Le priveam jucându-se una lângă alta și mă gândeam - nu e prima oară - cum o fi să ai atât de multe fotografii din copilărie? Să poți să dai iama în driveul din cloud al părinților grijulii și acolo să dai click sau swipe ore în șir fără nici măcar să depășești primii 10 ani din viață. Aproape toată existența ta să fie înregistrată prin intermediul pixelilor.
Am câteva fotografii cu mine copil sau adolescent. Aproape toate alb-negru, unele dintre ele rupte, cu colțurile îndoite, cu hârtia atacată de trecerea timpului și a plicurilor și a sertarelor în care au fost depozitate și uitate o mare parte din viața mea. Niciodată nu mi-a plăcut să le privesc.
Simțeam mult prea brutală această confruntare față în față cu efemeritatea proprie și a lucrurilor din jur. Sămânța slavă a nihilismului cu care m-am născut încolțea sălbatic de fiecare dată după ce rămâneam pironit cu privirea în trăsăturile tot mai greu recognoscibile ale feței mele. Iar la vederea prietenilor din copilărie cu care am rupt legătura sau, mai rău, cu care am păstrat-o, pur și simplu simțeam un nod în gât, ca atunci când bei apă grăbit și neatent. Și nu era de la melancolie, de la nostalgie, de durere că timpul a trecut atât de impasibil prin și printre noi. 
Era respirația rece a eonilor care ne vor înghiți mai repede decât credem. Dacă în doar câteva decenii ne-am schimbat atât... Ce va face veșnicia din noi?
De aceea, dintotdeauna am preferat să nu mă uit la acele fotografii și să evit cu încăpățânare atingerea acestor năluci ale vieților dispărute. Sunt la a nu știu câta viață și nici măcar nu am părăsit acest corp încă.
Poate că pentru ele va fi mai simplu să-și confrunte existența infinită prinsă în chihlimbarul clipei.
Poate că și acesta este motivul pentru care le fac atât de multe fotografii și filmulețe care le surprind făcând cele mai banale lucruri din lume. Cercetează cu minutele o păpădie. Băloșesc o păpușă căreia i-au smuls căciula. Cântă pe limba lor animalică de aproape-nou-născuți. 
Esența lor nu poate fi surprinsă în pixeli, știu. Sper din inimă ca și ele să înțeleagă asta din imaginile cu ele pe care le voi lăsa moștenire lor. Că trecerea prin infinit a acestor forme de atomi care suntem e mai trecătoare decât cel mai grăbit gând din toată existența noastră ca un râu fără pietre.