*78. Computerul defect.

Prima zi în care şi Sonya participase la întâlnirile zilnice, alături de Lia, Lucian şi de fratele ei, Sid, se apropia de sfârşit, fără să se fi petrecut şi alte incidente neprevăzute. Căţelul se cuminţise. Îi urma jucăuş, zburdând voios de colo-colo, cu agilitatea ce-l caracteriza. Se despărţiră pe la ora 21.00, cei doi fraţi Kelso îndreptându-se spre casă, iar Lucian spre nava albastră, împreună cu căţelul său, Spot, evident, după ce o conduseseră pe Lia până în dreptul camerei ei.
De data aceasta, nu mai intrară toţi înăuntru, ci doar Lia, deci, Lucian nu mai servi cina împreună cu ea la un restaurant, ceea ce pe el nu-l deranja foarte mult. Oricum, ca de obicei, nu avea deloc chef de hrană artificială. În plus, dacă ar fi servit din nou cina împreună cu Lia, ar fi trebuit să-i roage din nou pe Ly şi Mihai să rămână cu căţelul, doar nu era să-l lase singur, nesupravegheat. Aşa însă, Lucian mâncă puţin în nava sa albastră, având grijă şi de porţia dalmaţianului său, Spot, care după această masă copioasă adormi buştean, ca de obicei, somnul fiindu-i supravegheat de cei doi roboţi, cu care căţelul nu se familiarizase încă.
Ziua următoare, miercuri, 05 martie 2092, trecu în mod asemănător, cu mici diferenţe, printre care numărându-se şi faptul că nu mai vizitaseră apartamentul familiei Kelso, deci, Spot nu mai făcuse pipi pe prăjiturile din apartament.
Cum în această săptămână urma să aibă loc o nouă şedinţă la bordul navei „Pacifis”, următoarea întâlnire pe care Lucian şi Lia o vor avea cu cei doi fraţi Kelso va fi luni, 10 martie 2092, aşa că seara, înainte de a se despărţi, Lucian le transmise celor doi fraţi Kelso acest lucru. Desigur, Sid ştia deja acest lucru, fiindcă el se obişnuise cu programul celor de la bordul navei albastre.
Joi, 06 martie 2092. La ora 10.00, Lucian se afla pe puntea principală, gata echipat, în aşteptarea colegilor săi. Căţelul, puturos, nu se trezise încă, însă roboţii deja nu-l mai supravegheau, ei retrăgându-se din momentul în care se trezise Lucian. Cum în ultimul timp îl văzuse des pe Lucian în preajma lui, Spot se învăţase cu prezenţa acestuia şi chiar se ataşase foarte mult de stăpânul său, Lucian, părându-i-se curios sau chiar în neregulă dacă nu-l zărea prin apropiere. La ora 10.15, trapa navei se deschise, iar primul sosit se dovedi a fi Mihăiţă, campionul, care-l salută pe Lucian, amândoi bucurându-se de revedere, deşi nu trecuse foarte mult timp de când nu se mai văzuseră.
- Şi ce-i cu tine singur, campionule? Ly pe unde a rămas?
- Ah, Ly... Va veni şi ea, puţin mai târziu. Dar să nu te aştepţi să o vezi în uniforma pe care a primit-o de Crăciun.
- Nu-ţi face griji, nu mă aştept... Poate pe fratele ei, da, însă nu şi pe ea.
- Ştii, am încercat s-o conving s-o poarte, măcar din când în când, mai rar, măcar la aceste şedinţe ale noastre de la bordul navei, însă n-am reuşit.
- Lasă, campionule, nu mai încerca s-o convingi, nu-i nevoie. Nu e obligată s-o poarte. Se pare că ea a înţeles acest lucru.
- L-a înţeles chiar prea bine, replică Mihai. Şi tu?! Am văzut că ţi-ai reluat obiceiul; acela de a te întâlni cu colega noastră, Lia...
- Da, normal... Cât era să mai stau retras?! Nu se putea altfel. Mai ales că am aflat că ea s-a implicat cel mai mult în realizarea căţeluşului.
- Asta aşa e, să ştii. Chiar s-a implicat.
- Ştiu. Alex mi-a spus. Credeam că el e „vinovatul principal” în chestia asta, cu Spot. El şi tu, dar el a recunoscut că de fapt, nu.
- Păi, nu, nu noi doi. Şi... Sid?
- Sid?! Ce-i cu el?!
- Nu ştiu... Nu spuneai tu că...
- Ah, nu mai e nici o problemă; Lia l-a îndepărtat de mult. De fapt, nici nu era, doar aşa îmi închipuiam eu.
- Ce bine, Luci, zise Mihai, apoi, după cum era de aşteptat din partea lui, se aşeză pe un fotoliu, normal, în faţa monitorului unui computer.
