătură, mă băiete... Sincer să fiu, m-am speriat. Ce situație tâmpită: să vrei să-ți plângi de milă pentru că nu te poți opri din urgia veseliei. Așa ceva încă nu pățisem. Tata a ieșit repede afară, să aducă apă de la fântână, dar tot atunci s-a întors după căldare.

Până la urmă, s-a aflat de unde se trăgea fenomenul. Totul s-a limpezit când fratele mai mare a povestit de Vultur, ba chiar l-a și lăudat.Tata a râs cu poftă, mama – nu. Arăta îngrijorată, tare nu-i plăcea să bată drumuri goale pe la selsovet, mai ales lunea, când nu-și vedea capul de treburi.
Mama, pe fratele nu l-a crezut de tot, prea multe râsete zburau... la ce tălmăcea el. Ca urmare, a împins-o păcatul de m-a întrebat și pe mine: ce făcusem noi cu Deadea toată ziulica pe malul iazului, ca asupra nopții să ajungem acasă cu trei chitici și mutrele umflate de râs. I-am spus și eu ce-am putut, cum m-a dus capul, da mai bine tăceam, că apăsam prea tare în favoarea cățelei – într-un fel îi proslăveam fapta. Tot atunci ne-a și luat mama la țesut, începând cu mine.
Prinși în lanțurile prejudiciului, ascultam neclintiți severa-i morală. Nici nu zâmbeam, să nu bănuiască vre-un semn de derâdere a discursului ei curgător.
Doar Costa nu stătea locului. Se legăna, se mai apleca, se mai învârtea... știind precis că încă era scutit de bătaie.
– Cum nu vă este rușine la obraz, așa lungăi, să vă bucurați de mâncarea altora, să lăsați sărașii oameni cu copchii mititei flămânzi pe malu iazului, poati viniți di diparti, pi noapti...
Cum ați putut să-i dați voie la o cățauă nisătulă, băloasă, distrăbălata și esti e, să se îndoape cu bunătățuri străine, și încă di cari – chiroși cu brânză. Poati nevestili șelea, sărașili, o scos din buzunare ultima rublă, ca să împlinească pofta copchiilor și a bărbaților într-o zi di hodină dată di la dumnezău. Dacă măcar la asta nu v-ați gândit, atunșia di și mă mai zbat eu cu tat-to să creștim oamini, la și mai roadiți coatili di la custiumuri pi bănșili școlii, pintru și mai însuriți la cap sărașili învățătoari?
– Da nu noi le-am mâncat, mamă – a încercat să protesteze Costa.
– Tu să tași din gură, nu mă învăța și am di spus, acu pun mâna pi mătură și-ți fac curu vânăt, nu mă uit că ești mititel. Da cățaua, pintru și o făcut, a să aibă di furcă cu mine. Răpidi-i dau bilet di voie, o mărit măcar și mâine, niși n-am să mă uit că o corcoliți ca pi păpușă. La fuga scap di dânsa, nu mai am ochi s-o văd în ogradă, n-am niși un folos di la dânsa. Latră și tot latră noapti după noapti, parcă o înnebunit, niși în pat nu mai am hodină din cauza ii... mai și fată di trii ori pi an, cui mama șioarelui să-i trebuiască atâția cățăi – răi, mâncășioși, gălăgioși ca și dânsa.
– Mamă, asta nu e fași, latră căinele din grădină – a zis iar mezinul.
– Tu nu ti puni în poară cu mini... Ia du-ti la culcari, că mâini di dimineață ai di dus cu cârlanii, da noi am să ni lămurim și fără tine, că n-ai fost șial mai jinovat, alții trebuie să răspundă.

Mămuca noastră era pusă pe picior de război, ca înțepată de viespe, ne-a ținut încordați un ceas. Scotea dintr-însa numai cerințe auzite pe la radiouri, se părea că a douăza avea de gând sa se dea in parteni. Ba pe unul, ba pe altul... ne vântura cu instrucțiile ei insistente, cu parte din care eu personal nu mă împăcam deloc.
La urma urmelor, copleșiți de lecția dată, am mâncat ce s-a nimerit pe la cuhne și ne-am retras în casa mare, unde somnul ne-a venit de hac la toți.

