poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-11-29 | |
*129. Pregătiri pentru campion.
Bineînţeles, fiind totuşi prea târziu când ajunseră în oraş, Lucian nu se mai duse să stea de vorbă cu Nick, ci doar îşi conduse logodnica până „acasă”, apoi se îndreptă şi el spre camera lui, cea din oraş. Spre deosebire de Nick, care-şi luase micuţul cocker cu el, Lucian venise fără dalmaţianul său. Pe Cooky-Leo însă, Nick va trebui să-l ducă înapoi în navă ziua următoare, pentru că în oraş nu avea ce să-i dea de mâncare. Însă cum, datorită plantelor blondinei, oricum ar fi ajuns în nava albastră, Nick consideră că nu greşise cu nimic luându-şi cockerul cu el. Se înşelase însă; datorită cockerului, Nick şi Maria nu avură parte de odihnă în acea noapte, din cauză că micuţul Cooky-Leo, nefiind încă obişnuit cu aspectul încăperii, dar nici cu noii lui stăpâni, nu stătuse deloc liniştit; scâncise şi se zbătuse aproape întreaga noapte. Evident însă că nu se supărară pe el, nici blonda, nici Nick. Amândoi îi înţelegeau starea ce-l cuprinsese. Dimineaţa următoare însă, luni, 30 iunie 2092, la ora 07.00, amândoi erau pe puntea principală, cu cockerul lor. Spre surprinderea lor, îl găsiră acolo pe Lucian, comandantul misiunii. Acesta se miră la rândul lui de prezenţa lor atât de matinală. - Ce-i cu voi doi aici? N-aveţi somn? îi întâmpină Lucian, după ce se salutară. - Ba, noi am avea, însă Cooky nu prea, explică Nick, somnoros. - Asta era problema, se dumiri Lucian, privind spre micuţul cocker din braţele lui Nick. - Exact; ghemotocul ăsta mic de blană, rosti Nick, obosit. - Unde ţi-e logodnica? se interesă blondina. - Puturoasă, ca de obicei; nu se trezeşte de dimineaţă, la ora asta, ci mult mai târziu, zise Lucian. - Mamăă... Ai făcut-o puturoasă! Te spun, să ştii, ameninţă micuţa blondă, tare amuzată. - N-ai decât să mă spui, nu păru îngrijorat de această posibilitate Lucian. Ce-ai păţit? Eşti veselă totuşi, pentru ora asta, atât de devreme... Mai ales că „prăjiturica” asta mică nu te-a lăsat să te odihneşti cum trebuie. - Şi ce dacă; recuperez altădată. Cât despre veselie, am toate motivele să fiu cât mai veselă: un soţ iubitor, un cocker auriu, o mulţime de plante minunate, un comandant bun şi înţelegător ca tine... Ce altceva mi-aş putea dori?! Şi că tot veni vorba despre plantele mele, mă duc să le văd, aşa că, vă las, băieţi! Pa! Vă pup, pe toţi trei, zise blondina şi porni sprintenă spre laboratorul ei cel verde. - Teribilă blondina! Argint-viu, nu alta, aprecie Lucian, privind după ea. - Da, spre deosebire de mine... Pentru că sunt terminat, nu mai pot! De somn, bineînţeles, zise Nick, neputându-şi opri un căscat prelung. Duse mâna la gură, pentru a nu-l molipsi şi pe Lucian. - Da’ ştiu că tare obosit mai eşti, aprecie Lucian. Vrei să vorbim despre acel Pavel, cumva? - Acum?! tresări Nick, forţându-se să-şi ţină ochii deschişi. Scuză-mă, dar nu! Dacă se poate, aş prefera un somn de vreo câteva ore, în rezerva mea sau a Mariei, în care voi reuşi să ajung mai repede. - Se poate, de ce nu s-ar putea? îl aprobă Lucian. - Păi, în mare măsură, datorită lui Cooky. Ce să fac cu el? - Se rezolvă. Dă-mi-l mie! Am eu grijă de el, se oferi Lucian. Eventual, dacă nu mă descurc singur, îl duc la Spotty şi-i las pe amândoi în grija roboţilor. - Bună idee, rosti Nick, bucuros că se putea odihni în voie, măcar vreo câteva ore. Atunci, ia-l în primire, mai zise Nick, înmânându-i cockerul comandantului misiunii. Acesta luă micul cocker, iar