Sunt zile în şir, săptămâni, luni, de nu vor fi chiar ani… când nu-l vede nimeni. Semenii îşi dau bineţe. Fac piaţa. Întind rufe. Răspund. Nu răspund. La telefon. La somaţii. Cultivă roşii cartofi sânziene l(e)acuri-ale-morţii. Intră în papucii de casă. Nu-i scoţi de acolo nici anesteziaţi. Se fac, în primă instanţă, a nu fi băgat nimic (prea suspect) de seamă. La un moment dat, mai în glumă, mai în serios, mai din plictis, mai exact, dintr-un minor imbold al clevetirii – însuşire cu străşnicie conservată în dârele deloc epigonice ale vajnicilor adamiCUeve – aruncă priviri cu subînţelesuri. Înspre chilia Nemaivăzutului. O fi plecat pe undeva?! Să-şi fi lăsat casa şi acareturile aşa… de izbelişte?! Ce-i drept, n-avea mare lucru… moşu’ăsta?!… băiatu’ăsta?! Absentul însuşi, cu mâna pe inima-i atotcuprinzătoare, ar fi putut declara: Omnia mea mecum porto! Adică o casă, mai mult un şopron cu bârne din lemn de cireş sau de cactus. Cu pridvor să-l pui în irisul ochiului darnic. Cu pisică, probabil, matusalemică, biata, şi chioară. Cu pui de brad iscat tam-nisam, în mijlocul odăii, dintr-un început de ceva… aşa… de-a-ndoaselea, în răspăr cu apucăturile mult prea fireşti ale vremii. Portabile toate!


Apele îşi schimbaseră cursul. Rămăseseră mătci erodate şi goale. Purtând urma tristeţii de peşte cu ochi rotunjiţi în mirare. Şi pietre. Pietre incrustate cu suflul pelerinilor….


Unii îl zăriseră ultima… ba nu!… îîîî… penultima…îîîî… antepenultima oară… îîîîî…!? Cu spinarea încovoiată. Ca şi cum ar fi purtat povara unui sisif. Verdictul implacabil emis cosmic asupra întregii umanităţi. Nu se opintise. Nu ceruse milă. Nici atât explicaţii. Se făcuse nevăzut. Asta de nu cumva cei din exterior fuseseră martorii unei năluci?!

Avea cearcăne adânci-adânci! – se crucise o doamnă cu ochelari din plastic şi cuvinte închise în partea finală. O vietate stranie i se plimba pe faţă! – îşi făcuse la propriu cruce aceeaşi cucoană.

Arăta ca şi cum exact atunci ar fi ieşit din groapă! De-abia de i se mai ţinea carnea. Iar părul… Părul îi crescuse vâlvoi. Avea unghii – da’ ce zic eu, gheare în toată regula… Vorbea pesemne limbi neştiute! N-a fost chip o boabă de la el să priceapă!

A venit popa cu barba lui sură până la brâu. Mai să se-ncurce, săracu!,-n epitrahil şi felon. Ăl de pronunţă peltic. Cu epitete de soi. Ce slujbă a mai ţinut dumnealui! Ieşi, drace, ieşi drace, odată ieşi!! Şi… dracu’?! … N-a ieşit!

O babă mai cu tupeu, mai cu pile la înger dăduse buzna în curtea ovală. Nici una-nici două, se chiondărâse şireata năucă pe geam. Ce să vezi, neiculiţă!? Puhoaie de străzi. Tramvaie albastre. Pământuri cu aripi. Garoafe cu păsări. Bărci cu oceane. Şi oameni anume. Sidefuri. Alămuri şi pietre. Mătăsuri-mătăsuri! Oglinzi fer(m)ecate! Copaci înzeiţi! Languroase sirene! Ciubuce şi bragă! Comedii! Şi zodii! Flaşnete! Şi ziare!

Şi el, la picioarele-a toate! Toate, la picioarele lui!




*
Nu-l văd cu zilele, cu anii… Uită! De fiecare dată uită! De un miliard de ori de s-ar repeta, de un infinit de ori, mot-à-mot de s-ar repeta scenariul, şi ei tot ar uita! Aceleaşi grimase ale stuporii. Aceleaşi cleveteli. Aceeaşi nesăbuinţă!


Doar el! Sprijinindu-se tandru! În cel mai Nou dintre poeme. Dând piatra la o parte. Tânăr de tot. Cu fericire suspectă. Păşind peste moarte.