*80. După încheierea şedinţei.

Seara, şedinţa lor din acea zi se încheie de abia la ora 19.30. Stela privea des spre comandantul misiunii, remarcând cât de vesel părea tot timpul, pe tot parcursul şedinţei. Şi nu că acest lucru i s-ar fi părut nelalocul lui, însă găsi de cuviinţă să-i acorde o nouă consultaţie medicală, pentru orice eventualitate.
- Frumosule, tu şi cu mine, acum, imediat, în cabinetul medical! Ne-am înţeles?
- Sigur! Minunat! De ce nu?! rosti el, surâzând, pornind fără a se împotrivi spre cabinetul medical, în urma doctoriţei.
Intră în cabinet. Stela era deja acolo.
- Ia loc, îl invită ea.
- S-a întâmplat ceva, doctore?
- Spune-mi tu dacă s-ar fi întâmplat sau nu ceva!
- Păi, de ce m-ai chemat totuşi aici?!
- Doar pentru nişte analize, dar să vedem dacă sunt sau nu necesare... Poate scapi fără ele, dacă-mi răspunzi sincer la întrebări.
- Ah, nişte minunate analize, desigur...
- Minunate?! Analizele?! Frumosule, ce-i cu tine?!
- Nimic... Ce-ar putea fi?!
- Te văd prea vesel. Şi aşa ai fost pe tot parcursul şedinţei de azi. De asta te întreb.
- Ah, da... Păi, chiar sunt vesel. Încalc vreo lege?! Doar nu-i interzis.
- Sigur că nu-i! Ai totuşi vreun motiv pentru veselia asta, sau vrei să facem acele minunate analize, care să ne lămurească?!
- Motiv? Sunt doar fericit, doctore...
- Fericit?! I-auzi! Nu mai spune!? Cu ce ocazie?!
- Păi... Chiar vrei să ştii?
- Doar dacă doreşti să-mi spui, iar astfel, dacă eşti sincer cu mine, repet, poate scapi fără minunatele analize... Pricepi?!
- Ah, nu mă deranjează deloc analizele alea de care tot aminteşti; le poţi face... Dar află că sunt îndrăgostit. Atâta tot!
- Îndrăgostit?! Serios?! În cazul ăsta... Felicitări, comandante! Şi iată, aşa ai scăpat de mine şi de orice analize! Te poţi întoarce pe puntea principală, chiar acum.
- Fără minunatele analize, cu care mă ameninţai? Nu le mai facem? Eu sunt dispus să cooperez, doctore!
- Nu e cazul, frumosule! Nu există analize pentru „boala” asta, de care zici că suferi acum. Şi nici tratament. Singura recomandare pe care ţi-aş putea-o face, ar fi să-ţi petreci cât mai mult timp în compania domnişoarei care e responsabilă de această stare a ta.
- Ah, da?! Păi, ăsta-i un tratament pe care am să-l urmez cu cea mai mare plăcere...
- Aha... Şi pentru că tot e vorba despre acea misterioasă domnişoară, vrei să-mi spui cine ar putea fi norocoasa?
- Sincer, prefer să nu spun nimic.
- Preferi să nu... Păi, dacă mă gândesc bine, nici nu-i nevoie să spui, frumosule... Să fie oare colega noastră, domnişoara consilier?!
- Hmm... surâse el, fără a răspunde, dar ochii îl dădeau de gol.
- Bine. Am înţeles. Te poţi retrage. Vin şi eu imediat. Văd că n-avem ce face aici şi chiar mă bucur. Frumosule, ai grijă cu ea! Şi îţi doresc mult succes!
- Să am grijă? Şi succes? Chiar crezi că ar fi necesar?
- Fiind vorba despre Lia, categoric, da! Fii cu băgare de seamă!
- Bine, doctore. Mersi. Am înţeles, spuse el şi părăsi cabinetul medical.
- Gata?! Aşa de repede?! îl întâmpină Alex pe Lucian, când acesta ajunse pe puntea principală. Ce analize au fost astea?
- Nici unele. N-am mai făcut analize, bătrâne! Pentru că aşa a zis Stela, că n-ar mai fi necesar.
- Serios?! Nu pricep... se arătă nedumerit Alex.
