*94. Prietenia. Petrecere în doi.

Duminică, 25 mai 2092. Lia sosi la bordul navei albastre cu puţin după ora 12.00 şi-l găsi pe Lucian pe puntea principală, deşi nu s-ar fi aşteptat ca el să fie acolo. Credea că-l va găsi în atelierul de pictură, grăbindu-se să termine cele două picturi pe care le începuse, deşi nu avea nici un motiv să se grăbească. Însă el se afla pe puntea principală şi nu mai părea deloc bine dispus, ca-n zilele trecute. Dimpotrivă, părea chiar posomorât! Se tolănise pe un scaun, iar ţinând cotul pe masă, îşi sprijinea capul cu mâna stângă. Fie era îngândurat, fie trist, supărat sau melancolic. Lia nu-şi dădea seama. Dalmaţianul şedea liniştit, lungit sub acea masă la care se aşezase Lucian.
- Bună, Luci!
- Bună... răspunse el şoptit, ridicând puţin capul spre ea.
Astfel, întâlnindu-i privirea, ea constată că era într-adevăr trist.
- Ce-i cu tine?! Ai terminat picturile?
- Nu, nu le-am terminat!
- Şi atunci, de ce eşti încă aici şi nu în atelierul de pictură, să lucrezi la ele? îl apostrofă ea.
- Am fost deja acolo... Şi m-am întors imediat aici.
- De ce?! păru Lia nedumerită. Ce s-a întâmplat?
- Pictura aceea...
- Care dintre ele?
- Cea cu primăvara; sfârşitul primăverii... M-a făcut să-mi aduc aminte de unele lucruri care... N-am putut s-o termin! Pur şi simplu, n-am putut.
- Te înţeleg, Luci. Dar n-ar trebui să te laşi copleşit de astfel de amintiri, îl sfătui psihologul din Lia.
- N-ar trebui... Aşa e, ai dreptate! Dar spune-mi cum să fac, ca să şi reuşesc acest lucru? Cum?!
- Nici eu nu ştiu cum... Luci, e totul în ordine?
- Nu... Nu e, deloc! Nimic nu e în ordine, exclamă el, ridicându-se de pe scaun, nervos. Ne prefacem doar că totul ar fi în ordine, când, de fapt, nu e! Nimic! Absolut nimic!
- Încearcă să te linişteşti, îl sfătui Lia.
- Să mă liniştesc?! Da, bună idee! Aş vrea să pot... Chiar şi eu încerc să mă amăgesc singur, să mă prefac că totul e-n ordine! Pictez, gătesc, în general, încerc să mă simt ca acasă... Ce prostie! Să mă simt ca acasă?! La naiba! Nu suntem deloc acasă! Suntem la dracu’ cu cărţi; foarte departe de casă! Scuză-mi, te rog, vocabularul, dar nu pot să mă controlez acum; în plus, aşa simt...
- Luci, mă îngrijorezi... şopti ea.
- Suntem foarte departe de casă! Mult prea departe, de prea mult timp; atât de departe... rosti el, de parcă nici n-ar fi auzit-o.
- Bineînţeles că suntem departe, de mult timp, îl aprobă Lia, cu blândeţe.
- Şi la ce bun?! Totu-i atât de ciudat aici. Atât de misterios, de diferit, de neînţeles... M-am săturat până peste cap de această planetă imensă şi albă, cu tot, cu misterele ei indescifrabile! O planetă imensă, unde nu se întâmplă niciodată nimic neobişnuit! M-am săturat de linişte, de vorbit în şoaptă, de nemişcare, de monotonie, de rutină, de tot! La dracu’ cu toate astea! Poate chiar ar trebui să ne gândim serios la întoarcere, cât de curând; zilele astea, poate... Am stat deja prea mult aici. Prea mult chiar... Încă puţin şi vom prinde rădăcini! Şi atunci nici nu vom mai putea pleca, nici dacă am vrea...
- Nu vorbeşti serios!
- Ba da! Vorbesc foarte serios. Călătoria de întoarcere spre Terra va dura cel puţin alţi 5-6 ani. Destul de mult... Prea mult! Ce rost ar avea s-o prelungim şi cu o şedere aici?! Vom înnebuni cu toţii astfel! Nu doar eu...
- Luci, calmează-te, te rog! Gândeşte-te mai bine şi vei vedea că n-ai dreptate!
- Dacă am sau nu dreptate?! Nu ştiu, tot ce e posibil să n-am, replică Lucian, deja mai calm. Dar nu vreau să termin tabloul acela. Nu vreau să-l termin... replică Lucian, aşezându-se din nou pe scaun, luând din nou poziţia în care-l găsise.
- Bine. Dacă nu vrei, nu trebuie să-l termini, rosti Lia, împăciuitoare. Nu te obligă nimeni.