- Ce faci?! rosti Lucian, privindu-l bănuitor. Nici n-ai sosit bine şi gata, eşti chitit pe computere, grămadă... Ia mai lasă-le şi tu puţin! Dă-le o pauză!
- De ce le-aş lăsa?! Până sosesc ceilalţi şi vom începe şedinţa, aş putea încărca în memoria computerului toate informaţiile pe care le-am adunat în ultimele două săptămâni.
- Lasă, nu-i nici o grabă! Le poţi încărca şi după aceea. Acum hai mai bine să bem o cafea, împreună.
- O cafea? Bună idee. Dar ştii ce, comandante? Adu tu cafelele, iar până atunci, pornesc computerul, propuse campionul şi se pregăti să apese butonul de pornire al computerului său.
- Nu, se împotrivi Lucian, înainte ca Mihai să apuce să apese butonul. Lasă computerul acum! Hai cu mine la bucătărie să vorbim, între timp!
- Luci, ştii bine că n-ai câştig de cauză. Odată ce m-am aşezat, nu mă mişc de aici, până nu termin ceea ce am de făcut. Aşa că, fii drăguţ, adu tu cafelele aici şi le vom servi liniştiţi împreună. Iar de discutat, putem discuta cât vrei şi despre ce vrei, chiar şi în timp ce lucrez, cel puţin până nu vin ceilalţi, aşa că, grăbeşte-te, îl zori Mihai, întorcându-se din nou spre computer, pe care se pregăti să-l pornească.
- Nu! Stai, îl opri Lucian din nou, insistând: Nu-l porni!
- Luci, ce-i cu tine?! păru nedumerit campionul, privind bănuitor spre colegul său. De ce să nu-l pornesc? Nu pricep... De ce nu-mi dai voie să lucrez?
- Apreciez entuziasmul tău, dar, lasă, ai destul timp să tot lucrezi, după aceea.
- După aceea... repetă Mihai. După care?
- Păi, mai târziu... După şedinţă, poate, replică Lucian încurcat.
- Nu-ţi înţeleg atitudinea, dar oricum, eu rămân aici! Iar dacă aduci sau nu cafelele alea de care ai amintit, treaba ta, spuse Mihai, apropiind din nou degetul arătător de butonul de pornire al computerului.
- Stai puţin! Aşteaptă, tresări Lucian, oprindu-l din nou, în momentul în care Mihai era gata-gata să apese butonul. Nu porni computerul acesta! scăpă el fără să vrea acest amănunt, pe care campionul îl reţinu de îndată.
- Cum adică, computerul acesta?! Ce vrei să spui? De ce să nu pornesc computerul acesta?
- Ah, păi... Spuneam şi eu doar aşa, fără un motiv anume, păru Lucian a fi pus în încurcătură. Doar sunt atâtea altele pe aici. Chiar şi aproape de bucătărie. Te-ai putea muta la unul de acolo şi astfel am putea discuta nestingheriţi, în timp ce pregătesc cafeaua.
- Să mă mut?! Să nu-l pornesc? Ce tot vorbeşti?! Ştii prea bine că ăsta-i computerul meu preferat. Ai observat doar că de obicei, numai pe acesta îl folosesc.
- Tocmai, îl foloseşti prea des. Mai utilizează şi altele, îl sfătui Lucian.
- Nu, se împotrivi campionul. Eşti chiar ciudat! Ce tot insişti să nu-l pornesc? I s-a întâmplat ceva?
- Nu. Ce i s-ar fi putut întâmpla? încercă Lucian să fie convingător.
- Ah, nu?! se miră campionul. Atunci, de data aceasta, chiar am să-l pornesc, iar tu nu mă poţi opri, îl avertiză Mihai.
- Bine, treaba ta... replică Lucian. Eu mă duc la bucătărie, să pregătesc cafelele, adăugă el şi se întoarse, pornind grăbit spre bucătărie.
După plecarea lui Lucian, campionul apăsă butonul de pornire al computerului, însă computerul nu se aprinse deloc. Nedumerit, campionul apăsă încă o dată butonul, însă rezultatul fu acelaşi; computerul nu pornea deloc. Mai apăsă o dată, insistent, dar computerul tot nu porni. Mihai se ridică de pe fotoliu, pentru a verifica dacă aparatul era bine conectat la sursa de alimentare cu curent electric. Apăsă pe ştecăr, apoi reveni în faţa computerului şi apăsă din nou butonul, însă computerul tot nu porni, deci, problema nu era de acolo. Pentru a se convinge de acest lucru, Mihai scoase computerul din priză şi puse un alt aparat, care porni imediat. Apoi le schimbă la loc, însă, evident, computerul nu afişa absolut nimic. Mai mult chiar, nici măcar nu primea curent. Mihai verifică şi cablul de alimentare al computerului, să nu cumva să fie întrerupt, însă nici aici nu găsi nimic în neregulă. Prin urmare, pentru a se lămuri, se îndreptă spre bucătăria navei.