Nick, văzându-se liber, se îndreptă spre culoarul cu rezerve, intrând în cea a blondei, care era mai apropiată, unde, instalându-se comod pe salteaua ce servea drept pat, adormi destul de repede. Lucian rămase cu cockerul vreo câteva ore, deşi chiar şi dalmaţianul avusese „grijă” de micul Cooky, doar se înţelegeau bine amândoi. Pe la ora 09.30, Lucian intră în laboratorul verde al Mariei. Pe blondină o găsi acolo, ca o floare frumoasă şi rară, aflată în mijlocul plantelor ei, pe care le îndrăgea şi le îngrijea în mod adecvat. Ea nu părea deloc obosită. - Vezi că plec în oraş acum, o înştiinţă Lucian. Aş mai rămâne, dar la 10.00 mă întâlnesc cu logodnica mea. - Bine, Luci, poţi pleca, râse Maria. Nu era nevoie să-mi dai raportezi mie; nu sunt şefa ta. - Ba da, era nevoie, replică Lucian, justificând: Nick doarme, în rezerva ta. Era prea obosit ca să ajungă până în rezerva lui. - Bine face. Înţeleg. E obosit. Şi Cooky? - Până acum s-a jucat cu Spot; sau mai bine zis invers, Spotty s-a jucat cu el. Dar pe Spot am să-l iau cu mine în oraş, până mai pe seară, aşa că micuţul Cooky va rămâne singur. Oricum, sunt roboţii care-l supraveghează. - Da?! Voi fi şi eu atentă, promise blondina. Deci, poţi pleca liniştit la logodnica ta, amorezule! - O să mă întorc tot seara. Voi veţi mai fi aici? - Nu ştiu sigur. Dar se poate, nu e exclus. - Bine. Dacă nu vă găsesc aici, voi trece mai târziu pe la voi, pentru că am ceva de discutat cu Nick. - Ceva? deveni blonda curioasă. Ce anume? - Blondino, vei fi de faţă, deci, vei auzi atunci totul. În plus, e foarte posibil să fie şi Lia. - Logodnica ta? Nu ne va încurca cu nimic. Iar dacă ai de discutat ceva important cu Nick, te vom aştepta aici. - Bine, zise Lucian şi se îndreptă spre ieşire, dar se opri, amintindu-şi ceva. Ah, încă un lucru... Ştii că pe 30 iunie va fi ziua cumnăţelului tău, campionul nostru? - Da, ştiu, îl aprobă blonda. Şi?! îi ceru ea amănunte. - Păi, cu această ocazie, logodnica mea a propus să-i oferim un cadou foarte asemănător cu cel primit de Nick. Anume, un alt cocker, dar negru. În plus, acesta va fi o femelă. Ce zici de asta? - E minunat! O căţeluşă neagră... Ce drăguţ! Dar... Trei căţeluşi, Luci?! Trebuie să fiţi nebuni, îi categorisi blonda. - Mie-mi spui?! Dar cum aş putea-o refuza pe Lia? - În cazul ăsta, te înţeleg, replică Maria. Nebunaticule! - Eu nu mă înţeleg, zise Lucian, iar blonda îl privi surprinsă. Glumeam, justifică el. Oricum, intenţionam să spun că astăzi voi lua legătura cu Alex, să aranjăm cu CD-ul... Deci, dacă vreţi cumva să fiţi şi voi de faţă, adică, tu şi Nick... - Ah, nu, refuză blonda. Nu-i absolut necesar. Doar când îl veţi face în laborator. Atunci să ne anunţaţi. - Vă vom anunţa, negreşit, o asigură Lucian. - Dar cine se va ocupa de partea cu computerul? Presupun că nu campionul. - Sigur că nu el. Dar ne vom descurca şi fără Mihai. Se va găsi cine să se ocupe de computer în lipsa lui; nu e singurul care să se poată descurca în această problemă. - Bineînţeles că nu-i singurul, dar el e specialistul, îl aprobă blondina. - Bine; deocamdată, asta-i tot. Pa, încheie Lucian. - Pa, îi răspunse blondina scurt, iar de astă dată, Lucian chiar părăsi laboratorul verde al Mariei, nu fără dalmaţianul său, care-l urmă neîntârziat. Rămasă la bordul navei albastre, Maria îl verifică pe micuţul cocker, rămas fără compania lui Spot. Constatând însă că „prăjiturica” adormise, blonda îl lăsă pe Cooky-Leo să se odihnească, iar ea reveni la plantele ei, care erau