- Primăvară... Primăvară zgomotoasă, când întreaga natură se trezeşte din nou la viaţă, după amorţeala din cursul iernii. Dar nu! Acum se pregăteşte deja pentru trecerea la anotimpul cald, vara... Anotimpul concediilor de vis, pe plajă, la mare... Sau sus, pe vârful munţilor, unde este încă răcoare... Lia, te-aş putea ruga ceva?! păru Lucian a-şi fi revenit, cât de cât; deja se calmase.
- Sigur, Luci!
- Nu ştiu dacă vei fi de acord, dar cred că asta m-ar putea ajuta să trec peste starea în care am intrat, îmi va fi de folos...
- Păi, spune, îl invită ea, dispusă să-l asculte.
- Te rog... Ai putea îmbrăca o rochie?!
- Poftim?! Asta-i tot?! se miră Lia; ea s-ar fi aşteptat ca el să-i ceară din nou prietenia sau altceva de genul acesta, mai substanţial.
- Da, asta-i tot ce îţi cer. Doar atât. Pentru că aici toate fetele poartă mereu numai pantaloni, mulaţi sau nu... Chiar şi tu, justifică el. Pantaloni, pantaloni, peste tot! M-am săturat şi de pantaloni! Încep să-i urăsc chiar... Aş vrea să văd o mică schimbare în decor, adică, măcar tu să porţi altceva, măcar acum; eu n-aş putea, aş arăta ridicol cu o rochie...
- Cu o floare nu se face primăvară...
- Te rog, nu-mi aminti de primăvară şi de flori, păru el exasperat.
- E doar o expresie inofensivă, motivă Lia.
- Ştiu... Dar acum, în acest moment, e doar o expresie enervantă, care mă indispune pe mine, teribil! Şi deci... Ce spui?
- Ce fel de rochie ai dori să îmbrac?! acceptă ea, printr-o întrebare.
- Nu ştiu. De fapt, nu contează! Ce fel de rochie, e mai puţin important. De orice fel. Care crezi tu că te reprezintă sau ţi se potriveşte.
- Bine. Uite, am să-ţi fac pe plac de data asta, dacă tu crezi că asta te-ar ajuta în vreun fel. Mă retrag în rezerva mea, să mă schimb. Aşteaptă-mă, îi ceru ea, pornind spre culoarul ce ducea spre rezervele lor.
„Da... Te aştept! Grozav... Mi-a reuşit! Chiar m-a crezut...” se gândi Lucian, bucuros că reuşise s-o convingă pe Lia să îmbrace o rochie; de fapt, nu era deloc trist, doar nu avea motive şi nici nu-l încerca vreo depresie nervoasă, din cauza melancoliei, cum dorise să lase impresia, el dorise doar s-o determine pe colega lui să se îmbrace cu o rochie, de orice fel, iar altfel n-ar fi reuşit să o convingă, sub nici o formă!
După câteva minute bune, Lia reveni, îmbrăcată, într-adevăr, într-o rochie.
- Aşa e bine? îşi anunţă ea prezenţa.
Lucian îşi ridică privirea spre ea şi zărind-o, rămase interzis, fără replică! O măsură cu privirea-i pătrunzătoare, din cap până-n picioare şi-i venea greu să creadă că, într-adevăr, era chiar ea! Nu numai că îmbrăcase o rochie, dar ce rochie...
O rochie aparent simplă, dar modernă, elegantă şi provocatoare în acelaşi timp! O rochie bleu, de culoarea ochilor ei, lungă, atât de lungă, încât aproape atingea podeaua punţii principale, uşor strânsă, urmărind delicat linia trupului ei zvelt, cu o crăpătură îndrăzneaţă pe partea stângă, ce se ridica până în dreptul coapsei, dezvelindu-i aproape în întregime piciorul stâng, acoperit de dresuri bleu, subţiri, de mătase. Decolteul era şi el foarte îndrăzneţ, deşi Lia prinsese broşa primită de la el, pentru a nu fi totuşi, mult prea îndrăzneţ. Iar spatele complet gol îi era acoperit doar de părul negru, lung, desfăcut, care îi cădea în valuri peste umerii goi. Purta pantofi cu toc foarte înalt şi subţire, bleu şi ei, să fie în ton cu rochia, să se asorteze. Încet, cu mişcări delicate, ca de felină, înaintă spre Lucian, repetând şoptit întrebarea, la care încă nu primise un răspuns din partea lui:
- E bine aşa, Luci?
- Dacă e bine?! E mai mult decât mi-aş fi putut imagina. E mai mult decât bine. E... Superb! Arăţi... Magnific! Grozav, prinse el grai într-un târziu, deşi privind-o, simţea cum se pierde de tot, cu totul...
- Mă bucur că-ţi place. Crezi că-ţi este de folos? Te ajută să treci peste starea aceea?
- Poftim?! Ce să-mi fie de folos?! Ce stare?! Ah, da... Bineînţeles că mă ajută, replică el încurcat, deşi uitase tot ceea ce se întâmplase înainte de apariţia ei surprinzătoare, mai ales că doar se prefăcuse.