- Luci, ce înseamnă asta?
- Ce anume? se prefăcu el a nu şti despre ce ar putea fi vorba.
- Computerul meu... Nu porneşte!
- Adevărat?! Nu porneşte?! Cum aşa? se miră Lucian.
- Nu face pe neştiutorul cu mine, îi ceru campionul.
- Păi, chiar nu ştiu nimic, încercă Lucian să-l convingă pe campion.
- Nu ştii?! nu se lăsă Mihai convins. Atunci, de ce tot insistai să nu pornesc computerul? Să nu-l pornesc pe acela?
- Ah, spuneam şi eu doar aşa, fără nici un motiv, justifică Lucian.
- Cum adică, fără nici un motiv?! insistă campionul.
- Ah, păi, uite aşa... Sunt gata cafelele. Vrei să le servim chiar aici, sau pe puntea principală?
- Luci, nu schimba subiectul! Spune-mi, te rog, ce-i cu computerul meu?!
- Păi, doar ce ţi-am spus că nu ştiu... Bine. Hai să mergem pe puntea principală, să vedem ce-i cu computerul. Aduc eu cafelele.
Mihai nu-i răspunse, doar porni spre puntea principală. Era supărat că i se stricase computerul favorit, cel pe care-l adusese de la el de acasă, înainte de a pleca în misiune. Ajunşi pe puntea principală, Lucian aşeză ceştile cu cafea pe masă, iar Mihai se îndreptă spre computer, apăsând de câteva ori butonul de pornire, fără nici un rezultat. Privi întrebător spre Lucian.
- Vezi... Ce ţi-am spus?! Nu porneşte!
- Păi... începu Lucian. Nu crezi că ar trebui să verifici...
- Am verificat, îl întrerupse Mihai. Nu e nimic în neregulă cu priza sau cablul de alimentare. Deci...
- Ce-ai vrea să-ţi spun?! Ştii bine că nu mă pricep la computere, în nici un caz nu aşa de bine ca tine. Sper doar că vei găsi defecţiunea şi o vei repara.
- Da. De asta poţi să fii sigur, că o voi găsi şi o voi repara, însă m-ai putea ajuta, spunându-mi ce s-a întâmplat.
- Dar nu ştiu ce s-a întâmplat. Dacă aş fi ştiut, ţi-aş fi spus până acum.
- Te rog, Luci... Cum să nu ştii?! Doar tu ai umblat pe computer, nu?! De fapt, cine altcineva? Nu înţeleg de ce nu vrei să recunoşti!
- Eu şi computerele... Ştii bine că nu-mi plac şi nu obişnuiesc să umblu pe ele.
- Poate ai fi vrut să afli vreo informaţie introdusă de mine în memoria computerului, presupuse campionul.
- Nu, n-am vrut să aflu nici o informaţie de pe computer! Dacă aş vrea să aflu ceva de la tine, te-aş întreba direct pe tine, n-aş încerca să umblu pe computer. Ar fi mult mai simplu aşa, pentru că presupun că mi-ai spune dacă ar fi ceva important, nu mi-ai ascunde.
- Bineînţeles că ţi-aş spune, afirmă campionul. Ştii doar...
- Sau ai aflat cumva deja ceva şi ai trecut-o ca o informaţie secretă pe computer, presupuse Lucian.
- Nu, n-aş face aşa ceva! Dar nu despre asta vorbeam, ci despre computer! De ce tot schimbi subiectul, ca şi cum ai vrea să scapi de o răspundere, sau să ascunzi ceva?
- Eu, să scap de răspundere?! păru surprins Lucian de acuzaţia adusă. Te rog, campionule, să nu exagerăm! Nu ţi-am stricat eu computerul! Nici măcar n-am umblat la el! Nici nu l-am atins!
- Nu?! Atunci, cine? Cine, Luci? Cine altcineva e tot timpul în navă, în afară de tine? Roboţii?! Dacă ar fi umblat ei pe computer, cu siguranţă nu l-ar fi stricat, sub nici o formă! Mai degrabă l-ar fi reparat!
- Probabil ai dreptate. Şi deci, de aici rezultă că eu aş putea fi singurul vinovat. Te rog, campionule, să renunţăm la asemenea acuzaţii, îi ceru Lucian cu seriozitate. Dacă ţi-am spus că nu eu sunt vinovat, atunci înseamnă clar că nu! Dacă aş fi fost, să ştii că aş fi recunoscut fără ezitare! Pricepi?
- Da. Dar...
- Ştii ceva, Mihai?! îl întrerupse Lucian. Discuţia asta mă indispune! În plus, mi se pare absolut inutilă! Nu am de gând să mă cert cu tine. Sper că nici tu!
