poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1036 .



Proxima - Partea a treia: „Aventuri pe Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-11-26  |     | 



*115. „Insomniacii”.

Ajunşi pe puntea principală, găsiră căţelul acolo, încă treaz, deşi era destul de târziu. De obicei, dormea la ora aceea. Nu însă şi acum. Se bucură când îi zări pe cei doi, iar Lucian decise să-l ia cu el, în oraş. Zis şi făcut! Anunţară roboţii de acest lucru, apoi porniră toţi trei spre oraşul artificial. Lucian era convins că nu greşeşte deloc dacă-l lua pe Spot cu el, mai ales că-l va aduce înapoi ziua următoare, de dimineaţă, când va veni la bordul navei, pentru a lua un rezervor cu apă de acolo.
Neavând un avion local la dispoziţie prin apropiere, porniră pe jos spre oraş, căţelul urmându-i voios. Nu părea deloc obosit, deşi era destul de târziu pentru el. Mai întâi, Lucian o conduse pe Lia, evident, până-n dreptul uşii camerei ei. Aici se despărţiră, nu fără ca el să-şi sărute pătimaş logodnica, înainte de plecare. Apoi porni cu dalmaţianul său, spre camera lui din oraş.
Lia intră, în sfârşit, în camera ei şi nu mică-i fu mirarea când îşi zări acolo sora mai mică, Ly, încă trează, aşteptând-o.
- Ly... exclamă ea, uimită. Ce-i cu tine aici, la ora asta?!
- Aşa-ţi întâmpini tu surioara? îi reproşă Ly.
- Nu, evident. Adică, mă bucur de prezenţa ta, dar nu mă aşteptam să te găsesc aici, începu Lia, însă se opri, îmbrăţişându-şi sora, cu dragoste. Acum îmi spui ce-i cu tine?!
- De abia acum te-ai întors din navă? evită Ly explicaţiile de orice gen.
- Da. Eu, de abia acum, după cum vezi. Dar lasă asta şi răspunde-mi la ce te-am întrebat!
- Aş putea dormi aici, cu tine?! o întrebă pe neaşteptate Ly.
- Dacă ai putea?! se miră Lia. Sigur, nu văd de ce nu. Dar... Mihăiţă?! Unde e şi ce va zice?!
- Nu ştiu şi nici nu mă interesează, replică Ly, spre uimirea surorii sale.
- Cum, adică?! Haide, ia loc şi povesteşte-mi despre ce e vorba, o invită Lia cu blândeţe, dispusă să o asculte, deşi era târziu.
Ly se aşeză într-adevăr şi începu să-i spună surorii sale ce o neliniştea.
Între timp, Lucian, fiind cu dalmaţianul său, de abia reuşi să ajungă în dreptul camerei sale. Era atât de obosit, încât nu observă că, de fapt, era aşteptat. Se sperie chiar, când cineva apăru pe neaşteptate, ca de nicăieri, salutându-l:
- Bună, Luci.
- Campionule?! recunoscu el de îndată glasul acestuia. Ce-i cu tine aici?!
- Te aşteptam, replică Mihai.
- Pe mine?! se miră Lucian. La ora asta?! Nu pricep...
- Îmi dai voie să intru cu tine, în camera ta?! îl întrebă Mihai.
- Sigur. Eşti invitatul meu. Şi al lui Spot. Hai, intraţi, amândoi, îi invită Lucian, atât pe campion, cât şi pe dalmaţian, intrând şi el după ei. Deci?! privi întrebător spre Mihai, aşteptând ca acesta să-şi justifice vizita atât de târzie şi se aşeză pe un scaun.
- Scuză-mă, te rog, pentru tot ceea ce ţi-am spus astăzi, în navă. Sincer, îmi pare rău! Am fost un neghiob. Nu-ţi pot explica ce naiba mi-a venit atunci, pentru că n-am reuşit să-mi explic nici mie până acum ce m-o fi apucat. Tu eşti prietenul meu şi...
- E-n ordine, Mihai! Am şi uitat, îl asigură calm Lucian, cu blândeţe. Îţi închipui, sper, că nu aveam de gând să rămân bosumflat întreaga zi, doar din cauza ta. Şi nici să fiu supărat pe tine. Deşi, recunosc, m-a surprins neplăcut atitudinea ta. Pur şi simplu, nu mă aşteptam la o asemenea ieşire din partea ta. Dar încerc să te înţeleg. Ai greşit. Se poate întâmpla, nu e exclus, nici condamnabil. Mie mi s-a întâmplat, destul de des în ultimul timp, iar voi aţi fost foarte înţelegători cu mine de fiecare dată, mi-aţi trecut cu vederea acele ieşiri necontrolate, inclusiv tu. Deci, de ce n-aş proceda şi eu la fel, în cazul tău?! Mai ales că nu există termen de comparaţie între ceea ce am făcut eu şi mica ta răbufnire, absolut nevinovată.
- Adică, mă ierţi sau nu?! îi ceru campionul să fie mai explicit.
- Bineînţeles. Te iert. Doar asta am spus până acum! Ce nu înţelegi?!
- Ce bine! exclamă Mihai. Dacă ai ştii cât de penibil mă simţeam, ştiind că ai putea fi supărat pe mine!?
- Mda... N-ar fi trebuit, îi spuse Lucian.
- Ba da, se împotrivi Mihai, cu îndârjire. Ştii doar că te consider idolul meu, modelul pe care să-l urmez.
- Nu, te rog, îl întrerupse Lucian. Nu începe din nou cu tâmpeniile astea!
- Nu sunt tâmpenii, se opuse Mihai. Cel puţin, nu pentru mine. Încă te admir, ba foarte mult. Eşti un tip pe cinste! A-ntâia! Un super-tip, Luci!