- Dacă te ajută, bine! Pentru că n-am de gând să rămân prea mult timp astfel îmbrăcată, nici măcar pentru tine. De fapt, cred că am să mă întorc chiar acum în rezerva mea, să mă schimb; oricât ai urî tu pantalonii, eu îi prefer, deci, aşa mă voi îmbrăca, decise ea.
- Nu, se împotrivi Lucian. Ce tot vorbeşti?! Nu trebuie să te schimbi! Mai rămâi aşa, te rog! Iar cel care trebuie să se schimbe, de data asta, sunt eu...
- Luci, nu... Nu trebuie!
- Ba da. Pentru că ţinuta mea nu se potriveşte deloc cu a ta, replică el, privind-o ca fermecat. Mă retrag în rezerva mea, să mă schimb. Aşteaptă-mă, te rog! Să nu cumva să pleci!
- Nu-ţi face griji, îl linişti ea. Astfel îmbrăcată, n-am să plec nicăieri, în nici un caz!
Privind din când în când în urmă, spre ea, ca pentru a se convinge că încă era acolo, nu plecase, Lucian se îndreptă spre rezerva lui, să se schimbe, deşi nu era în uniformă; era totuşi într-o ţinută sport, ce nu se potrivea absolut deloc rochiei Liei. Ea rămase pe puntea principală, cu Spot şi roboţii. Iar Lucian nu întârzie nici el prea mult în rezerva lui. Reveni în scurt timp, elegant, pus la punct; acum sigur se potrivea perfect cu orice ar fi purtat Lia. Dar înainte de a-şi face apariţia pe puntea principală, programase ca toate luminile să se stingă, pentru câteva minute.
- Luci, lumina, tresări Lia, în momentul în care se trezi în întuneric. Luci, eşti aici?! Spot! Spotty... Ai făcut cumva iar vreo gafă?! i se adresă ea căţelului, însă acesta se apropie de ea, iar ea se aplecă să-l mângâie. Ah, deci, eşti aici şi eşti cuminţel. Şi atunci, ce se întâmplă?! Robby, Felix, îi strigă ea uşor pe cei doi roboţi, dar aceştia nu-i răspunseră.
Privind spre culoarul ce ducea spre rezerve, i se păru că vede ceva, ca o lumină mişcătoare. Era Lucian, care aducea un tort mare, cu 27 de lumânări aprinse, pentru ea. Când ajunse pe puntea principală, îi cântă „Mulţi ani trăiască!”. Lia privi spre el, zâmbind şi se linişti. Lucian se opri în dreptul ei şi aşeză tortul pe masă.
- La mulţi ani, Lia! Poţi să stingi lumânările.
Ea se aplecă şi suflă cele 27 de lumânări, iar în momentul în care se stinseră toate, se aprinse lumina, invadând întreaga punte principală. „Ah, oare ce dorinţă aş putea să-mi pun?! Nu ştiu... Să fie totul bine?! Pentru misiunea noastră, desigur. Sau să... Eu şi el, adică, eu şi Luci... Uff... Noi doi; să... Nu; sau da...” privi spre el şi nu îndrăzni nici în gând să-şi pună vreo dorinţă, legată de el, deşi parcă asta-şi dorea. Sau nu...?! Încă era derutată, confuză. Uff, ce dificil!
- Ce-i asta?! îi ceru ea o explicaţie. Nu-i încă ziua mea, Luci!
- Ştiu. Ziua ta e joi. Mai e puţin până atunci; vreo câteva zile doar... Însă am vrut să fiu primul care te felicită cu această ocazie.
- Ah, te-ai grăbit... Şi atunci, toată chestia cu starea aia de depresie nervoasă, a fost doar o prefăcătorie?! Jucai teatru?! bănui ea.
- Păi... Depinde cum priveşti lucrurile, zâmbi Lucian, încurcat.
- Să ştii că n-a fost deloc amuzant! Pentru că am fost cu adevărat îngrijorată de starea ta!
- Chiar ai fost îngrijorată din cauza mea?! Atunci presupun că a meritat efortul, nu m-am străduit degeaba.
- Ah... se încruntă ea. Eşti un... Un...
- Hai, nu fi supărată pe mine, te rog, o întrerupse el. Îmi pare rău dacă am greşit! Era doar o glumă.
- O glumă?! repetă ea. O glumă de prost gust! Şi nici foarte reuşită!
- Aşa e. Ai dreptate, o aprobă el grăbit, încercând să o împace. Hai să uităm chestia asta neplăcută. Te rog!
- Şi atunci? Ai terminat sau nu tablourile alea?! deveni ea curioasă.
- Nu încă. Nu de tot, pentru că am mai lucrat la ele. O să le termin altădată, în curând; timp am suficient, spuse el.
- Şi nu te gândeşti serios la întoarcere?
- Deocamdată, nu! Chiar deloc, o asigură el. Nu încă. Dar va veni şi timpul acela. Poate-n septembrie... Nu ştiu sigur acum.
