Vulpea s-a strecurat în casă. Era aproape miezul nopții și ea își inspecta pulpele de sub cămașa de noapte, sub lumina puricoasă a veiozei. Cine-i acolo? A strigat? Cine-i acolo? I-a răspuns vulpea. Sunt o femeie. Nu-s nici fântână, nici groapă de nisip, sunt o femeie. Și eu sunt o femeie, probabil că vorbim aceeași limbă. Ai vreo bucățică de pâine prin dulapul tău, să-mi arunci și mie? De atâta foame mi s-au împăienjenit ochii, mi s-au uscat labele, mi s-a desfăcut blana la vârfuri. Dacă vrei să-ți primești pâinea trebuie să-mi arăți că știi ce eu nu știu.
Închide ochii, croiește-ți din întuneric un val cu care să-ți acoperi capul și apoi lasă-mă pe mine să-l descânt. O să ți se facă frig și-ai să te gândești prima dată la pământul pe care stai. Între pământ și mare nu e nici o diferență. Și el are valuri, valuri prin care roiesc pietricele. Dacă te uiți mai bine, în centrul lor e o lumină violet. Plantele o beau și cresc la lumina soarelui. Lumina crește cu lumină și se împrăștie prin aer, ca eu și tu s-o putem respira. Și oamenii sunt iepuri, și oamenii sunt buruieni, și oamenii sunt pietre, și oamenii au valuri pe care și le pun pe cap, ca să vadă mai bine. Mă simt îndreptățită să-ți cer pâinea promisă. Nu-mi da prea mult, să-ți ajungă și ție.
Ea i-a pus pâinea lângă ușă. Vulpea a mușcat cu poftă din pâine și de-atunci s-a întors la ea în fiecare seară. Ea nu știa prea multe, dar a învățat să hrănească.