Reveni şi doctoriţa. Lia o întrebă:
- Ce-i cu Luci? Ce are?
- Tocmai tu întrebi?! N-are nimic. Şi... Cred că tu ar trebui să ştii mai bine ca oricine, replică însă doctoriţa.
- De ce ar trebui să ştiu?! se miră ea.
- Păi, hai să-ţi explic... rosti doctoriţa şi se retrase împreună cu ea, într-un loc mai ferit de ceilalţi; îi şopti: E doar îndrăgostit... De tine, evident!
- Ah, da?! murmură Lia, încurcată.
- Păi, el aşa mi-a spus. Deci, ce analize să-i fi făcut?! N-ar avea rost! Dar, Lia, te rog, ai mare grijă cu el!
- Nu înţeleg la ce te referi...
- Păi, ai văzut că de obicei nu reacţionează aşa cum ar fi de aşteptat din partea lui, în anumite cazuri deosebite, delicate, ca să mă exprim astfel... De aceea îţi spun... Nu încerca să-i frângi inima! E totuşi sensibil, chiar dacă nu pare! Deci... Nu încerca să te joci cu el!
- Scuză-mă, Stela... Nu cred că-i treaba ta, dar chiar nu intenţionez să mă joc cu el şi n-am de gând să-i frâng nimic. Nu ştiu ce ţi-a spus, însă în ceea ce mă priveşte, n-am nici o obligaţie faţă de el, momentan. Mi-a declarat doar că mă iubeşte, atâta tot. Asta nu mă obligă la nimic, mai ales că nu sunt nici măcar prietena lui. Iar deocamdată, prefer să nu mă implic în nici o relaţie, nici cu el, nici cu altcineva. Deci, nu te strădui degeaba să-mi explici ce şi cum...
- Ah, Lia... Ai grijă! Atât îţi spun!
- Da, am înţeles. Să ştii că totuşi şi eu ţin la el, deci, chiar n-am nici un interes să-i provoc suferinţă. Sper să mă crezi.
- Încerc măcar să te cred, Lia. Ştiu că, în felul tău, chiar ţii şi tu la el, iar asta mă linişteşte, totuşi. Bine, uită de această discuţie! Să pretindem că n-a avut loc. De acord?
- Încerc măcar să uit, Stela... rosti Lia îngândurată şi se îndepărtă.
- Frumosule, noi ne retragem acum, toţi... Bine?! i se adresă Stela, anunţându-l că intenţionează să plece spre oraş.
- Sigur. Nici o problemă. Vă conduc, până afară, la avion.
Cum toţi părăsiră interiorul navei, Spot ieşi şi el după ei, doar nu era să rămână singur la bordul „Pacifis”-ului, chiar dacă, în realitate, n-ar fi rămas singur, ci cu cei doi roboţi, însă căţelul încă nu se învăţase cu prezenţa lor, nu se obişnuise cu aspectul lor diferit, de aceea se temea încă de ei şi nu putea fi lăsat sub supravegherea lor, decât dacă dormea şi nu-i vedea. Cum însă în acel moment era treaz, preferă să iasă şi el afară, unde aerul era la fel de alb ca şi el. Deşi stricase computerul preferat al informaticianului echipajului, Mihăiţă, campionul, nu numai că scăpase de pedeapsă, ci şi de ceartă. Ba chiar se alesese cu o recompensă dulce din „recuzita” lunganului, pe care o savurase cu plăcere, fiindcă avusese un gust plăcut, delicios, deosebit de ceea ce mâncase până în acel moment. Acum zburda vesel de colo-colo, de la nava albastră spre avionul cu care toţi vor pleca în oraş, cu excepţia stăpânului său, Lucian. Ajunşi în dreptul avionului, toţi se pregătiră să se despartă de Spot şi de Lucian. Rând pe rând, unul câte unul, se urcau în avionul din faţa lor, după ce fiecare îşi lua rămas bun de la cei doi, ce rămâneau aici, deşi, evident, se vor vedea destul de curând.
- Tu mai rămâi cu mine, te rog, îi şopti Lucian Liei, când îi venise şi ei rândul să urce în avion.
- Bine, Luci, rămân, acceptă ea cu uşurinţă, fără a sta pe gânduri, pentru că ştia că dacă nu va accepta, el va insista, iar în cele din urmă tot va ceda în faţa lui.