- Ah... Asta-i bine, se linişti Lia.
- Cu siguranţă, este, aprobă Lucian. Mai aşteaptă-mă puţin!
- Unde pleci?! Luci!
- Mă întorc imediat, fu însă răspunsul primit, care nu o lămuri deloc.
După câteva clipe, Lucian se întoarse cu o sticlă de şampanie şi cu două pahare, pentru fiecare câte unul. Desfăcu sticla şi umplu fiecare pahar, pe jumătate doar.
- Să ciocnim un pahar cu ocazia zilei tale, propuse Lucian.
- Luci, eu nu beau deloc, doar ştii asta, îi aminti Lia.
- E cea mai bună sticlă de şampanie de la bordul navei noastre, explică el. O am de la dom’ director. Am păstrat-o pentru o ocazie specială. Şi aceasta este o ocazie foarte specială...
- Poate, dar... Tot băutură alcoolică e.
- Şampania?! Nici gând! E cea mai fină şi delicată băutură. Creată anume parcă pentru domnişoare delicate, ca tine... E dulce şi foarte gustoasă. Convinge-te singură, te rog!
- Ce vrei să faci?! Să mă îmbeţi?! Nu vei reuşi!
- Nu te poţi îmbăta doar cu o jumătate de pahar de şampanie. Nu e o băutură tare.
- Dar tot mă va ameţi puţin, pentru că eu n-am mai băut niciodată.
- Am o idee! Să propunem un toast. Tu, prima, o invită Lucian.
- Un toast?! Eu?!
- Da, afirmă Lucian. Şi vei vedea că nu te vei îmbăta deloc. Şi nici măcar nu te vei ameţi, câtuşi de puţin.
- Bine. Fie... acceptă ea în cele din urmă şi ridică paharul, zâmbind; Lucian îl ridică şi el pe al său. Să vedem; un toast... Pentru mine, pentru tine, pentru toţi colegii noştri... Pentru misiunea noastră; să fie încununată de succes... Şi pentru Spotty; să fie mai cuminţel... Noroc, încheie ea.
- Pentru Spotty, pentru colegi, pentru misiunea noastră şi pentru tot ceea ce ai spus; să se îndeplinească... Noroc, îi răspunse el, apoi ciocniră uşor paharele.
Nehotărâtă, Lia duse totuşi paharul la gură şi gustă puţin din lichidul aflat în el, apoi aşeză paharul pe masă, deşi, spre surprinderea ei, îi plăcu tare mult şampania. Într-adevăr, chiar era, aşa cum spunea el, o băutură fină, foarte delicată şi gustoasă.
- Trebuie să goleşti tot conţinutul paharului, pentru ca să se împlinească tot ceea ce ai toastat, îi spuse Lucian.
- Ah, aşa, deci... Foarte bine, acceptă ea ideea, ridicând paharul de pe masă, sorbindu-i uşor conţinutul, puţin câte puţin.
Lucian o privea încântat, neîncetat, neputându-şi lua ochii de la ea. Şi din neatenţie, dat fiind că privea mereu spre colega lui, vărsă pe el o parte din conţinutul paharului său.
- Ah... se tângui el, privindu-şi costumul ud. Ia te uită ce-am putut face! Scuză-mă puţin, trebuie să mă schimb.
- Nu! De ce?! O să se usuce... Doar e şampanie, o băutură fină. Presupun că nu pătează.
- Poate. Dar hainele nu fac diferenţa dintre o băutură fină şi oricare alta, deci, prefer să mă schimb, ca să nu am surprize neplăcute.
- Cum doreşti, îl aprobă Lia, iar el porni spre rezerva lui, după ce bău ceea ce-i rămăsese în pahar.
Între timp, în aşteptarea lui, constatând că într-adevăr îi plăcuse şampania, Lia îşi umplu paharul cu acea băutură fină, delicioasă şi îl goli înainte ca Lucian să revină pe puntea principală. El se întoarse, după ce, într-adevăr, se schimbase.
- Ce-ai spune de o felie de tort acum? propuse el.
- N-ar fi rău... Tu l-ai făcut?
- Evident. Special pentru tine. Cu toată dragostea mea...
- Foarte drăguţ din partea ta, dar nu trebuia să te deranjezi.
- N-a fost nici un deranj, spuse Lucian.
Scoase cu grijă cele 27 de lumânări stinse, punându-le pe o tăviţă alăturată, pe care o luă, să o ducă la bucătărie, de unde aduse două farfuriuţe, două linguriţe şi un cuţit, pe care i-l înmână Liei.
- Poţi tăia tortul. Dar ai grijă cu cuţitul, o sfătui Lucian.
- Ah, cuţitul?! Ce să tai mai înainte cu el; tortul sau pe tine?!
- Foarte amuzant, aprecie Lucian. Dar aş prefera tortul.
- Bine, acceptă ea şi se pregăti să taie tortul. Presupun că-i delicios.
- Aşa sper... M-am străduit să fie.