- Campionule... Baţi câmpii, îi atrase Lucian atenţia. Şi deci, doar pentru a-ţi cere iertare de la mine ai venit să mă aştepţi la uşă, la ora asta?! Doar ca să încheiem un armistiţiu?!
- Oarecum, da, recunoscu Mihai în parte.
- Păi, ce, ai înnebunit?! îl „certă” Lucian.
- Nu ştiu sigur. S-ar putea, presupuse mâhnit, campionul. Deci, mă ierţi sau nu?!
- Da, da şi iarăşi da! De câte ori vrei să-ţi spun?! Ce altceva mai vrei?! Să-ţi dau cumva şi-n scris, cu semnătură?
- Nu, deşi poate n-ar strica.
- Poftim?! replică Lucian, privindu-l nedumerit. Scuză-mă, Mihai, zău, nu că aş vrea să te gonesc, dar sunt foarte obosit, aşa că, ai putea pleca, totuşi?
- Păi, tocmai asta e, că, de fapt, n-aş putea, răspunse Mihai.
- Poftim?! Ce tot vorbeşti?! Aiurezi, cumva?
- Nu, Luci, din nefericire, nu aiurez deloc, îl asigură Mihai. Crezi că aş putea să dorm aici, la tine? Sau măcar să stau noaptea asta aici, la tine, cu tine?
- Cum?! i se păru lui Lucian că n-ar auzi bine. Să dormi, aici?! La mine?!
- Da. Pentru că e prea târziu să mă duc până în navă acum, să dorm în rezerva mea, de unul singur. Deşi, dacă nu apăreai în câteva minute, veneam să te caut pe acolo şi probabil că rămâneam să dorm acolo, în navă, chiar dacă tu plecai.
- Mihai... Stai puţin, că nu înţeleg nimic! Acum ce mai ai?! De ce să dormi aici, la mine, sau în nava noastră?
- Te rog, Luci... insistă campionul. La Nis nu mă pot duce, să-l deranjez. E prea târziu. Lunganul sigur s-a culcat deja la ora asta.
- Vorbeşte mai clar, îi ceru Lucian. Ce să cauţi la Nis, la ora asta, să-l deranjezi pe el?!
- Cum, Luci, nu ţi-e clar?! izbucni campionul, aşezându-se şi el pe un scaun, aflat în apropiere. Ly s-a supărat rău de tot pe mine, explică Mihai, prinzându-şi capul între palme; nu se mai putu abţine; se puse pe plâns. Nu mă mai primeşte în camera noastră!
- Cum?! tresări Lucian surprins, ridicându-se el de pe scaun de data aceasta; se apropie de mai tânărul său coleg, ca pentru a-l linişti sau măcar pentru a-l asigura de sprijinul său. Nu înţeleg, Mihai! De ce să se fi supărat Ly pe tine?!
- Nu înţelegi?! replică Mihai, revenindu-şi cât de cât şi-şi ridică privirea albastră, tristă, spre colegul său. Cum să nu înţelegi de ce?! Din cauza mea, de idiot ce sunt! Din cauza modului prostesc în care m-am purtat astăzi în navă! De asta!
Întâlnind privirea mai tânărului său coleg, atât de izbitor asemănătoare cu a logodnicei sale, Lucian se înmuie şi mai mult, de îndată. Ochii albaştri ai campionului aveau aceeaşi nuanţă, ca ai Liei, iar în acel moment, aceeaşi căutătură blândă, rugătoare. Cu alte cuvinte, campionul îi atribuise fără să ştie lui Lucian aceeaşi privire pe care i-o atribuia şi logodnica sa, Lia, când aceasta îi cerea sau îl ruga ceva, privire căreia el nu-i putea rezista, iar acest lucru îl derută; încercă să nu mai privească spre campion.
- Bine, dar n-ai înfruntat-o pe ea, ci pe mine! Deci, de ce-ar fi supărată pe tine?! Mai ales că nu mă place, deloc!
- E adevărat, nu te place; ai remarcat acest lucru. Însă îi displac şi mai mult acest gen de ieşiri necontrolate. Mai ales din partea mea! Spune că astfel dau dovadă de comportament primitiv, iar ea nu poate accepta aşa ceva.
- Primitiv?! se miră Lucian.
- Exact. Aşa spune ea... Că aş fi un primitiv, fără minte; mai rău decât cum mă considera mai demult Alex, un pachet de muşchi, fără minte; acum sunt și un primitiv neevoluat...
- Mihai, lasă ce spunea Alex... Nu eşti deloc primitiv!
- N-oi fi, dar Ly aşa susţine. Ştiu, am greşit când m-am orientat spre ea şi am crezut că m-aş putea ridica la înălţimea aşteptărilor ei... Îi sunt mult prea inferior.
- Iarăşi aiurezi?! Mihai, nu te subaprecia, nu eşti inferior nimănui! Te rog să nu mai spui aşa ceva! Niciodată! Ce tâmpenie!
- Nu aiurez deloc, Luci; ea-mi este superioară... Cum credeam că aş putea fi eu soţul ei?!
- Mihai, Ly nu-ţi este cu nimic superioară! Ştii foarte bine asta! Doar ştii că e de pe Terra, ca şi noi, chiar dacă ea nu vrea să-ţi spună, doar n-ai uitat informaţia pe care chiar tu ai aflat-o, de la supercomputer... Deci, Ly, e clar, ca şi noi, cu nimic superioară; e de pe Terra! E la fel ca tine şi ca mine, ca oricare dintre noi! Pricepi?!
- O fi, dar ea a fost crescută aici, drept fiica domnului To Kuny, conducătorul acestei planete, deci, oricum am lua-o, e altfel...