Cazualitatea a fost că eu, ceva mai târziu de miezul nopții, după apăraia băută înainte de culcare, m-am trezit și am ieșit în grădină. La colțul casei, fără să vreau, am prins câteva sunete venite dinspre cuhne. M-am furișat la geamul de la dormitor, să aflu și eu din ce motive mama cu tata râdeau la ora două de noapte. – Eu di fonțonari în casă n-am pominit o dată, tu – înșipt la vorbă cum ești – niși atâta, se auzea vocea mamei între năbușite izbucniri de râs. – Ei di și, di undi s-o luat asta la dânșii, și le-o făcut lor funcționarii, cu și i-o supărat, di n-au ochi sa-i vada? – Spui tu că-s oamini cumsâcadi, că trebuie luați în samă, că să ni luăm după dânșii... da nu-i chiar așa. Îs fudui, umflați... cu nasu pi sus; umblă curați, călcați, alghi la față, subțiri la dejiti, sî hrănesc numa cu delicatețuri, cârnațuri scumpi... vara stau la răcoare, iarna – la cald... da fac bani mai mulți ca noi. Copchiii li-s imbrăcați la modă, alintați toată ziua cu bumboneli... da a noștri se uita și înghit noduri. – Da să hii tu în locu lor, n-ai trăi tot așa, nu ți-ar plașe și a noștri să trăiască ca oaminii, când s-or fași mari?
–Da noi acu ca șini trăim, nu ca oaminii? – Ogoești-ti? Le-am spus și eu, trebuia să li zic șeva, altfel își iau nasu la purtari. Aiștea băieți, mai ales smolițeii, aruncați în a voastră samânță, cum i-ai scăpat oleacă din videri, acu ți-o sărit pârlazu... Pi urmă, înșiarcă di-i prindi: la oamini în grădini, pi toati dealurili, pi la găinării, băgați pi la bufet dupa capiși, țigări și șiocolate, pi la kino...

În noaptea ceia, fratele mai mare a visat un moșneag cu barbă albă, lungă-lungă... Moșul se uita șmecher la el și tot boscorodea:
– Râsul, la comandă nu vine, vini pe furiș – când vre el, nu când îl astepți. Când râsul vine, nu-l refuza, nu-l alunga. Nu ti rușina, nu ti sfii di dânsu: țini-i hatâru, dă-i atenția cuvenită... nevoili lăsâ-le de-o parte, măcar pe o vreme uită-le. Nu ti temi, ele la alții nu fug, tot a tăli rămân, dar cu un râs sănătos mai scad din greutate. Răspunde-i bludnicului* râs cu al tău, lăuntric. Râzi fără oprire, cât ti ține gura... cum poruncește sufletul domnesc! ...Că lumea și fără tine geme de spăsiți, încuieți, zgârciți și cătrăniți.
Povestit a douăza cu multă inspirație artistică, visul ne-a impresionat, i-a plăcut și mamei, numai că nu și-a dat arama pe față. Ea se ținea de poziția că râsul, ca orice alt simț, neapărat trebuie ținut în hățuri, că de hlizituri erau pline mahalele, satul și o bună bucată de lume.

Cam așa s-a încheiat epopeea râsului, de iure, că de facto a mai durat. Nici istoria lui Vultur nu s-a terminat cu totul, a rămas de-i legat capetele. Asta nu-i simplu, nici ușor cum pare la primul gând.
Capetele se întind, se lungesc, la urma urmelor se încâlcesc... povestirile noastre nu se mai sfârșesc. În zadar ne străduim să le punem la punct – nu ne lasă, vor afara, se cer auzite, luate în seamă... ne dau de înțeles că au și ele un rost al lor. Ce facem cu ele, le ridicăm, sau le lăsăm să lâncezească sub întunecimea trecutului? – Vrem sau ba, ele, amintirile, fac ce vor cu noi, cât de tari nu ne-am ține pe pozițiile prezentului invidiabil și a viitorului promițător.