- Am să încerc să tai două felii egale, nu foarte mari.
Deşi stângace în mişcări, Lia reuşi totuşi să taie cele două felii, aproape egale şi le puse pe farfuriuţe. Se aşezară la masă şi începură să servească din feliile de tort. Mai mult ea, el privind-o doar.
- E foarte bun tortul. Dar tu nu serveşti? Sau ţie nu-ţi place? îl întrebă, observând că în timp ce din felia ei mai era puţin, a lui era aproape întreagă.
- Hmm... Tortul... Ah, da... Am să servesc şi eu, de îndată. Însă eu sunt bucătarul. Mă satur doar privindu-te pe tine. Mă bucur că-ţi place.
- Bineînţeles că-mi place, de moment ce e făcut de tine!
În curând, ea-şi termină felia, în timp ce Lucian nu consumase nici jumătate din a lui.
- Nu ştiu ce ai tu de gând, însă eu am să mai iau o feliuţă.
- Eşti invitata mea, zâmbi el.
Ea mai tăie o feliuţă, pe care o aşeză în farfuria ei şi începu să servească din ea, în timp ce el nu trecuse încă de jumătate din felia pe care i-o dăduse lui. Lia îl privi, zâmbind amuzată.
- Chiar nu ai de gând să-ţi termini felia? întrebă ea, trecând, din obişnuinţă, la poziţia „picior peste picior”; cum însă nu purta obişnuiţii ei pantaloni, rochia îi dezveli în întregime picioarele lungi, delicate, frumos conturate.
El nu-i răspunse; luă însă o bucăţică din felia lui şi duse linguriţa spre gură, însă se opri când zări poziţia în care se aşezase Lia şi o privi ca hipnotizat, iar fiind neatent, scăpă din mână atât linguriţa, cât şi bucăţica de tort ce se aflase în ea. Şi nici măcar nu realiză acest lucru, până nu fu trezit de zăngănitul linguriţei care căzuse pe jos. De abia atunci tresări şi privi spre noul costum, pe care de abia-l îmbrăcase, acum pătat de cremă şi sirop de tort.
- Oh, nu... Uite ce-am putut face! Cum am putut fi atât de neîndemânatic?! Scuză-mă, cred că trebuie să mă schimb... din nou.
- Nu-i nevoie. Şterge-te doar, cu un şerveţel, îi sugeră Lia. Poate ar ajuta şi puţină apă.
- Nu, se împotrivi Lucian, ridicându-se uşor. Prefer să mă schimb. Aşteaptă-mă, te rog!
El se ridică, cu intenţia de a se îndrepta spre rezerva lui. Fiind însă neatent, nici nu observă căţelul, care stătea întins la picioarele lui şi se împiedică de dalmaţian, mai-mai să cadă, pentru că-l ferise totuşi pe Spot, să nu cumva să-l lovească.
- Ah... Scuze, Spotty, i se adresă el căţelului, mângâindu-l, pentru a se convinge că pătatul nu păţise nimic.
„Ce distrat e!” se gândi Lia, amuzată.
Lucian se schimbă din nou, iar între timp, Lia îşi terminase felia de tort din farfurie şi neavând ce face în lipsa lui, îşi mai umplu paharul cu şampanie, iar până ca el să revină, îl şi goli. Îi plăcea, era într-adevăr gustoasă, însă deja se simţea un pic ameţită, iar în acel moment îşi dădu seama că exagerase totuşi cu şampania, deci, gata! Atât era mai mult decât de ajuns. Îşi cunoştea bine limitele şi nu intenţiona să şi le depăşească.
Lucian reveni, cu unul dintre roboţi.
- Te rog, Robby, ia-l tu pe Spotty şi mergeţi împreună în altă parte. Poţi ieşi chiar şi afară cu el, la plimbare, dacă vrei. Bine?! Hai, Spotty! Du-te cu Robby!
La îndemnul stăpânului său, căţelul plecă, împreună cu robotul, iar pe puntea principală rămaseră doar Lucian şi Lia.
- Gata, m-am schimbat; din nou... Acum ar trebui doar să fiu puţin mai atent.
- Mai întâi, termină-ţi felia, Luci! Eu am terminat-o deja pe a mea, a doua, nu te-am aşteptat pe tine, surâse Lia, ridicându-se de pe scaun.
- Mai vrei una?!
- Nu, mersi! Oricât de bun ar fi tortul, nu sunt Nis, să exagerez cu consumul dulciurilor. Poate mai târziu.
Fără a spune nimic, Lucian servi şi el felia de tort din farfuriuţa lui, apoi ridică sticla de şampanie, să mai toarne în pahare. Lia îl privi bănuitoare:
- Ce faci? Mie să nu-mi mai pui şampanie, îi ceru ea; îi fusese de ajuns câtă consumase.