- Lia, mai vii sau nu cu noi? se interesă Stela, dat fiind că Lia ar fi fost ultima care trebuia să urce în avion.
- Nu. Puteţi pleca. Eu mai rămân puţin, răspuse Lia, aşa că Stela intră în avion, iar aparatul de zbor porni silenţios spre oraşul artificial.
Rămaşi singuri, cei trei nu se întoarseră la bordul navei albastre, n-ar fi avut rost. Preferară să se plimbe pe suprafaţa albă a planetei, prin aerul dens, alb şi el, aidoma căţelului lor. Pe Spot nu-l deranja deloc prezenţa dantoniului din atmosferă, pentru el nu era absolut necesar să-şi zărească stăpânul, pentru a nu-i pierde, sau mai bine zis, pentru a nu se pierde el de ei; se putea folosi de alte simţuri dezvoltate de care dispunea, pentru a nu le pierde urma, fiindcă, dacă dantoniul îi împiedica vederea, apoi mirosul cu siguranţă că nu! Iar cum el se familiarizase deja cu mirosurile specifice fiecăruia dintre cei cunoscuţi lui, nu avea cum să se rătăcească, oricât se juca el în urma lor. Se îndepărtaseră puţin de navă, nu foarte mult, însă aceasta deja nu se mai zărea, evident, datorită dantoniului ce colora în alb atmosfera. Se îndepărtaseră de „Pacifis”, însă nu în direcţia oraşului artificial, ci într-una, oarecare. Practic, nici nu ştiau exact încotro se îndreptau şi nici nu aveau o ţintă anume; de fapt, nici măcar nu exista vreo ţintă, totul fiind alb şi pustiu. La un moment dat, Lucian o luă de mână, pe neaşteptate, iar Lia tresări uşor, dar nu-şi retrase mâna dintr-a lui. Sesizând reacţia ei, Lucian îi ceru voie să o ţină de mână, iar ea încuviinţă tăcută, fără a rosti nimic. Se plimbară astfel, tăcuţi, ţinându-se de mână, destul de multişor, mergând încet, ca Spot să-i poată urma. De jur-împrejurul lor nu era nimic, absolut nimic, decât acel uriaş pustiu alb, complet alb, imaculat. Se întunecase de-a binelea, iar stelele împânziseră deja cerul cu luminile lor blajine. Ce bine că prezenţa dantoniului în atmosfera planetei nu împiedica observarea stelelor; dacă nici acestea nu s-ar fi văzut, peisajul ar fi devenit mult prea trist, prea monoton, doar alb... Şi aşa se simţea lipsa unui satelit natural, care să împodobească cerul înstelat cu prezenţa sa.
- Luci, să ne întoarcem, rosti Lia şoptit, considerând că se îndepărtaseră destul de mult faţă de nava albastră.
- Cum vrei tu, o aprobă el, ţinând-o încă de mână.
- Să nu ne rătăcim, justifică Lia.
- N-ar fi posibil. Am la mine un mic dispozitiv, care ne poate ajuta să ne orientăm.
- Să ne orientăm?! În pustietatea asta?! Cum?!
- Localizând cu precizie nava noastră şi indicându-ne direcţia în care se află ea, explică Lucian, oprindu-se puţin din mers, pentru a scoate micuţul dispozitiv de orientare. Vezi? Aici suntem noi, iar aici e nava noastră. Deci, acest dispozitiv ne arată clar încotro trebuie să pornim pentru a ajunge la nava noastră. Şi ne poate avertiza sonor dacă pornim într-o direcţie greşită, iar în loc să ne apropiem de „Pacifis”, ne îndepărtăm de ea. Destul de simplu, nu?!
- Foarte interesant! Dar de unde îl ai? Nu ştiam că există asemenea dispozitive în dotarea echipajului nostru? Şi de ce ai numai tu unul? Sau e destinat strict pentru comandantul misiunii?
- Nu te grăbi să mă cerţi! Nu e din dotarea echipajului nostru, nici strict pentru... Pe acesta l-am făcut chiar eu, de curând, luna trecută, că tot am avut timp la dispoziţie.
- Tu?! Şi ţi-ai făcut doar ţie?! Egoistule!
