Atâta-ți zic, toată viața ta, să te ferești de blestemul iepurașului. De ce nu de al ursului, sau de al ariciului, sau de al oricărui alt animal, ei bine, d-aia, c-așa stau lucrurile pe lumea asta. Că, dintre toate animalele, iepurașul e cel mai amătât, n-are nici mucătură veninoasă, nici gheare, nici țepi, n-are nimic. N-are decât, gură. Și măcăne din ea tot timpul, așa, să-și mai facă de curaj. Bate și el câmpii, în legea lui.
Vara, când are ce să mănânce, nu-l vezi la față. Doar iarna, își mai face de lucru pe lângă oameni, să nu moară de foame. Și nu c-ar fi singurul. Urșii, vin să-ți intre-n curte ca la ei acasă, de ți-e frică să mai deschizi poarta, lupii, atacă stânele ziua-n amiaza mare, vulpile, ca vulpile, iar de bursuci, ce să mai spun, că ăștia, au ajuns, de nu mai au frică de nimic. Iepurașul săracu, mânca și el coaja de pe copaci, doar partea de jos, pănă unde ajungea cu botul ăla al lui, mișcător. Dar, așa-i omul, prost, când e să i se pună pata, i se pune pe ăla care-i mai amărât.
Acum, și la iepurașul ăsta, nu se mai dezlipea șmecheria de pe el. Ce-i plăcea lui cel mai tare, era să se rupă-n figuri. Dacă te puneai la mintea lui să-l bagi în seamă, avea-n el nouă vieți, ca la pisică. Trebuia doar să-ți placă poveștile și să n-ai altă treabă. Că-ți explica pe larg, cu lux de amănunte, cum s-a tras după el cu pușcă cu glonț, cum a scăpat de dulăii vânătorilor, de capcane, de toate de chestiile. Ziceai că-i Iepuraș de comando, școlit pe la vreun circ, sau prin cuștile de la Zoo și eliberat pe urmă în sălbăticie, din considerente umanitare, ca pe urșii polari. Ce să mai, avea zile multe-n el.
Dar, toate au ținut până-ntr-o zi, care din nefericire, așa a fost, să-i fie ultima. L-a nimerit un prost cu ciomagul. Pur și simplu, a aruncat cu ciomagul după el și l-a pocnit. A dat prostu’ cu sete: “Na, mai cacă-te tu-n copaci, că nu-i o prună toată vara!”. Și iepurașul săracu: “Stați-ar în gât, țărane, stâgeațe-ai neamu’ la parastas.” Și a mai zis și altele, multe. Ăia de au fost de față, i-a impresionat să vezi cum țipă o vietate omorâtă în bătaie. Și asta-n marginea pădurii, unde, ăia de stau pe-acolo, nu se poate spune că nu știu ce-i aia cruzime.
Pe urmă, l-a luat de urechi și l-a dus acasă, la nevastă. L-a pus victorios pe masă și l-au mâncat cu toată gloata lor de copii.
Dispariția iepurașului, a trecut aproape neobservată, asta e, toți mor odată-și-odată, nimeni nu trăiește pe veci. Totuși, a rămas agățată de imaginea lui, moartea asta brutală de care avut parte. Una e să te omoare un animal sălbatic, cum se-ntâmplă de regulă, te-a prins și în două secunde, gata, ești mort și alta, să te lovească un prost cu ciomagul o jumătate de oră, că altfel n-are vânatul gust.
Țipetele de durere și blestemele iepurașului i-au impresionat pe privitori. “Să te blesteme cineva așa rău, nu scapi. Tre’ să ți se-ntâmple ceva, să dai cu oiștea-n gard, nu se poate”. Toți erau cu ochii pe țăran. „Ceva, pățeste el. N-are cum altfel”. Și n-a trecut nici o luna, că i s-a făcut rău, și-n vreo câteva zile a și dat colțul. S-a dus după prietenul lui, iepurașul. Ce să vezi, i s-a făcut la prost dor de el. Cică, s-au atașat așa de tare unul de altul, că s-a dus să-l caute pe lumea-ailaltă, că n-avea cine să-i rupă lu’ ăsta, frunzele la morcovi. Dar, ce a fost cel mai grav, că s-au îmbolnăvit toți din casă și nevasta și copii, cu convulsii, cu balet, cu sânge pe pereți. Au murit în chinuri. „Ați văzut? Ce v-am zis eu? Blestemul iepurașului. Asta e.”
Cam asta a fost, care-a măncat din el, s-a îmbolnăvit și-a și murit. Acum, că de la blestem, ori că iepurașul era turbat, cine mai poate să știe. Asta, a doua variantă, explică mai multe, de exemplu, că în ultima vreme, iepurașul ziceai că-i tâmpit, i se făcuseră ochii roșii, ca la zombi și alerga de nebun de colo, colo. Dădea din lăbuțele alea cioante ale lui și-i mai arăta și cu degetul mijlociu la pădurar. Nu se mai înțelegea nimeni cu el. Era dus rău de tot.
Dar, în memoria comunității a rămas că toate astea s-au întâmplat, de la blestemul iepurașului, că cică n-are cum, altfel. Nu e logic, să ai iepuri purtători. Nu se explică, p-ăsta dacă-l prinde vreo sălbăticiune turbată, e gata, n-are cum să scape. Iar iepure să vâneze...nu prea s-a văzut. Așa că, turbare la ierbivore... cam exclus. Totuși, fără să aibe neapărat o explicție foarte științifică în spate, pădurea, poate să le mai rezerve uneori surprize, oamenilor.
D-aia zic, țeapă frate! Nu mai mânca de pe jos, poți să dai în bery-bery. Mai bine, te duci și-ți cumperi de undeva.