- Nu-ţi face griji, nu voi umple paharele; doar pe jumătate. Şi cu jumătatea de mai înainte, face exact un pahar plin. Atât e de ajuns. Mai mult nu-mi pot permite nici eu, pentru că niciodată n-am să repet ceea ce... Ah, nu, n-are rost nici măcar să amintesc aşa ceva, renunţă el la a-şi aminti ce se petrecuse cu câtva timp în urmă, după ce o sărutase pe Ly.
- Dar, Luci, eu... Nu mai vreau! Mi-a fost de ajuns.
- Haide, Lia... Doar n-o să te ameţeşti dintr-un pahar de şampanie. Vei vedea, nu vei păţi nimic!
- Aşa crezi tu... replică Lia, gândindu-se la cele două pahare în plus, pe care le băuse în lipsa lui.
- În plus, acum e rândul meu să fac un toast, de ziua ta, aduse el încă un argument în favoarea lui. De aceea am umplut doar pe jumătate paharele, să putem rosti amândoi câte un toast, fără a depăşi cantitatea de un pahar, atât! Aşa că, nu mă poţi refuza!
- Ştiu şi eu ce să zic?! Bine, fie... acceptă ea în cele din urmă, deşi în gând îşi spunea: „Asta nu poate fi deloc bine!”
- Ia te uită! Ce ciudat! Aproape că s-a golit sticla, din numai câteva jumătăţi de pahare, observă Lucian. Poate nu era plină de la început, presupuse el, privind nedumerit sticla de şampanie, aproape goală, apoi o puse pe masă, după ce mai umpluse pe jumătate paharele.
- Poate... acceptă Lia presupunerea lui, doar nu era să-i spună că ea ar fi responsabilă de faptul că sticla era aproape goală acum.
- Bine, nu contează... renunţă Lucian la a afla ce se petrecuse cu conţinutul sticlei şi ridică paharul, iar Lia pe al ei.
- Păi, formulează mai repede toastul ăla, până nu mă răzgândesc, îl zori Lia.
- Pentru Spotty, să fie mai cuminţel; pentru colegii noştri; pentru misiunea noastră şi succesul ei; pentru tine, pentru mine şi... Pentru prietenie! Prietenia noastră, Lia... Noroc, rosti el, rămânând în aşteptare.
- Ah... Deci, asta urmăreai să obţii tot timpul, îşi dădu ea seama. Prietenie?! Prietenia noastră?! Bine... acceptă ea, în cele din urmă. Fie! Ai câştigat, de data asta. Deci... Pentru prietenie; prietenia noastră, Luci... Şi pentru toate celelalte enumerate de tine... Noroc, îi răspunse ea, zâmbind, apoi ciocniră uşor paharele, golindu-le conţinutul.
Lucian o privi neîncrezător.
- Stai puţin! Un moment! Tu tocmai ai acceptat toastul meu, ai ciocnit paharul cu mine şi chiar ai golit conţinutul... Iar asta... Înseamnă cumva ceea ce cred eu?!
- Depinde... Nu ştiu ce crezi tu, dar, din punctul meu de vedere, da, Luci, înseamnă că tocmai ţi-am acceptat prietenia. Deci, începând din acest moment, suntem oficial, cel puţin prieteni, zâmbi ea. Nu asta-ţi doreai?
- Ah... Ba da, normal, surâse el, derutat, parcă nevenindu-i să creadă că, în sfârşit, Lia acceptase, cel puţin, prietenia lui, atât de uşor; o privi admirativ şi se apropie de ea. Să nu uit, îşi aminti şi scoase dintr-un buzunar o cutiuţă mică, delicată, pe care i-o înmână Liei. La mulţi ani, Lia, îi şopti el, sărutând-o pe ambii obraji.
- Mersi, Luci, dar nu trebuia, încercă ea să-l refuze.
- Deschide-l, e cadoul tău, de ziua ta, din partea mea! Nu mi-l poţi returna.
Neavând încotro, Lia desfăcu acea cutiuţă. În interiorul ei, un superb lănţişor de aur, cu un medalion în formă de inimioară.
- Ah, Luci... E minunat, dar nu-l pot primi.
- Ba da, pentru că ţi l-am oferit din tot sufletul. Lasă-mă să ţi-l prind, să vedem cum îţi stă, îi ceru el, zâmbind şi fără a aştepta ca ea să-i răspundă ceva, luă lănţişorul din cutiuţă şi încercă să i-l prindă la gât. Ridică-ţi puţin părul, te rog!
Lia îl ajută, iar el îi prinse lănţişorul, după care o privi, încântat de rezultat, zâmbindu-i admirativ.
- La mulţi ani! Te iubesc! Atât de mult... îi şopti el şi o sărută uşor, delicat. Iar acum pot spune că inima mea e cu adevărat la locul ei, adică îţi aparţine ţie, în întregime. Păstreaz-o pentru mine, te rog...
Ea nu ştia ce să-i răspundă şi doar se îmbujoră puţin, ca o părere. În final însă, acceptă şi lănţişorul din partea lui, deşi iniţial se împotrivise.