destul de multe, dar nu suficiente, după părerea blondinei. Ajuns în oraş, Lucian și logodnica sa porniră spre cabinetul medical al doctoriţei Stela, cel improvizat în oraş, sperând s-o găsească acolo pe doamna doctor, dar mai ales pe Alex, geneticianul, de care aveau cel mai mult nevoie în acel moment. Spre norocul lor, uşa cabinetului medical se deschise repede, fără probleme, ceea ce presupunea că cineva era totuşi acolo. Acel cineva se dovedi a fi Stela, care-i întâmpină voioasă, chiar şi pe Spot. Se salutară deopotrivă, iar dalmaţianul îi întinse laba doctoriţei. - Noroc, prietene, îi zise aceasta, strângându-i uşor lăbuţa. Dar dacă aştepţi bomboane, să ştii că ai nimerit greşit. Oi fi eu înaltă, dar nici chiar cât Nis, ca să mă confunzi cu el. Iar la mine găseşti doar stetoscoape. Ce zici, încă-ţi plac? Dacă da, ghinionul tău, pentru că n-o să-ţi dau voie să te joci cu ele. Da, ştiu, sunt foarte rea; dar îmi trebuie cel puţin un stetoscop întreg, aşa că n-ai şanse de izbândă în acest sens! Altceva, cu excepţia stetoscoapelor, poţi găsi pe aici, pe la mine şi multe pastile; pe acestea se pare însă că le preferă stăpânul tău. - Te rog, doctore... replică Lucian scurt, privind dezaprobator spre Stela. - Ce-i, frumosule?! Ce nu-ţi convine? Vrei să spui că nu-i adevărat? rosti Stela, ridicându-se, căci, până în acel moment stătuse aplecată, pe ciuci, jucându-se cu dalmaţianul. - Nu, n-am de gând să susţin că n-ar fi aşa; nu pot nega adevărul. Dar nu are rost să amintim acele momente neplăcute. A trecut, deci, să nu facem atâta caz despre asta. - A trecut, da; spre norocul tău, fără urmări grave pentru tine, îl aprobă Stela. Şi sunt de acord cu tine; să lăsăm în urmă ceea ce a fost neplăcut. Deci, frumosule... Cu ce ocazie pe aici? Nu cred că de dorul meu. - Ar fi şi asta o posibilitate. De tine îmi poate fi oricând dor, doctore; nu şi de discuţiile de genul celei de înainte. Şi de fapt, îl căutam pe Alex. Nu-i pe aici? - Ba da, este. Dacă-l cauţi pe Alex, îl găseşti dincolo, frumosule. Între timp, eu rămân aici, cu logodnica ta şi cu Spotty. - Bine, doctore, aprobă Lucian, trecând în camera alăturată, unde, într-adevăr, îl găsi pe Alex. - Deci, despre ce e vorba? i se adresă Stela Liei, când rămaseră doar ele, cu dalmaţianul. - Poftim?! păru Lia a nu pricepe la ce se referea Stela. - De ce-l caută logodnicul tău pe Alex? explică doctoriţa. - Asta era... se lămuri Lia. Evident, pentru un alt căţeluş. - Cum?! tresări Stela. Altul? - Da. Un alt cocker. O femelă, de fapt, preciză Lia. - O femelă? repetă Stela, îngândurată. - Da... Nu-i minunat?! - Minunat?! Ce-i cu voi, aţi înnebunit cumva?! - Cum, adică? Credeam că o să-ţi placă. Nu eşti de acord? - Lia, trei căţeluşi?! Îţi dai seama ce spui? - Evident, răspunse Lia, foarte firesc. După cum ştii, luna viitoare e ziua campionului şi cred că merită şi el un căţeluş din partea noastră, a colegilor lui, a tuturor. - Nu mă-ndoiesc de faptul că Mihăiţă ar merita o astfel de atenţie din partea noastră, dar ai văzut de ce e în stare unul singur? Închipuie-ţi acum ce-ar putea face toţi trei împreună, când vor creşte şi se vor întâlni! - Aş... alungă Lia acest gând. Dacă vom fi mai atenţi şi-i vom supraveghea îndeaproape, nu vor face multe stricăciuni, nici prea mari. În cazul lui Spotty, cred că a fost prea răsfăţat. - Aşa e, logodnicul tău l-a super-răsfăţat. Dar ce te face să crezi că ceilalţi doi nu vor fi la fel de răsfăţaţi? - Nu contează! Merită să fie răsfăţaţi! - Eşti într-o