S-a mai păstrat o vreme. Suficient – cred eu – cât să-i pună pe fugă pe toți cârcotașii. Asta pentru că – zică oricine ce-ar zice! – CÂND POVESTEA A FOST, ÎN RUPTUL CAPULUI NU ARE CUM SĂ SĂ ȘTEARGĂ URMELE EI! Și nu știu exact cine mă alesese pe mine drept martor! Unul care nu luase vreodată cuvintele în derâdere! Uite, pune mâna, să vezi cum mai arde, cum mai țipă, cum de bucurie se clatină! Așa m-am trezit. Pe nemâncatelea. Pe nebăutelea. Pe neîmbrăcatelea. Trasă de un colț de ceva care continuase cu hotărâre în străfundul meu. Un biet firicel străveziu neavând dubii asupra obârșiei... Hei, tu! Și de atunci trează am rămas. Mașina de cusut era de bună seamă fermecată. Altfel cum să se explice bretelele fantastice care îmi înnodaseră umerii în aripi, la purtarea rochiței roz cu mormoloace înverzite?! Ca să nu mai aducem vorba despre fundițe! Mă prăpădeam, mereu după ele mă prăpădisem! Și-apoi, vorba fie între noi, le puteai purta chiar și înnodate, tot cotropitor de minunate erau! Că doar mă făceau fetiță în toată puterea cuvântului! La Bunica acolo era așa de răcoare. Orice pârjol trecea! Nu știu, să fi fost de la mireasma vagă de naftalină-cu-iasomie sau de la cusătura stranie a iilor cu uitătură de ciută?! Una ‒ din borangic pur. Alta, cu garofițe roșii și fluturi sclipitori. M-am repezit la asta din urmă. Sora era cam mică: nu putea protesta prea mult! Habar nu aveam eu că borangicul (eheheeii, tocmai din turcescul bürüncük!) era „firul depănat de pe gogoșile opărite ale viermilor de mătase”! Am fost sigură că sunt cea mai aleasă! Aleasa! Dar fiecare întâmplare cu înțelesurile ei! Vezi și patul albastru al trandafirilor proaspăt strânși din grădinița cu vedere la șosea. Intrați în materia textilă ca și cum niciodată n-ar fi fost altcumva. Acolo își ținea Bunica și toate veșmintele „de sus”! Țoalele călătoriei ultime. Cu exactitate matematică orânduite, rețeta perfectă pentru intimidarea morții. De bună seamă trebuia să-ți iei la revedere impecabil! Cu mai multă sau mai puțină tristețe. Obligatoriu dichisit, ferchezuit, probă clară că nu în pământ aveai tu să te oprești. De aceea poate dârele nesfârșite de lumină care coborau prin tavanul cu bârne, acostând bezna supatului. Și-atunci oglinda prindea viață! Se auzea clinchetul nenumăratelor ceainice înflorate – hobby autentic de Bunică adevărată. Și rândunicile oblojeau – pentru a câta oară?! – golul de la spatele casei sau din inima omului. Dantelate, perdeluțe minuscule purtau năstrușnicele crenguțe de măr și taina florii ce intenționat întârzia să apară. Glasul meu rămas în plină copilărie! Bunica era mică-mică. Tocmai bună s-o iau în brațele mele de fetiță uriașă... exact așa cum ea mă ținuse... Să-i spun, în limba aceea numai de noi știută, cum Frumusețea niciunde mai bine ca la Ea acasă nu se păstrase!