- Nu m-am gândit că v-ar trebui şi vouă. Dar dacă vrei, vă pot face; nu e deloc dificil.
- Nu, lasă... Ai dreptate, nu e nevoie. Tu stai mai mult în navă, ceilalţi nu!
- Cum spui tu, o aprobă el grăbit, punând la loc dispozitivul de orientare sau de localizare al navei albastre, fiindcă nu aveau nevoie de el.
Evident, înainte de a-l pune la loc, îl oprise, nu-l lăsase pornit. Apoi se îndreptară spre nava albastră, unde ajunseră cu puţin după ora 21.30, bineînţeles, împreună cu căţelul. Aici serviră împreună masa de seară, Spot primind şi el o sumedenie de bunătăţi, iar după ce-şi umflă bine de tot burtica, adormi sătul, obosit după atâta plimbare prin aerul alb şi curat al Proximei.
Se făcuse deja ora 22.30 când Lucian şi Lia părăsiseră din nou bordul navei albastre, de data aceasta singuri, fără căţel, care, fiind adormit, rămăsese în grija celor doi roboţi. Acum însă nu mai plecau la o plimbare fără ţintă, ci se îndreptau spre oraşul artificial, fiind destul de târziu, însă bineînţeles că Lucian nu-şi putea lăsa colega să plece singură, doar el o reţinuse până la ora aceea. Prin urmare, o conducea spre „casă”. Şi deşi puteau utiliza un avion local, pentru a ajunge repede la destinaţie, preferară mersul pe jos, care era mai plăcut. Oricum, distanţa nu era foarte lungă şi nici nu aveau căţelul cu ei, deci, nu existau motive de întârziere pe drum. Totuşi, nu se grăbiră deloc şi ajunseră de abia la ora 23.15 în dreptul uşii camerei Liei. Nu li se părea însă foarte târziu, mai ales că ziua următoare nu aveau un program încărcat, deci, nu erau nevoiţi să se trezească devreme dimneaţa. Nici măcar nu se întâlneau cu cei doi fraţi Kelso, Sonya şi Sid, deci, n-aveau de ce să-şi facă griji că ar fi cumva prea obosiţi. Totuşi, ajunşi la destinaţie, Lucian îi sărută galant mâna colegei sale, intenţionând să se retragă spre „Pacifis”.
- Mai rămâi puţin, te rog, îi ceru ea şoptit, invitându-l să intre. Doar nu te grăbeşti...
El o privi uimit, surprins de invitaţia ei, dar evident, nu o refuză, deşi nu-şi dădea seama de ce ar rămâne. Intră totuşi, împreună cu ea şi se aşeză îngândurat pe un fotoliu, unde rămase tăcut. Pur şi simplu, nu ştia ce să facă. Dacă ar începe să vorbească, n-ar reuşi să evite să-i spună că o iubeşte. Ştia însă că-i promisese să nu-i amintească acest lucru deocamdată, pentru o vreme. Şi nu dorea să-şi încalce promisiunea, pentru a o dezamăgi sau a părea prea insistent. Dacă s-ar ridica de pe fotoliu, n-ar putea rezista fără s-o îmbrăţişeze sau s-o sărute, măcar o dată, mai ales că erau singuri în încăpere. Ştia însă că acest lucru o determina pe ea să redevină temătoare, iar lui nu-i plăcea deloc, pentru că nu dorea ca Liei să-i fie teamă de el, chiar dacă ea susţinea că n-ar fi aşa cum credea el. Însă nu-i plăcea deloc tremurul ce o cuprindea de fiecare dată când o lua în braţe, de parcă-l considera un tip rău, periculos, în stare de orice, sau din partea căruia nu te poţi aştepta la nimic bun. Prin urmare, stătea tăcut pe acel fotoliu. Căută atent cu privirea jurnalul colegei sale, dar nu-l găsi deloc, pe nicăieri. Nu mai era pus la vedere, deci, iarăşi avea ghinion. Oricum, chiar dacă l-ar fi zărit prin apropiere, tot nu l-ar fi putut citi, nici măcar puţin, pentru că nu era doar el în încăpere, ci şi colega lui.
- Lia, e destul de târziu... începu el o idee, intenţionând să se retragă, nu însă fără o explicaţie.