ureche! Nu se poate să transformăm „Pacifis” într-o grădină zoologică! E totuşi o navă spaţială. - Adică o grădină zoo zburătoare, zâmbi Lia, amuzată de această posibilitate. Oricum, doar trei căţeluşi nu vor transforma o ditamai navă spaţială într-o grădină zoologică! În plus, nu pricep de ce eşti împotrivă. - Nu sunt împotrivă, dar... - Ar trebui să-ţi convină, o întrerupse Lia. - Să-mi convină?! Mie?! se miră Stela. - Da, pentru că în curând vom porni din nou la drum, înapoi spre Terra, iar călătoria va dura vreo alţi cel puţin 5-6 ani. Ai văzut ce greu ne-a fost când am venit spre Proxima; era plictisitor... Aşa însă, mulţumită celor trei căţeluşi, vom fi aproape mereu ocupaţi, nu vom avea timp de plictiseală, justifică Lia. - În privinţa asta, s-ar putea să ai dreptate. Deşi, nu ştiu... Trei căţeluşi?! Frumosul chiar a fost de acord cu propunerea asta?! - Crezi că a avut încotro? - Hmm... Am remarcat că de când ţi-a devenit logodnic, frumosul îţi face mereu pe plac. Ai o putere extraordinară asupra lui; îl influenţezi în deciziile sale. Nu mulţi ar putea reuşi acest lucru. Iar tu ai putea profita de chestia asta. - Păi, chiar profit... recunoscu Lia, cu nonşalanţă. Dar nu exagerez! Chiar dacă, de fapt, aş putea. - Parcă ţi-am mai spus, Lia: Ai mare grijă! Nu te juca, te rog, cu sentimentele lui! E totuşi sensibil. Nu-i frânge inima, o povăţui Stela. - Şi eu ţi-am spus că n-am de gând să-i frâng nimic, replică Lia, uşor nemulţumită de cele afirmate de doamna doctor. Nu pricep de ce de la un timp, vă tot amestecaţi toţi şi ţineţi morţiş să-mi daţi sfaturi. Ceea ce este între mine şi Luci, ne priveşte doar pe noi doi! - De acord! Însă dacă ne amestecăm, o facem doar pentru că ţinem la el, deci, nu te supăra. - Şi eu ţin la el, afirmă Lia. - Scuză-mă, dar nu pare, replică Stela. Nu ţi-o spun cu răutate, aşa că nu mă-nţelege greşit. Pentru că ţin şi la tine, normal; nu doar eu, ci toţi. Însă în cazul unei neînţelegeri între voi doi, nu tu ai suferi mai mult, ci el. Pentru că sigur numai tu ai putea pune capăt relaţiei dintre voi. Şi nici nu vreau să-mi închipui cum ar reacţiona frumosul în cazul unei despărţiri de tine. De aceea te rog, nu-mi da de lucru cu el! Pentru că sunt doar medic şi n-aş avea cu ce să-l ajut! - Nu-ţi face griji, nu va fi cazul. Nu intenţionez să-l fac să sufere, spuse Lia şoptit, îngândurată. Nu sunt atât de rea, încât să-i rănesc sentimentele. - Nici n-am spus că ai fi rea, îi aminti Stela. - În plus, el este cu adevărat minunat! Deci... Îl iubesc! - Mă bucur că ţi-ai dat seama ce fel de om e el, rosti Stela, schiţând un zâmbet îngăduitor. - Ştiam dintotdeauna, Stela, nu trebuia să-mi dau acum seama. - Serios?! Şi eu, care mă temeam că-l vei trata mereu, într-un fel, ca pe un rival, chiar dacă între timp ţi-a devenit logodnic... Însă dacă m-am înşelat, îmi pare sincer rău. Regret că ţi-am reproşat vreodată ceva în acest sens. Te rog, încearcă să uiţi discuţia avută. - Nici o problemă, Stela. Crede-mă, te înţeleg... - Mulţumesc. Eşti o bombonică, o clasifică Stela, fără a şti că şi Mihăiţă îi spusese de curând acelaşi lucru. - O bombonică?! repetă Lia, ridicând uşor sprâncenele, a mirare. Şi tu?! - Cum adică şi eu?! - Aş, nu contează... renunţă Lia la o explicaţie. - Pricep. Aşa-ţi spune acum frumosul nostru? presupuse Stela, zâmbind. - Nu chiar, adică nu el, evită Lia un răspuns direct. - Bine; nu sunt indiscretă, decise Stela. Hai să mergem dincolo, să vedem ce fac băieţii! - Bine, o aprobă Lia, pornind