- Nu e nimic altfel, se împotrivi Lucian; ar fi vrut să-i spună în acel moment totul, tot ceea ce ştia despre Victor, „Vulturul”, Pavel, însă tăcu, nu spuse nimic în acest sens, din cauză că aşa-i promisese logodnicei sale... Mihai, trebuie să înţelegi doar atât: Nu eşti deloc un primitiv şi nici nu eşti inferior, nici faţă de Ly, nici faţă de domnul To Kuny, de Nick, nici faţă de alţii... Cât despre localnici, or fi ei superiori faţă de noi, avansaţi, mai civilizaţi, însă sunt creaturi artificiale, create cumva de foştii locuitori ai Proximei, deci, orice superioritate se opreşte brusc aici, în acest punct! Pentru că, de fapt, din acest punct de vedere, tot noi am fi superiori lor, asta reiese clar chiar şi din modul în care ei însuşi ne tratează... Dar nici măcar nu este vorba despre cine cui ar fi superior sau inferior... Nu ne aflăm aici pentru a stabili o ierarhie pe scară evoluţionistă sau a gradului de civilizaţie; deci, nu mai aminti de aşa ceva! E o banalitate inutilă! Şi tocmai de aceea, încetează cu prostiile astea! Indiferent de ce ţi-ar fi spus Ly, nu trebuie să te simţi primitiv, pentru că nu eşti, clar! Nici inferior, nici ei şi nimănui altcuiva! Eşti doar tu, aşa cum eşti şi pot afirma că eşti un tip de treabă, super şi aşa trebuie să te simţi! Iar dacă Ly nu apreciază acest lucru, e greşeala ei, nu a ta! Pricepi?!
- Aş vrea să gândesc aşa, ca tine... Dar nu pot! Mă simt neputincios... Şi eu ce să mă fac acum?! Spune-mi tu, ce să fac?!
- Sincer, n-am habar, răspunse Lucian.
- O iubesc, Luci, n-aş putea trăi fără ea; ştii şi tu cum este.
- Da, sigur, ştiu; te înţeleg... şopti comandantul, cu gândul la logodnica lui.
- Deci, aş putea sau nu rămâne aici, la tine, cel puţin în noaptea asta?!
- Practic, da, ai putea. Mai ales dacă stai liniştit. După cum vezi, există şi o canapea aici, în această cameră, pe care o poţi folosi tu. Eu, am loc în patul care... E ocupat de Spotty, în întregime, observă Lucian de abia în acel moment că dalmaţianul se întinsese de-a lungul patului. Afurisit căţel! Nu putea să-mi lase şi mie puţin locşor?! Dar văd eu cum mă strecor uşor lângă el, fără să-l deranjez, aşa că presupun că poţi rămâne.
- Bine, mersi! Rămân aici, cu tine. Dar chiar crezi că voi putea dormi vreun pic?!
- Mihai, te rog mult! Mie mi-e somn! Chiar foarte somn. Nici nu te văd bine, de somn ce mi-e... După atâtea zile de petrecere, vreau să mă odihnesc. Mai ales că de dimineaţă, la 10.00, trebuie să fim în laboratorul din oraş, cu rezervorul de apă pentru planta blondei, pe care trebuie să-l iau din nava noastră. Aşa că, nici nu mă gândesc să nu pot dormi! Nici nu vreau să aud! Pricepi?!
- Dar, nu poţi să dormi şi să mă laşi aşa... Ajută-mă, te rog, se tângui campionul.
- Eu?! Cum, Mihai?! Cu ce?! Explică-mi tu!
- Păi, du-te până la ea, să stai de vorbă cu ea, îi sugeră Mihai.
- Eu şi Ly, să stăm de vorbă?! Nu ne înţelegem noi nici ziua, dar acum, la ora asta?! justifică Lucian.
- Nu-ţi ceream să vorbeşti cu Ly, ci cu logodnica ta, îl lămuri Mihai.
- Cu Lia?! Eşti nebun?! Ce-aş putea vorbi la ora asta cu ea?!
- Păi, despre Ly... Ele două au fost colege de cameră, se înţeleg bine. Sunt sigur că Lia ar putea-o convinge să... Nu ştiu ce sau cum, dar logodnica ta ar putea rezolva cumva situaţia, doar e psiholog. Te rog, nu mă refuza, doar ştii şi tu cum mă simt acum, de moment ce eşti îndrăgostit. Deci, sper că mă înţelegi. Sunt disperat! Te rog... insistă campionul, privind fix spre Lucian.
- Încetează! Nu te mai uita aşa la mine, îi ceru Lucian, încercând să-i evite privirea.
- De ce?! întrebă nedumerit Mihai.
- Pentru că astfel n-am să te pot refuza... Privirea ta seamănă atât de mult cu a logodnicei mele, ochii tăi au aceeaşi culoare cu ai ei... Uff, oftă Lucian prelung. Bine! Uite, merg să vorbesc cu Lia, chiar acum. Iar tu, între timp, stai aici liniştit şi să nu faci vreo prostie! Ăăă... Ai grijă de Spotty, să fie cuminte!
- Păi, este! Că doar doarme.
- Mihai, ai grijă de Spotty! îi impuse Lucian.
- Am, rosti campionul scurt.
- Şi nu cumva să te mişti de aici, adăugă Lucian încă o condiţie.
- Nu-ţi face griji, am să te aştept nerăbdător, promise campionul.
Lucian îşi privi ceasul. Era ora 02.30, când îşi părăsi rezerva, spunându-şi în gând: „Grozav! Ce nu făceam eu la ora asta?!” Înaintă grăbit prin noapte, fiind singurul care se mişca prin marele oraş la ora aceea, sperând ca logodnica lui să nu se fi culcat deja între timp. Norocul lui că nu era departe camera Liei, deci, ajunse repede. Fiind târziu, nu intră direct, ci ciocăni la uşă de câteva ori, rămânând în aşteptarea unui răspuns, care, spre surprinderea lui, sosi imediat. Deci, cel puţin ştia că Lia nu adormise, pentru a o trezi din somn. Intră şi constată uimit că logodnica lui nu era singură, ci chiar cu Ly. Stăteau amândouă în pat, dar era clar că nu dormeau deloc.