- Scuză-mă numai puţin, te rog, îl întrerupse ea, de parcă nu înţelesese aluzia lui de mai înainte.
- Sigur, o aprobă el şoptit, fără a se ridica de pe fotoliu, uitând de intenţia de a se retrage, la care se gândise mai înainte.
Aşa că Lia dispăru dincolo de uşa ce ducea spre „baie”, cum ar putea fi denumită încăperea aflată dincolo de acea uşă. În momentul în care colega lui trecuse dincolo de acea uşă, Lucian se ridică de pe fotoliu, sperând că va avea astfel ocazia să cerceteze cu mai multă atenţie interiorul încăperii, evident, în căutarea jurnalului ei. Nu avu însă mult timp la dispoziţie în acest scop, pentru că Lia reveni destul de repede, fiind îmbrăcată în acea cămăşuţă de noapte roz, care lui Lucian îi era destul de cunoscută. Zărind-o, o privi încurcat câteva clipe. Acea delicată cămăşuţă de noapte roz îi trezi câteva amintiri, pe care le găsi plăcute.
- Ah... rosti el. Văd că te-ai echipat de culcare.
- Nu chiar de culcare. Doream doar să mă schimb de uniformă. Iar motivul pentru care am preferat cămaşa de noapte este că n-avea rost să îmbrac altceva, ca după plecarea ta, să fiu nevoită să mă schimb din nou, zise ea, luând totuşi un capot peste cămăşuţa roz.
- Deci, ar trebui să plec...
- Nu neapărat.
- Şi totuşi... Cred că ar fi mai bine să mă retrag, deşi... păru el indecis în privinţa hotărârii de a pleca sau a rămâne.
- Mai poţi rămâne puţin, dacă doreşti, încercă Lia să-l ajute în decizia lui.
- Nu... Mai bine, nu, hotărî Lucian, după câteva clipe de tăcere, în care se gândise cum ar fi mai indicat să procedeze. Deci... Noapte bună!
- Luci... Ce faci în acest weekend? îl întrebă Lia, reţinându-l, în loc de a-i întoarce urarea de „noapte bună”.
- Poftim?!
- Ai planificat ceva pentru acest weekend? Adică... Ai un program anume?
- Păi... Nu, n-am!
- Nici eu, specifică Lia, ca un îndemn la adresa lui de a o invita să-şi petreacă împreună weekendul.
- Deci, nici tu... Şi ce-i cu asta? se prefăcu Lucian a nu pricepe aluzia ei.
- Ah, Luci... Ştii tu... Mă întrebam dacă n-am putea să...
- Să, ce?!
- Păi, să... Mă gândeam că am putea să...
- Să...?!
- Să ne petrecem împreună acest weekend, se văzu ea nevoită să precizeze acest amănunt.
- Împreună?! se miră Lucian. Noi doi?!
- Da... De moment ce tot suntem singuri şi nu avem altceva de făcut, nici unul dintre noi... justifică ea.
- Ce-i asta?! Să pricep că-mi dai întâlnire?! Tu, mie?! surâse el.
- Dacă nu-mi laşi de ales... Vrei sau nu? Spune-mi clar!
- Ce să vreau?!
- Ah, Luci, nu fi nesuferit! Vrei să ne petrecem acest weekend împreună sau nu?
- Păi, dacă mă rogi tu... Da, de ce nu?!
- Foarte bine. Atunci, ne vedem sâmbătă, stabili ea.
- Sâmbătă, unde?! se interesă el.
- Unde vrei tu, lăsă ea în seama lui stabilirea locului de întâlnire.
- Nu! Unde vrei tu! se împotrivi el, corectând-o.
- Uff... Bine. Aici, decise Lia.
- Aici?! Foarte bine! La ce oră?
- Luci...!
- La ce oră? repetă el nepăsător, ignorând atenţionarea din glasul ei.
- La 10.00. E bine aşa?
- Perfect, aprecie Lucian. Voi fi aici. Dar nu singur.
- Nu singur?! Dar cu cine?! Ah, pricep; Spot... Bineînţeles că poţi veni cu el, aprobă Lia, înţelegând că se referea la căţeluş.
- Atunci, pe sâmbătă, la 10.00, încheie el şi se retrase, nu înainte de a săruta galant mâna colegei sale, căreia îi repetă „noapte bună”...