- Mulţumesc, Luci. E foarte frumos... Şi tare drăguţ din partea ta, dar cred că ar trebui să mă retrag acum, aşa că am să mă schimb, în rezerva mea, îl anunţă ea, simţindu-se uşor ameţită în urma celor trei pahare de şampanie consumate, mai ales că era pentru prima oară când gusta din şampanie sau orice altă băutură alcoolică; se străduia să rămână lucidă, însă atenţia cu care el o înconjura parcă nu o ajuta în acest sens.
- Nu, cum o să te retragi tocmai acum, când urmează partea cea mai interesantă? se împotrivi el. Trebuie să sărbătorim ziua ta!
- Să sărbătorim?! Doar noi doi?! Şi ceilalţi?! Nu crezi că ar trebui să-i invităm şi pe ei?
- Nu, negă el, categoric. Acum sărbătorim doar noi doi, fără ei. Iar împreună cu ei vom sărbători joi, când va fi cu adevărat ziua ta.
- Ah... Bine, cum vrei tu, acceptă Lia în cele din urmă să rămână totuşi la bordul navei albastre, în compania lui Lucian, de-venit de doar câteva minute prietenul ei, să sărbătorească împreună, mai devreme, ziua ei, deşi şampania pe care ea o consumase mai înainte începea să-şi facă efectul, cu toate că Lia se străduia să se menţină cât mai lucidă.
Era însă destul de dificil. În orice caz, nu se ameţise exagerat; îşi dădea seama unde se află şi nu se manifesta decât printr-o veselie mai sporită ca de obicei. Dintr-o dată, era toată numai zâmbet, împrăştiind în jur veselie, de parcă fericirea o cuprinsese datorită faptului că-l acceptase pe el ca prieten, în viaţa ei.
- Păi, ce fel de cavaler mai eşti şi tu?! Şi ce fel de petrecere e şi asta, oare?! Dacă tot m-ai invitat, pune muzica! Vreau să dansez, mai ales cu tine, maestre!
- Pun şi muzica, imediat, o aprobă Lucian, privind-o nedumerit; i se părea ceva în neregulă cu ea, fiindcă nu-şi dădea seama de ce devenise brusc atât de plină de veselie.
- Păi, mai repede! îl zori ea.
Iar muzica se auzi de îndată. Veselă, bine dispusă, mereu surâzătoare, Lia îl luă la dans pe proaspătul ei prieten, Lucian, lucru neobişnuit la ea.
- Deci, suntem, în sfârşit, prieteni? îi şopti el temător, în timp ce dansau. Cel puţin prieteni?
- Da, Luci, eu aşa am spus; suntem... Prieteni, desigur... Ţi-am acceptat prietenia, nu-i aşa?! Dar ai trişat cu toastul tău; tu l-ai acceptat pe al meu, deci, logic, nici eu nu te puteam refuza, îi spuse ea, cu scurte pauze, zâmbind necontenit. Oricum, Luci, ştiai deja, doar ţi-am spus data trecută că nu te amăgesc, nu-ţi dau speranţe false, deci, trebuia să te aştepţi că te voi accepta, în cele din urmă. Însă de atunci până acum, nu mi-ai mai propus, deşi ţi-am zis clar că nu mă joc cu tine, că eşti pe drumul cel bun şi că ai şansa ta, la care nu vei fi nevoit să renunţi.
- Da, ştiu... Nu ţi-am mai propus până acum, pentru că mă temeam că mă vei refuza din nou.
- Să te refuz, din nou?! Nu după ce ţi-am spus că n-am să te amăgesc, îi aminti ea. Luci, n-am glumit, ţi-am vorbit serios; acum ai dovada, nu mă joc deloc cu sentimentele tale, nici cu tine! Deci, da, te-am acceptat... Eşti prietenul meu; tu, comandante...
- Aşa-i. Şi nu contează cum; mă bucur că am obţinut prietenia ta, chiar dacă aş fi trişat cu toastul meu, rosti el îngândurat, parcă nevenindu-i să creadă că reuşise totuşi, deşi ea îi confirmase acest lucru.
- Da, ai obţinut-o, în cele din urmă. Sper că eşti mulţumit. Şi... Să nu mă faci să regret vreodată această decizie!
- Bineînţeles. Sunt mai mult decât mulţumit. Şi niciodată n-o să te fac să regreţi!
- Ce melodie-i asta?! N-am mai auzit-o până acum... Dar chiar îmi place! S-o mai pui de câteva ori.
- Chiar îţi place?! se miră Lucian. Ce bine! E o melodie nouă, pe care eu am compus-o, special pentru tine.
- Ah, pentru mine... Abureli, replică ea, râzând, voioasă. Versuri n-are melodia ta?
- Ba da, dar nu le-am înregistrat încă.
- Atunci, cântă-mi-le tu, propuse ea, surâzătoare.
- Poftim?! Să-ţi cânt? Eu?!
- Da, tu... replică ea, foarte firesc. Sper că ştii să cânţi. Te ascult!