- Ăăă... se bâlbâi el, încurcat de prezenţa surorii logodnicei sale; încercă să zâmbească amabil: Salut. Scuze de deranj.
- Ah, logodnicul tău... remarcă Ly, pregătindu-se să se dea jos din pat. Cred că o să plec, să vă las singuri.
- Nu, Lucia, o opri el. Te rog, nu! De data asta, n-am să rămân prea mult. E foarte târziu şi sunt obosit. Doar că... Am s-o răpesc puţin pe sora ta de lângă tine, pentru câteva clipe. Lia, te rog, vino cu mine, îi ceru el să-l urmeze, ieşind din încăpere.
- Ce-o vrea la ora asta de la tine?! se miră Ly.
- Nu ştiu. Rămâi aici! Mă întorc repede, o asigură Lia, îmbrăcând un capot lung peste cămăşuţa roz şi luând o pereche de papuci în picioare, ieşi afară.
- Salut, frumoasa mea, o întâmpină el, surâzător.
- Luci, ce cauţi aici la ora asta?! Ce-i cu tine, eşti căzut în cap?! îi ceru ea explicaţii.
- Eu, nu, nu încă, răspunse el. Am venit pentru că... Mihai e la mine în cameră.
- Mihai?! se miră Lia. La tine?!
- Da. Şi-a cerut scuze pentru comportamentul de azi, din navă, apoi m-a rugat să vin să vorbesc cu tine, despre Ly. Te rog, Lia, încearcă s-o convingi pe sora ta să-l ierte cumva! Te rog... Altfel, mă înnebuneşte complet! Nu mă lasă să dorm, iar eu sunt teribil de obosit! Ştii doar...
- Dar tu ce crezi că încercam să fac?! Asta îi tot spun de când am sosit în camera mea, pentru că am găsit-o aici! Dar e foarte încăpăţânată, deci, îmi va fi greu s-o conving.
- Te rog, mai încearcă! Mihai e absolut distrus. E într-o stare jalnică, sub orice critică. Susţine că-i este inferior surorii tale; că a ţintit prea sus, că e un primitiv. Mai rău e că mă zăpăceşte şi pe mine.
- Şi l-ai iertat?
- Bineînţeles, ce era să-i fac?! Să-l gonesc?! Te rog mult, Lia, insistă pe lângă sora ta! Aş vrea să pot dormi în noaptea asta. Măcar vreo câteva ore, dacă mă lasă Mihai.
- Bine, să văd ce pot face. Dar nu-ţi promit absolut nimic.
- Păi... Mulţumesc, oricum. Şi scuză-mă de deranj. Te iubesc, mult, rosti el şi plecă, fără a uita să-şi sărute logodnica înainte de a se îndepărta.
Lia reveni în camera ei, aşezându-se din nou în pat, lângă sora ei, care, evident, o întrebă de ce o căutase Lucian. Calmă, Lia începu să-i spună despre ce era vorba.
Nu dură foarte mult timp până ce Lucian ajunse înapoi, în camera lui. Nici nu intră bine, că Mihai se şi repezi nerăbdător spre el:
- Ce-ai făcut?! Ai vorbit cu Lia?!
- Da, am vorbit. Spre norocul tău, era încă trează, altfel, să ştii, n-o deranjam; n-aş fi trezit-o din somn.
- Şi... Ce-ai rezolvat? Ce-a zis?
- Mihai, Ly era acolo, cu ea.
- Poftim?! se miră campionul.
- Stăteau amândouă liniştite în pat, spre deosebire de noi... Nu dormeau, dar cel puţin stăteau liniştite... Lia aflase deja despre ce e vorba. Şi încercase deja să stea de vorbă cu Ly în acest sens, să o convingă să te ierte.
- Şi?! întrebă campionul.
- Şi atât. Spunea că Ly e foarte încăpăţânată, deci, nu mi-a promis nimic. Nu ştia dacă va reuşi s-o convingă. Vezi, eu te-am ajutat totuşi, cu ce-am putut, deşi nu ştiu dacă într-adevăr meritai, după cum te-ai purtat azi. Stai puţin, să-mi amintesc exact ce-ai zis; ce m-a deranjat mai mult?! Deci, cum ziceai?! „De ce ţi-aş da ţie ascultare?! Crezi cumva că mi-e frică de tine? Am impresia că uiţi cu cine stai de vorbă!” Deci, la ce te refereai prin aceste cuvinte?! Aveai de gând să mă iei la bătaie, sau ce?! Pentru că eu n-am uitat niciodată cu cine stau de vorbă. Ştiu, eşti campionul! Ai putea să mă pui la punct oricând ţi-ai dori, pe mine sau pe oricare dintre colegii noştri, poate chiar pe toţi deodată, cu o singură lovitură.
- Te rog, Luci...
- Mda; „Te rog, Luci...” În ultimul timp, aud prea des cuvintele astea. Nu de la tine, dar nu contează! Aş aprecia totuşi dacă le-ai evita... Deci, nu erai dispus să mă ajuţi să-i facem modificările necesare ghiocelului. Foarte bine! Aveai mare dreptate! După cum ai spus, nu eşti obligat să-mi răsfeţi tu logodnica! Dar nu-i nici o problemă. Eu şi Alex ne putem descurca foarte bine în această privinţă şi fără tine. Desigur, va dura probabil mai mult, având în vedere că eu nu sunt expert, ca tine, iar Alex va trebui să fie foarte înţelegător cu mine, dar vom reuşi.
- Off, Luci... oftă Mihai, amintindu-i: Ziceai că m-ai iertat.
- Aşa e, te-am iertat, dar nu pot uita ce mi-ai făcut, din nou, de faţă cu toţi colegii noştri. O adevărată scenă... O catastrofă!