În continuare, mama rămânea satisfăcută de conduita noastră, nu fără rare cazuri aparte, ce-i mai stârneau năduhurile. Mai târziu, strategia ei educativă a dat roade.
Bineînțeles, funcționarii acelor timpuri, în ale lor ambiții, moravuri și egoiste apucături, nici pe departe nu semănau cu cei de azi. Erau și ei niște muritori mângâiați de slabele raze comunare, doar puțin mai afortunați ca alții în unele măsuri de nivel material. Pentru zgârcitele beneficieri de care se bucurau, numai ei, sărmanii, cunoșteau cepele degerate, verzele murate și nodurile goale înghițite pe la căminele studențești... doar să aibă un lucru mai ferit de friguri și călduri, ploi și vânturi ce mereu, asupra iernii, dădeau busna din sus si dinspre apus. Acum acest adevăr e clar, atunci nu era posibil de recunoscut.
Cu mintea noastră de copii munciți mai mult decât alții, nu aveam mari șanse de a percepe că imaginata luptă de clasă era injustă, chiar dacă avea susținere din partea tatii, a tărtărașului din vale și a majorității oamenilor din sat. Prin urmare, faimoasa lecție a mamei avea efect între pereții ei, unde și rămânea. Era destul sa trec de poartă...
A doua zi, dupa istoria râsului, ieșind și eu în sat ca un băiat la locul lui, la vreo șapte case de a noastră, la un colț îngust de hudiță am dat cu ochii de un glamuraș. Arata destul de bine, ba chiar provocant: rumen la față, sătul de dimineață, cu cameșuică albă cusută în folosul modei, pantalonași calcați la linie... M-am dat mai aproape și l-am atins ușurel cu un bobârnac, nu din ambiție politică, mai mult din interes sportiv, doar să-l stârnesc la o trântă dreaptă.

Desigur, ar fi incorect de afirmat că învățămintele din seara ceia au fost inutile, dar pe ale mele proprii le-am respectat mai tare. Libertatea râsului ne-a făcut să uităm (pe cel puțin o săptămână înainte) de stresuri și belele cotidiene.
În ziua ceia s-a înfăptuit și o mare minunăție: eu cu fratele nu ne-am zgâlțâit deloc, nici măcar o vorbulița de nemulțumire nu ne-am suflat unul asupra altuia, nici micii nu s-au bocănit între ei.
Prin urmare, drept a spus pățanu cu tălanca și mama Anica. – Plânsul motivat de râsul necontrolat ne-a mărit inimile de nu mai încăpeau unde le era locul.

Vulturica și-a trăit traiul mai departe, după legile ei neschimbate. O durea la fes de lecții, reguli... cum învârtea codița încă înainte de întâmplare, sărind ziua întreagă după muște, așa și o învârtea mai departe. Jertfa admirațiilor copilărești se înfrupta cu toată inima de culmea autenticei libertăți câinești, pe care alde Jucica* (nume de cățelușă din fabulă)cu Juju... cățel tărcat de azi n-au cum nici să o miroase.
Pe lângă noi, cățelușa s-a bucurat de o dulce viață anarhică. Alerga pe unde voia, dădea tumbe când halca o apuca, mânca ce era, ce găsea, când îi venea la îndemâna făta, cățeii și-i creștea, iar făta... și tot așa... până a prins-o bătrânețea și pe ea. A murit împăcată, iar jelea a fost mare, că au bocit-o și pietrele din ogradă. A trăit Vultur și a retrăit ani de aur în acele timpuri de strictețe morală, lipsite de multă libertate scrisă și orală.
Acum toți trăiesc cum vor, scriu ce le dorește moftul, spun ce le trece prin cap... da mod slobod de trai câinesc nu se mai cunoaste, nici se mai recunoaște. Mai arată televizorul pe la sărbători căte un caz mai veridic, mai apare o povestire rătăcită între file de plăceri compuse în stilul amețitoarei frumuseți artistice.
S-au schimbat timpurile, câinii, admiratorii, stăpânitorii...
Gata, nu mai e ce-a fost, și asta o știm cu toții. Om cu om nu se mai ințelege, nici se mai ascultă... Toți îs mari, toți îs tari, toți îs șmecheri, gospodari, șefi de scaun, capitani...
Omul cumpără un câine, doi, trei... îi spală, îi piaptănă, îi și îmbracă... îi plimbă, îi îndoapă cu bucate, îi mai și căstrează sa nu faca prostii în pat, îi educă, ca să-l ascute în toate... – Degeaba!
Câinele tot câine rămâne, că altfel demult se făcea om (cu literă mare).
Deducția ar fi că, odată ce un câine dă din coadă, e fericit, de viață mulțumit... Dar l-a întrebat cineva vreo dată, daca-i trebuie lui civilizație, confort...
Halal de Vulturica noastră, că n-a mai știut de mari avansări progresiste, evoluționiste!..