Atunci am simţit pentru prima dată gustul lalelelor grena, mai mult negre. De o frumuseţe aparte. Cu care nimic nu ar fi putut concura. Poate doar în condiţiile asumării eşecului. Un eşec grandios care te-ar fi scos din scenă, cel puţin pentru câteva ere. Şi atunci, întors la 180 de grade, raportat la oricare dintre posibilele realităţi. Mama adusese braţe ample. Mama aducea… Mereu aducea… Umplusem toate încăperile. –Dar ce să facem cu atâtea flori?! ce să facem?! – îndrăznise o bunică. Una mică de tot, de-o viaţă deprinsă cu ouă de potârnichi şi răsaduri minuscule. Pe care le învia periodic. Cu stropitoare-jucărie. De care nu se mai sătura. Nu se mai. Nu se. NU. Puse în vazele noastre pământeşti, florile spărgeau constant recipientul teluric, croindu-şi loc în etern. Şi eu! Eu suferam de o foame cumplită. Da, cred că despre foame era vorba. Din moment ce golul din susul umilei mele făpturi creştea direct proporţional cu o lipsă. Poate dacă aş fi avut curajul să mă apropii… să mă apropii… până în străfundul fiinţei negre. Să o miros. Să o fac a mea. Una cu mine. Printr-o neatenţie. Printr-o ingratitudine. Printr-un păcat. Eu să trec în locul ei! Mirosea înnebunitor. Oh, de nu mi-aş fi reprimat gestul pueril-paradisiac de a mânca din petalele acelea. M-aş fi apropiat… m-aş fi apropiat. Fără să mă vadă nimeni. Fără să mă simtă. Să mă suspecteze. Ar fi fost actul cel mai intim, care, cu certitudine, în absenţa vegetalei cu pricina în veci nu s-ar fi petrecut. Dar intrase Mama. Tot familionul. Trântisem uşa. Îmbrăcasem în fuga imaginaţiei primul meu costum estival de domnişoară. Pironită în faţa apelor furioase, acostând faţa casei noastre. Tocmai din pântecele dealului-munte-făcut slobozite. Casa noastră cu ferestre imense ascunzând taina lalelei negre. Casa noastră mascându-şi crăpăturile la contactul cu mai-puţin-omenescul, în adâncul ei de Om smerit făcându-şi semnul crucii, aşijderea unui preot desuet. Am stat mândră. Dreaptă ca un grenadir. N-am auzit când s-a lamentat Mama. Iureşul apei mai să-mi fure privirea. Şi mirosul acela aşa de paşnic al rochiei albe cu frunzuliţe mov. Cu mai puţin de o zi scoasă din somnul ei resemnat pe raftul dintr-un magazin oarecare.



Uff, crescusem!