- Luci, n-ar fi trebuit să mă iei în seamă. N-am vorbit serios. Ţi-am spus, nu ştiu ce mi-a venit; o clipă de nebunie, poate...
- Hmm; o clipă de nebunie... Să zicem că ar fi aşa. Însă tot mă văd nevoit să-ţi spun şi ţie ceea ce i-am spus nu demult şi lui Nis, cât şi chiar logodnicei mele; ei nu acum, se înţelege... Deci, Mihai, dacă vreodată mai ai ceva să-mi reproşezi, dacă e ceva ce nu-ţi convine la mine, în comportamentul meu, sau la persoana mea, te rog mult de tot, nu striga în gura mare acest lucru, de faţă cu toţi ceilalţi; îmi poţi spune doar mie personal, orice doreşti tu, când suntem singuri, aşa, ca acum, spre exemplu... Mă cauţi şi-mi spui. Doar mie, nu şi colegilor noştri sau altora.
- Despre Lia ştiu că ţi-a reproşat o grămadă de chestii, de multe ori; dar Nis... Când ţi-a reproşat ţie Nis ceva, de faţă cu noi?!
- Cum, când?! Atunci, în peşteră, când cu piatra aia afurisită... A spus, de fapt, a strigat în gura mare că sunt căpos şi enervant!
- Ah... îşi aminti Mihai. Prea le ţii şi tu evidenţa! Te rog, Luci... Încearcă să le ignori.
- Deci, e vina mea că-mi reproşaţi, totuşi?!
- Cam aşa. Nu înregistra totul, ca pe bandă! Doar, după cum chiar tu ai zis, oricine mai are câte o scăpare, uneori... Ştii tu, se poate întâmpla, oricui; nu e exclus...
- Bine. Atunci, ca să nu mai ai vreo scăpare din asta altădată, spune-mi acum, că tot suntem singuri şi nu mă laşi să dorm, ce anume nu-ţi convine ţie personal la mine, la persoana mea, sau în comportamentul meu?! Ce altceva ai să-mi reproşezi?! Te ascult!
- Să-ţi reproşez?! Eu, ţie?! Zău aşa, Luci... Doar ce ţi-am zis că te admir, deci, cum să-ţi reproşez ceva?! Nu... zâmbi campionul. Eşti un super-tip, serios! N-am ce-ţi reproşa! Dacă rămâi mereu aşa cum eşti acum, nici n-o să-ţi reproşez vreodată ceva; sau altceva...
- Hmm... zâmbi Lucian, îngândurat, amintindu-şi că Mihai ar avea totuşi destule să-i reproşeze, mai ales că-i ascundea adevărul în privinţa familiei Kuny. Bine, Mihai! Aşa să fie, cum zici tu.
- Păi, da... Deci, nu-ţi face probleme, vă voi ajuta cu ghiocelul, doar nu-i mare lucru. Pentru mine nu e deloc ceva dificil sau imposibil, fiind vorba despre computer, spuse campionul.
- Lasă, nu mai e nevoie de ajutorul tău, ţi-am spus că ne putem descurca şi fără tine, doar eu şi Alex. Îmi pare rău c-am apelat la tine, nu-mi închipuiam că o să te deranjeze atât de mult. Doar, într-adevăr, nu era mare lucru, mai ales pentru tine.
- Te rog, Luci...
- Vrei, te rog de data asta eu, să încerci să eviţi cuvintele astea?! Mă calcă pe nervi! Mai ales acum, la ora asta!
- Bine. Încerc. Nu te enerva... Ce bine de tine că te înţelegi de minune cu logodnica ta.
- Nu fi atât de sigur de această afirmaţie, îl contrazise Lucian.
- Cum adică?! Mie aşa mi se pare, că vă înţelegeţi. Chiar perfect, presupuse Mihai.
- Nu ştii că aparenţele înşeală?! replică Lucian.
- Adică, de fapt, nu te înţelegi deloc cu ea?!
- Mihai, lasă-mă pe mine şi pe Lia în pace, că ne descurcăm noi cumva; sper... Tu mai bine ocupă canapeaua aia; cred că e destul de confortabilă, aşa că încearcă să dormi! Eu, o să văd cum mă descurc cu Spotty, să împărţim totuşi cumva patul, amândoi.
- Păi, chiar ai impresia că aş putea dormi?!
- Ai putea cel puţin încerca să mă laşi pe mine să dorm? întrebă Lucian.
- Cum aşa?! Tu să dormi, iar eu să stau singur, ca fraierul?!
- Păi, culcă-te! Nu sta singur, ca fraierul! Cine te reţine?
- Nu pot dormi, Luci! Nu înţelegi?!
- Mihai, e deja 03.30; mi-e somn, aş dori să pot dormi, cel puţin câteva ore, aşa că fii rezonabil, te rog! Aş aprecia dacă m-ai lăsa să dorm în noaptea asta.
- Lasă, că te odihneşti de dimineaţă, zise Mihai.
- Nu, dimineaţă trebuie să fim în laborator, iar mai devreme, în navă, să iau apă de acolo.
- Atunci, după aceea...
- După aceea, eu şi Lia ne întâlnim cu Sonya şi Sid.
- Atunci, lasă, nu e nevoie să te şi odihneşti; doar eşti obişnuit să stai treaz mult timp.
- Cum aşa?! N-am înţeles! Ce vrei să spui?!
- Păi, ştii tu, doar nu demult ai fost nevoit să stai treaz timp de vreo 72 de ore.
- Atunci a fost cu totul altceva, protestă Lucian. Şi nu-mi aminti de tâmpeniile pe care le-am făcut; nu-i nevoie să mi le aminteşti tu sau altcineva. Crezi cumva că eu le-aş fi uitat?!