spre încăperea alăturată. Hai, Spotty, chemă ea căţelul, deşi nu era necesar, căci acesta pornise deja în urma ei, de cum observase că ea intenţionează să părăsească încăperea. Lia, Stela şi Spot intrară alături, unde îi găsiră pe Lucian şi Alex. Nu păreau a lucra la ceva, pentru că nici unul dintre ei nu ocupase locul dinaintea computerului. - Gata, aţi şi terminat?! se miră Stela, privind nedumerită spre ei. - Nu, doctore. Nici măcar n-am început, zise Lucian. Discutam doar. - Păi şi ce aşteptaţi?! continuă Stela cu întrebările. - Pe înaltul nostru coleg, rosti scurt Lucian. - Nis... De ce l-aţi aştepta pe el? păru Stela nelămurită. - Chiar pe el. L-am anunţat ce avem de gând şi a zis că vine imediat. Nick şi Maria erau cu Cooky în navă, deci, le-am spus şi lor, dar au fost de părere că nu-i nevoie să fie prezenţi, iar pe Ly şi Mihai nu trebuie să-i anunţăm deloc, explică Lucian. - Am înţeles, surâse Stela. În curând lunganul îşi făcu apariţia, spre bucuria dalmaţianului, care-i veni primul în întâmpinare, dând puternic din codiţă. Nis îi salută pe cei din încăpere, iar Spot îşi ocupă poziţia, întinzând grabnic laba spre lungan. - Nu scap de tine niciodată, rosti lunganul, cu o nuanţă de părere de rău în glas. Deh, aşa-mi trebuie, doar eu te-am învăţat! Hai, noroc, amice, se aplecă serios Nis, strângând uşor laba căţelului, care-l privea nerăbdător. Dulcea recompensă sosi neîntârziat. Spot o savură pe fugă, apoi ridică cealaltă labă. Simţind parcă privirea „aspră” a şefului său, Nis zise: - Ştiu, şefu’, nu prea multe... Dar ce să fac, dacă Spotty nu mă slăbeşte? Îmi tot întinde lăbuţe. - Descurcă-te, Nis, rosti Lucian. Doar, într-adevăr, de la tine a deprins obiceiul ăsta. - Mda... Eu şi mintea mea cea seacă, se compătimi lunganul. Pe altceva nu puteam să-l învăţ, decât pe bomboane? Spre exemplu, pe coji vechi de pâine, să le roadă... se tângui el, în timp ce desfăcea o altă bomboană din ambalajul frumos colorat. - Nu-i vina noastră că l-ai învăţat astfel, Nis, îi aminti şeful, de parcă ar fi fost nevoie. Dar, gata! De ajuns cu joaca! E cazul să fim şi serioşi. Iar de moment ce ai sosit, Nis, ne putem apuca de treabă. - Da, şefu’, de acord! Dar ai putea să-mi repeţi care-i treaba? N-am priceput despre ce-i vorba. - Nis, de ce nu eşti mai atent?! îi reproşă blând Lucian. Era vorba despre un alt cocker, negru, pentru Mihăiţă, de ziua lui. - Cum?! Altul? făcu Nis ochii mari, de parcă n-ar fi auzit bine. - Da, mă, altul. De fapt, alta. O căţeluşă, preciză şeful. - O cockeriţă. Mişto... Mihăiţă, cockeriţă; vezi, şefu’, chiar rimează, râse Nis. - Aşa-i, mă, dar nu facem poezii aici, ci... O cockeriţă, utiliză Lucian termenul lunganului, zâmbind. - Mamăă, şefu’; trei căţei... Ce-o să spună cei din laborator, când ne vor vedea din nou? - Nu ştiu, mă. Presupun însă că nimic. Doar însuşi Dick m-a asigurat că îi putem deranja oricând. Am impresia că totuşi profităm cam des de bunăvoinţa lor, zise Lucian. - Lasă, că nu se vor supăra pe noi din cauza asta, îl asigură Alex. - Sper, rosti Lucian, privind spre logodnica lui, cea care era în mare măsură răspunzătoare de realizarea acestor trei căţeluşi. Întâlnindu-i însă privirea albastră, se înmuie pe dată şi-i zâmbi admirativ. Ea îi răspunse într-un mod asemănător, printr-un zâmbet suav. Glasul lui Alex îl readuse la realitate pe comandant: - Începem?! - Da, sigur, aprobă Lucian, cu puţină întârziere. - Iar în lipsa campionului, cine se va ocupa de computer? se interesă Stela. - Să vedem... Cine