- Dacă ştiu sau nu, nu-mi dau seama. Am să încerc măcar şi voi lăsa la aprecierea ta. Dacă n-o să-ţi placă, să mă opreşti şi să-mi spui, te rog... Dacă-ţi va plăcea, să mă laşi s-o cânt, până la sfârşit.
- De acord, îl aprobă ea, oprindu-se din dans. Hai, cântă, să te aud!
- Nu acum! Să se termine melodia asta, ca să pot s-o iau de la început, explică el.
- Aha... E bine şi aşa, râse ea, reluând dansul, alături de el.
- Ce-i cu tine, de eşti atât de veselă, dintr-o dată?! o suspectă el.
- Ah, Luci... Uite, recunosc... Mi-a plăcut şampania, iar în lipsa ta, când te-ai retras în rezerva ta, să te schimbi, mi-am umplut singură paharul, de vreo două ori, de aceea era sticla aproape goală, nu că n-ar fi fost plină de la început... Cred că m-am ameţit, puţin doar, după trei pahare pline... Sper că nu e prea rău! N-aş vrea să mă fac de râs, nici măcar doar faţă de tine, de aceea aş fi preferat să mă fi retras în oraş, dar ai insistat să rămân, să petrecem împreună şi nu te-am refuzat; în plus, ţi-am acceptat prietenia şi... Vorbesc prea mult, nu-i aşa?! îşi dădu ea seama, zâmbind într-una, fără oprire.
- Aaa... Deci, de la şampanie ţi se trage... Păi, dacă ăsta-i efectul pe care-l are şampania asupra ta, atunci serios că ar trebui să bei mai des; nu foarte mult, se înţelege; aşa, câte puţin, propuse el.
- Nu; m-am lecuit! Mi-a fost de ajuns, replică Lia. O fi ea şampanie, o băutură fină, delicată, dar nu cred că am să mai beau vreodată!
- Nu spune aşa ceva! Uneori trebuie să bei, cu măsură, puţină doar, cu anumite ocazii deosebite, o contrazise el. Ca aceasta de acum.
Când se termină melodia, Lucian o puse din nou, de la început şi reveni lângă Lia, pentru a dansa alături de ea. Iar când se reauziră acordurile aceleiaşi melodii, începu şi el să-i cânte, chiar acolo, aproape de ea, destul de încet, să nu-i deranjeze auzul. Zâmbitoare, Lia îl ascultă tăcută, dansând alături de el. Iar dacă nu-l oprise din cântat, acest lucru presupunea că îi plăcea cum cântă, mai ales că şi versurile erau deosebite. Când el termină de cântat, Lia îi zâmbi:
- Mai pune-o, măcar o dată! Şi dacă vrei, mai cântă-mi, te rog!
- Serios?! Adică... Să înţeleg că-ţi place?
- Dacă-mi place?! Evident că-mi place, Luci... Ai o voce plăcută, deosebită. Cred că ţi-ai greşit cariera. Cântăreţ trebuia să te faci! Cu chipul tău de Don Juan, cu vocea asta minunată şi cu modul în care dansezi, succesul îţi era garantat! Ai fi dat gata toate fetele! Deşi... Le-ai dat deja gata, oricum, pe toate. Ca să vezi; chiar şi pe mine.
- Nu mi-am greşit deloc cariera! N-ar fi trebuit să fiu nici cântăreţ, nici altceva! Nu regret alegerea făcută. Sunt matematician, nimic altceva! Şi asta vreau să fiu, asta-mi place şi asta mi-am dorit dintotdeauna! Orice altă alternativă pica din start, chiar dacă posibilităţi aş fi avut, explică Lucian, în timp ce punea din nou melodia cerută de Lia.
- Chiar îţi place atât de mult afurisita aia de mate?! Nu ştiu ce te atrage la ea, nu-i atât de plăcută... păru Lia nedumerită.
- Nici nu trebuie să ştii. E suficient să ştiu eu, replică el.
- Ai fi putut fi, practic orice altceva, doar eşti atât de priceput, de talentat, în tot ceea ce încerci să faci, surâse ea.
- Aş... Încetează cu laudele la adresa mea, deşi nu pot spune că nu mi-ar face plăcere să te aud, dar... Nu exagera!
- Bine. Nu exagerez, îl aprobă ea. N-am uitat că nu-ţi place să fii nici lăudat, nici criticat... Acum însă, cântă!
El îi cântă din nou, iar ea îl ascultă, ca fermecată; într-adevăr, îi plăcea să-l audă...
Evident însă, că nu puseră mereu numai acea melodie. Lia, la fel de veselă, surâzătoare, bine dispusă, degaja în juru-i numai voie bună, prin dispoziţia ei, datorată în mare parte şampaniei... Şi arăta extraordinar de bine! Şi petrecură astfel, împreună, doar ei doi, pentru prima oară ca prieteni, destul de mult timp; chiar vreo câteva ore bunicele...