- Bine, scuze, nu-ţi amintesc. În schimb, te rog acum să-mi ţii mie companie. Ce-i atât de greu?
- Ai dreptate, e simplu... îl aprobă Lucian, ironic. Mai simplu de aşa nici că s-ar putea.
- Zău, Luci, eu aş sta cu tine, în caz de nevoie, ştii bine asta, sper... Adică, dacă ai avea probleme, de orice fel.
- Bine, bine, am înţeles aluzia... Măcar dacă am avea nişte cafea pe aici, să bem puţină, ne-ar ajuta. Ascultă, vrei să mergem până în navă, dacă tot n-ai chef de dormit, să bem puţină cafea?
- În navă?! Şi căţelul tău?! Îl lăsăm singur aici?
- Păi... Spot doarme!
- Da, acum doarme, dar poţi fi sigur că va dormi până ne vom întoarce noi? se îndoi Mihai.
- Ai dreptate; nu-l putem lăsa singur. În cazul ăsta, rămâi tu cu el, până mă întorc eu cu cafeaua.
- Cum aşa?! Adică, tu să pleci şi eu să rămân singur?
- Atunci, du-te tu în navă şi rămân eu aici, să aştept.
- Nu-i bine nici aşa. Nu mă pricep la cafele.
- Nu te pune nimeni să faci tu cafeaua, doar sunt roboţii acolo; îi poţi ruga pe ei.
- Oricum, n-am chef să mă duc până în navă, găsi Mihai un alt motiv. Iar între timp, tu sigur a-i adormi, rămas singur aici.
- Aşa nu, aşa nu... Atunci, cum îţi convine?
- Mie mi-ar conveni să vină Ly, să-mi spună că m-a iertat.
- Evident că şi mie mi-ar conveni această variantă, îl aprobă Lucian.
- Oare chiar n-a reuşit logodnica ta s-o convingă să mă ierte?
- Nu ştiu, habar n-am. N-ai putea cel puţin să stai locului, liniştit, să nu te tot învârţi aşa, că mă ameţeşti?!
- Nu, n-aş putea sta liniştit, rosti campionul, continuând să se plimbe de colo-colo, prin cameră.
- Bine... Atunci, spune-le roboţilor noştri să ne aducă ei ceva din navă, cafea, suc; nu ştiu, gândeşte-te şi tu ce, să avem o activitate, până dimineaţă.
- Roboţilor?! se miră Mihai.
- Da. Presupun că poţi lua legătura cu ei, nu?!
- Păi, da, sigur, pot.
- Atunci, să vină unul dintre ei, nu amândoi; unul să rămână acolo. Spune-le! Şi stai odată locului! insistă Lucian.
- Bine, bine... Încerc, zise Mihai, apoi stabili legătura cu nava albastră.
Îi răspunse Robby, aşa că Mihai îi spuse acestuia să aducă în camera comandantului misiunii cafea, pentru ei amândoi, băuturi răcoritoare, cărţi de joc, ceva de ronţăit, ba chiar şi două lap-topuri din navă. Robotul îl asigură că va sosi în scurt timp cu cele solicitate.
- De ce i-ai spus lui Robby să aducă şi lap-topuri?
- Păi, văd că n-ai nici un computer aici, în camera asta a ta... Stai prost cu dotarea.
- Şi nu poţi rezista fără computer?!
- Eu, nu prea. O să jucăm împreună vreun joc, ceva; de asta am zis două, nu doar unul.
- Ai vrea să joc şi eu, cu tine?!
- Sigur, multiplayer; altfel cum ai vrea, să mă laşi să joc singur?! Nu fi rău...
- Tot eu?! zâmbi Lucian încurcat.
- Până vine Robby, spune-mi cum e cu Lia...
- Ce-ai vrea să-ţi spun?!
- Păi, multe... Cum a ajuns deodată, logodnica ta?! Ultima oară când am vorbit cu tine despre ea, nici nu doreai să auzi...
- Da, aşa-i; atunci eram prea afectat de cele văzute la restaurant, eram sub influenţa geloziei. Dar, de fapt, nu aveam motive reale să fiu gelos, mă înşelasem.
- Adică?!
- Mihai, ştii că nu-mi place să vorbesc despre chestiile astea personale; aş vrea să păstrez cât de cât intimitatea sau măcar aparenţa intimităţii.
- Luci, încă suntem prieteni; deci, poţi să-mi spui. Serios, nu-i nimic atât de intim, cum ţi se pare, încât să nu-mi poţi spune.
- Bine, fie; treacă de la mine... Pentru că nu mă laşi să dorm, trebuie să vorbim. Deci, da, atunci, după cum ai observat, nu mai doream să ştiu nimic despre ea, o lăsasem în pace, să se întâlnească cu Sid Kelso, dar greşeam... N-aveam însă de unde să ştiu.
- Cum aşa?! Ziceai că ea l-ar fi sărutat atunci pe Sid, la restaurant.
- Aşa e, nu te-am minţit. Chiar l-a sărutat. Nici acum nu-mi vine să cred că a făcut-o, dar... Nu contează! Mi-a spus că mai mult din cauza mea a procedat aşa atunci, deci, a fost tot vina mea; ca de obicei, eu sunt vinovatul principal, indiferent despre ce ar fi vorba.
- Cum vine asta, din cauza ta?!
- Păi, intrase în acel restaurant, în seara aceea, pentru ultima oară cu Sid; intenţiona să nu se mai vadă cu el deloc după aceea. Nu avea de unde să ştie că aş fi şi eu acolo, aşa s-a întâmplat. Iar de când au intrat ei doi, i-am fixat insistent cu privirea... Într-adevăr, aşa e; chiar şi blonda mi-a reproşat de vreo câteva ori chestia asta, însă nu mă puteam abţine. Şi mi-a spus că mai mult din cauza asta a procedat astfel, a vrut să-mi dea o lecţie... Adică, dacă tot îi priveam atât de insistent, măcar să fi avut şi motiv, deci, a găsit o modalitate de a-mi da un motiv să-i privesc. N-a procedat corect, desigur, nici faţă de mine, nici faţă de Sid, poate nici faţă de ea însăşi... În fine, am lăsat deja în urmă acea întâmplare, pe care nu vreau să mi-o amintesc, deci, prefer să nu mai discutăm despre ce s-a petrecut atunci.