se oferă? - Eu, nu, şefu’; prefer doar să asist. Nu-mi asum răspunderea. De altfel, nici n-aş putea; sunt ocupat cu Spotty. - Nis, de ajuns cu bomboanele, îi interzise Lucian, văzând că lunganul încă îi dădea dalmaţianului bombonele dulci. De acord, nu te oblig să te ocupi de „cockeriţă”, dar lasă-l pe Spot în pace! - Eu l-aş lăsa, şefu’; el nu mă lasă pe mine, preciză lunganul, iar după ce dalmaţianul căpătă o nouă bomboană, întinse imediat laba spre Nis. Vezi, şefu’?! Uite ce face! - Spot, treci imediat aici, lângă mine, i se adresă Lucian dalmaţianului, cu seriozitate. Auzind glasul stăpânului său, pătatul lăsă laba jos şi se îndreptă anevoios spre Lucian, nu fără a protesta sonor, printr-un scâncet uşor, ca un suspin. - Nu încerca să mă îndupleci! Destul cu bomboanele, rosti Lucian către dalmaţian, apoi spre colegii săi: Deci, nu Nis... Atunci, care altul? - Păi, eu nu, frumosule. Sunt medic, dar nu veterinar. - Nici eu, refuză şi logodnica lui. Pentru că, eu, ca de obicei, am fost cu ideea. Consider că e de ajuns. - Eu oricum sunt ocupat, cu partea genetică, replică Alex. - E clar! Prin urmare, rămân doar eu, constată comandantul, aşezându-se în faţa computerului. Prea bine, decise el, apăsând butonul de pornire. - Crezi că o să te descurci? se îndoi Alex. - Doar nu-i mare lucru, replică Lucian, privind monitorul, iar cu ajutorul mouse-ului, deplasă cursorul până în dreptul fişierului de inginerie genetică, pe care-l deschise, aşteptând indicaţiile vechiului său prieten, geneticianul. - Şefu’, ai grijă ce faci acolo, să nu-ţi iasă altceva, în loc de cockeriţă, îi atrase Nis atenţia. Doar o mică greşeală strecurată pe undeva, ar fi de ajuns şi cine ştie în ce transformi cockeriţa aia... - Întocmai, mă! O să greşesc enorm, iar în loc de cockeriţă, voi face un dinozaur imens, care te va înghiţi pe tine primul, dacă nu-ţi ţii pliscul, i-o întoarse şeful. Şi te va prefera pe tine, datorită faptului că o să-i atragi atenţia, prin înălţimea ta. Pricepi? - Aş, şefu’... rosti Nis. Nu se va întâmpla astfel. - Atunci, tacă-ţi fleanca! Pentru că mă voi descurca! - Sigur, şefu’. Va fi cea mai frumoasă cockeriţă din câte s-au văzut vreodată, exageră lunganul cu lauda. - Nis... rosti şeful scurt, întorcându-şi privirea spre acesta. - Gata, şeful! Am tăcut... zise lunganul, fără a adăuga altceva. Alex şi Lucian se apucară de treabă de abia în jurul orei 11.00. Iar cum Luci nu era Mihăiţă, expertul în informatică, dură cel puţin vreo două ore până ce reuşi să găsească toate datele pe care i le indicase Alex şi să le înregistreze pe CD. Deci, terminară de abia după ora 13.20, dar Alex fu foarte înţelegător şi răbdător cu prietenul său, Luci. Nu-l grăbise deloc, pentru ca nu cumva să se strecoare cu adevărat vreo greşeală pe undeva. În final, reuşiră totuşi să pună totul la punct. Campionului nu i-ar fi luat mai mult de vreo 10-15 minute, mai ales că el se învăţase cu aceste modificări genetice, de câte ori lucrase împreună cu Alex la ceva asemănător. Fiind însă deja 13.25, Lucian şi Lia nu puteau întârzia. Erau nevoiţi să plece, pentru a ajunge la timp la întâlnirea cu fraţii Kelso. Lucian luă CD-ul cu el, spunându-le colegilor săi că va trece în acea seară pe la laborator, să stea de vorbă cu Dick Torn, după ce se va despărţi de cei doi fraţi Kelso, apoi le va comunica şi colegilor săi decizia lui Dick, sau, mai exact, când anume se vor ocupa de noul cocker; sau „cockeriţă”... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate