Adaptarea dura ca de obicei 2-3 zile. Intervalul acela temporal când, strigată pe numele dintotdeauna, afișam figura stranie a necunoscutei. În fine, îngăimam o înșiruire polisemantică de sunete păsărești. Îmi lăsam ecoul să se confunde în multe altele ale realității...
Când starea devenea agasantă, închideam odaia verde. Pierdută în fieful fotoliului uriaș, păcăleam împrejurimile cu preocuparea mea obsesivă pentru mirosul atât de sintetic al creioanelor colorate, intrat, prin cine știe ce nedorită întâmplare, în gustul, denaturându-se văzând cu ochii, al cozonacului. Nu răspundeam. Eram, poate, dată bolnavă. Poate, dispărută. Trimiteam repede un mesager. Avionul alb din hârtie creponată. Toți mă cunoșteau de fetiță-minune. Părul se cârlionțase și mai abitir decât toate dățile anterioare. Decât s-ar fi putut inela vreodată. Ochii îmi crescuseră cu un soi de floare de lotus. Niciodată până atunci văzută în carne și oase. Scoasă, asemenea unui exemplar pe cale de dispariție, dintre paginile mult prea lucioase ale unui album al copilăriei. Aclimatizată. Fie și împotriva propriei vreri. Clipeam. Aproape feminin. O frică aparte, căreia nu mă încumetam încă a-i spune pe nume, făcuse înconjurul jilțului meu. Bunica asta de aici nu semăna mai deloc cu cealaltă! Parcă și altfel, cu totul altfel mirosea. Își purta pașii. Respirația gâfâită ca și cum constant ar fi tras să moară. Își avea Câlniștea pe aproape. Spaimele ei. Și gâștele albe, de acum de mult deprinse cu starea vietăților incrustate în sânge cu sălbatic. Cuptorul ei făcea pâine. Maaaareee-maaaareee. Că nu o o puteai tăia cu cuțitul! Dar cine cândva avusese nesăbuința să-nfigă în plină viață moarte? Pâinea se frângea... Nu se putea să fie altfel! Și totuși... bunicul... Peste ochii verzi de șerpoaică neîmblânzită se lăsa deodată privirea de adelină a bunicii maternale. Privire cafenie rămasă într-o icoană. Dată mie, prin generații, să o scot, poate, din prea-multă-domesticire. Off, cât de bine o sălbăticisem! Bărbatul ei, bunicul meu, bărbat de adelină! Lăsat de ursitoare să ia sarea de pe rană. Să stingă focul ăl rău. Să-și plimbe mogâldețele prin poiene fermecate în sania venită tocmai din blândețea pașnică a vreunui moș crăciun.

.... șerpoaica, nevastă de iuc, ce nu s-ar fi sfiit, Doamne, ferește, să pună femeie pe foc, în loc de lemne! Gâfâia-gâfâia... Un copil desculț ieșea în iarnă să tragă de clopote. Și lupul vecinilor rupea lanțul. Firicelul de apă se umfla exact sub privirile tumefiate ale casei noastre. Mi se lipeau nările. Habar nu aveam eu când se lăsase înghețul! Și, totuși, eu testasem talpa de patină a cizmelor noi-nouțe, pe o pojghiță minusculă într-un colț al lumii...




Ochii mei cafenii! Nu erau ochi de adelină!