- De acord, să nu discutăm despre ce s-a petrecut... Spune-mi cum a devenit logodnica ta!
- Curiosule... N-ai văzut cum?! Erai şi tu atunci acolo, când mi-a dat răspunsul la întrebare, în mod surprinzător, afirmativ, surâse Lucian.
Discuţia le fu întreruptă de sosirea robotului Robby, care adusese toate cele solicitate. Intrase direct, fără a-şi fi anunţat prezenţa, dar cei doi îl aşteptau, deci, nu-i reproşară nimic. Robby lăsă pe masa din încăpere tot ceea ce adusese, apoi, după ce ei îi mulţumiră, se retrase, spre „Pacifis”.
- Uite, vezi, acum avem şi ce să facem, nu ne mai plictisim, spuse Mihai.
- Da, văd... replică Lucian. Hai să începem cu cafelele, poate ne trece somnul.
- Bine, începem cu ce vrei tu. Eu te ascult, în continuare.
- Eu n-aş vrea să mă asculţi în continuare.
- Hai, Luci, te rog...
- Ţi-am mai spus să nu mă rogi nimic, îi aminti comandantul.
- Da, mi-ai spus; uitasem doar...
- Nu mai uita! Scuză-mă, Mihai, dar spui chestii pe care le tot aud de la Lia, destul de des în ultimul timp şi nu vreau să le aud şi de la tine; devine enervant... Sper să mă înţelegi.
- Nu ştiam asta. O să încerc să evit acele chestii...
- Bine. Să reluăm, deci, rosti Lucian. Păi, totul a început să meargă mai bine între mine şi ea după ziua mea, când mi l-aţi adus pe Spot... Nu mă aşteptam; a fost o mare surpriză, una foarte plăcută, desigur. Şi v-am mulţumit tuturor pentru acest cadou deosebit. Ziua următoare, când ne-am trezit, l-am găsit pe Alex pe puntea principală; i-am mulţumit şi lui, în mod deosebit, pentru că el e geneticianul şi credeam că a avut cea mai mare contribuţie la crearea lui Spot, dar el m-a asigurat că de fapt n-a fost aşa şi că dacă doresc să mulţumesc cuiva în mod deosebit, atunci acea persoană ar trebui să fie Lia, pentru că ea a fost cu ideea şi s-a implicat cel mai mult în toată chestia asta; a insistat chiar şi pe lângă voi, cât şi pe lângă cei din laborator.
- Aşa e, Luci, să ştii. Alex nu te-a minţit.
- Ştiu. Bătrânul nu m-ar fi minţit, normal... Asta mi-a dat mult de gândit, aşa că, după plecarea voastră, am reţinut-o doar pe ea, ca să ne împăcăm, mi-am cerut scuze pentru comportamentul meu faţă de ea din ultimul timp, apoi i-am declarat, în sfârşit, că o iubesc. Evident, atunci mi-a spus că nu mă crede, încă m-a refuzat, adică nu mi-a acceptat prietenia, însă mi-a dat speranţe, spunându-mi că mă refuză, deocamdată şi că nu mă acceptă, încă... Aşa că, data următoare, când i-am cerut prietenia, m-a acceptat, în sfârşit; iar asta s-a întâmplat doar cu o zi înainte de a-mi accepta şi logodna. Cam asta ar fi totul, pe scurt. Şi sper să fii mulţumit, pentru că mai mult nu afli de la mine. De fapt, nici măcar n-ai avea ce să afli, mai mult de atât. Ce zici, acum am putea dormi?!
- Nu încă. Hai să jucăm ceva, cărţi, sau un joc pe computer; alege tu...
- Eu aş alege să ne jucăm de-a dormitul; închidem ochii şi atât. E simplu... Visăm frumos, desigur.
Timpul trecea repede, fără ca ei să-şi dea seama, iar campionul nu numai că nu intenţiona să adoarmă, dar nici măcar pe Lucian nu-l lăsa să se odihnească, deloc. Astfel că stăteau amândoi la masă, pe scaune, Lucian privind cu jind spre dalmaţianul său, care dormea comod, lungit nepăsător în patul său.
Dimineaţa îi găsi tot nedormiţi, fiindcă nu era chip să se poată odihni, cu campionul alături. Era deja luni, 2 iunie 2092, a doua zi de vară, iar ei de abia aţipiră, în jurul orei 07.30, aşezaţi la masă, pe scaune, fiecare la câte un capăt al mesei, cu laptopurile aprinse şi cărţile de joc înşirate pe lângă ei. Aşa îi găsi Lia, adormiţi, cu capul pe masă, la ora 09.30, când ea intră în camera logodnicului ei, pentru a vedea ce face acesta. Ştia că-l va găsi acolo şi pe campion, dar nu astfel. Se apropie de logodnicul ei, cu intenţia de a-l trezi mai întâi pe acesta. El tresări după câteva apeluri repetate ale ei.
- Dom’ director... rosti el grăbit, ca de obicei, aceste cuvinte, când era trezit fără voia lui. Ce-i?! Ce s-a întâmplat?!
- Luci, nu e dom’ director, auzi vocea logodnicei lui.
- Oh, nu... Lia... Cât este ceasul acum?! îşi ridică el ochii spre ea.
- 09.35. Şi trebuie să mergem în laborator, îi aduse Lia la cunoştinţă.
- 09.35?! sări el ca ars. Nu se poate! Apa... N-am luat apa din navă! Trebuie să merg urgent în navă, să iau apă...
- Nu, linişteşte-te, îl domoli Lia. S-a dus deja Nick după apă, mai devreme, cu un avion. Deci, va aduce el apa de acolo.
- Nick?! Zău?! Ce bine, răsuflă el uşurat. Dar ştie de unde să ia?
- O să-l ajute roboţii, evident, îl lămuri Lia, privindu-i chipul, care-i trăda nesomnul. Pari foarte obosit, Luci. De ce n-aţi dormit?
- Crezi că s-a putut?! Eu aş fi vrut, dar n-a fost chip, cu Mihai! De abia am aţipit puţin mai devreme; nu ştiu cum s-a întâmplat. Se pare însă că a aţipit şi campionul.
- Văd. Dar va trebui să-l trezesc şi pe el.
- Păi, trezeşte-l! Eu mă retrag, să mă aranjez puţin, apoi plecăm.
Lia se îndreptă spre capătul opus al mesei, pentru a-l trezi şi pe campion.
- Ly, exclamă acesta brusc, însă privind spre cea care-l trezise, o recunoscu pe logodnica lui Lucian. Ah, Lia... rosti Mihai trist, lăsându-şi din nou privirea în jos. Tu erai?! N-ai venit mai devreme...
- Lasă mofturile, îl sfătui Lia. Ridică-te odată! Trebuie să plecăm spre laborator.
- Hmm... pufni campionul. Spre laborator? Cui îi pasă acum de laborator?! Mie, sigur nu...
În acel moment reveni şi Lucian; între timp se pregătise de plecare, dar tot arăta obosit, cu oricâtă apă rece şi-ar fi dat peste faţă.
- Nu vorbi prosti, îl mustrului Lia pe campion. Hai odată, Mihai!
- Da, haideţi! Să nu întârziem! Eu sunt gata, îi înştiinţă comandantul, iar în acel moment sări şi dalmaţianul jos din pat, îndreptându-se direct spre stăpânul său, care-l mângâie blând: Iată cine s-a odihnit cel mai bine în noaptea asta! Bravo, Spot! Bun băiat.
Mihai se ridică anevoios, fără nici un chef. Lia nu-l slăbi deloc:
- Ce fel de campion mai eşti şi tu?! Al pămpălăilor?! Mişcă-te mai cu viaţă! Şi ar fi cazul să-mi mulţumeşti, pentru că te aşteaptă cineva afară...
- Cum?! i se însenină chipul lui Mihai dintr-o dată. Ly?! Adică, ai reuşit? Ai convins-o să mă ierte?! rosti el cu repeziciune, aproape încurcându-se în cele câteva cuvinte, iar Lia încuviinţă din cap, în semn că da. Păi, de ce nu spui aşa de la început?! Ce mă tot ţii ca pe jar?! Ah, mersi mult! Eşti o bomboană, îi spuse el şi o sărută repezit, pe ambii obraji. Zău că pentru asta ţi-aş face doar eu singur, fără nici un ajutor, dacă aş putea, un milion de ghiocei, nu doar unul, pentru că-i meriţi! Sau orice altceva doreşti... Şi ţie, Luci, mersi de găzduire şi pentru că m-ai suportat!
- Da, daa... Ieşi odată, pacoste ce eşti! îi răspunse Lucian, în glumă, evident.
- Dar, sigur m-a iertat?! se opri campionul în uşă, privind întrebător spre Lia, neîncrezător.
- Bineînţeles, întări ea. Însă n-ar fi intrat sub nici o formă în camera lui Luci.
- Încă odată, mii de mulţumiri, bombonico, i se adresă campionul voios şi în sfârşit, ieşi.
- Bombonico?! repetă Lucian întrebător acest termen, privind zâmbitor spre logodnica lui.
- Păi, Mihăiţă... surâse ea.
- Da, Mihăiţă... Bine c-ai reuşit să faci pe Cupidon, bombonico, utiliză Lucian termenul campionului. Nu l-aş mai fi suportat încă o noapte în aceeaşi cameră cu mine, pe capul meu!
- Te înţeleg, îl aprobă „bombonica”.
- Off... Şi-l mai avem şi pe Spotty cu noi.
- Nu ne-ncurcă cu nimic. Doar l-ai luat şi altădată cu noi, spuse Lia.
- Aşa e. L-am mai luat. Şi într-adevăr, nu ne-ar încurca cu nimic, dacă n-ar fi şi Nick şi Maria... Ne poate da de gol faţă de ei, pentru că Spot sigur se va duce să se joace cu cockerul.
- Ai dreptate. S-ar putea... Însă va trebui să-i atenţionăm pe cei din laborator, poate că vor reuşi ei să evite cumva.
- Poate, replică scurt Lucian. Deci, Nick s-a dus în navă, după apă... Şi cum se mai simte fratele tău acum?!
- Nu ştiu. Părea liniştit. Însă mă îngrijorează, încă, recunoscu Lia.
- Sigur; trebuia să caute el filme, la tine în rezervă... Şi să găsească tocmai DVD-ul cu „Magda”, pe care tu nu l-ai putut ascunde mai bine...
- N-aveam de unde să ştiu că va căuta prin rezerva mea, deci, nu aveam motive să-l ascund, justifică Lia.
- Aşa e; scuză-mă, sunt puţin morocănos, din cauza nesomnului. Nu mă judeca prea aspru, îi ceru el puţină înţelegere. Oricum, tot te iubesc! Şi azi, bombonico; mai mult ca ieri... rosti el şi o sărută delicat, apoi îşi privi ceasul: Să mergem! E deja 09.45. N-aş vrea să întârziem!
Amândoi părăsiră camera şi se îndreptară spre marele laborator de plante artificiale din oraş, împreună cu dalmaţianul Spot...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!