- Nu, Luci, bineînţeles că nu, replică Mihai.
- Foarte bine, aprecie Lucian, luând de pe masă una dintre ceşti, sorbind din conţinutul ei. Atunci, de ce nu încerci să afli care e problema şi s-o repari? Ar fi cel mai indicat sau cel mai bun lucru pe care l-ai putea face!
- Ba chiar asta am să şi fac, afirmă campionul şi se apucă să demonteze computerul, după ce-l deconectă de la sursa de alimentare.
Privindu-l cum demontează cu mare grijă computerul, Lucian îşi dădu seama că Mihai chiar ţinea cu adevărat la acel computer. Se apropie de campion, aducându-i cealaltă ceaşcă de pe masă, fiindcă el o golise deja pe a lui.
- Cum merge treaba, campionule?
- Deocamdată, bine, răspunse acesta scurt.
- Ţine, să te linişteşti! Te văd cam agitat, spuse Lucian, întinzându-i ceaşca.
- Mulţumesc, şopti Mihai, luând ceaşca de la Lucian.
Cum cafeaua se răcise între timp, deci, nu era fierbinte, ci călduţă, Mihai o bău destul de repede şi-i înapoie colegului său ceaşca goală, apoi îşi văzu în continuare de treabă, concentrându-se la maxim asupra a ceea ce făcea. Lucian se îndreptă spre bucătărie cu ceştile goale. Apoi, după ce le spălă bine şi le aşeză la locul lor, reveni pe puntea principală, unde-l găsi doar pe Mihai, care-şi vedea tăcut de treaba lui. Ceilalţi nu sosiseră încă, dar nici nu întârziaseră; de abia se apropia de ora 11.00. Concentrat, Mihai lucra de zor la computerul său, încercând să afle care ar putea fi problema.
- Pe naiba! exclamă după un timp campionul, ca pentru sine.
- Ce este? Ai descoperit cauza defecţiunii? se interesă Lucian.
- Aproape... Cel puţin, aşa cred, spuse campionul.
- Adevărat?! Şi care ar fi aceea?
- Se pare că acest computer are sursa de alimentare arsă. De fapt, nu se pare, sigur e arsă!
- Sursa?! Vrei să spui priza? păru nedumerit Lucian.
- Nu, nu priza; sursa computerului. Priza n-are nimic. Şi că tot veni vorba despre priză, mi se pare că nu este totuşi aceeaşi, ca data trecută. A fost schimbată între timp. Ştii ceva în acest sens?
- Nu, habar n-am. Cum adică, nu e aceeaşi?
- Luci, de când se petrec lucruri misterioase şi la bordul navei noastre, despre care cel puţin tu să n-ai habar? întrebă Mihai, iar Lucian, rămas fără replică, îl privi încurcat. Oare nu avem parte de destule mistere, în afara navei noastre? De ce trebuie să avem şi aici? continuă campionul cu acest gen de întrebări incomode. E clar că nu este priza de data trecută. Cineva a schimbat-o intenţionat, cu un motiv anume, doar că nu ştiu cine ar putea fi acela sau care ar fi motivul său.
- Nici eu nu ştiu mai multe decât tine, afirmă Lucian, însă nu foarte convingător, după cum i se păru campionului.
În acel moment, la picioarele campionului apăru căţeluşul alb, dând din codiţă în toate direcţiile, scutindu-l astfel pe stăpânul său, Lucian, de alte explicaţii nedorite. Se pare că dalmaţianul de abia la ora aceea se trezise.
- Salut, micuţule, zâmbi Mihai, aplecându-se spre căţel, pentru a-l mângâia.
Simţindu-se alintat, căţelul se şi puse pe lins. Din câteva mişcări, ajunse drept în braţele celui care-l crease pe computer, informaticianul echipajului, Mihai, pe care-l linse pe toată faţa, pe unde nimerea.
- Gata, Spot! De ajuns! Lasă-l în pace, îl „certă” Lucian.
- Ce ai cu el? îi luă Mihai apărarea căţelului. Doar nu face nimic rău. Se pare că e mai cuminte decât stăpânul lui.
- Ce vrei să spui?
- Ar trebui să ştii tu ce... răspunse Mihai, fără a preciza nimic clar, concret. Gata, Spot! Ne-am jucat destul, i se adresă campionul căţelului, dându-i uşor drumul din braţe.
Cum se văzu pe jos, alergă direct spre Lucian, apucând mai întâi de şireturi, apoi, după ce reuşi să i le desfacă, de cracul pantalonului, trăgând, ca de obicei, cu putere.
- Încetează, Spotty, rosti Lucian blând, privind zâmbitor spre căţelul alb. De abia te-a lăudat campionul că eşti mai cuminte decât mine. Ce spui acum, Mihai?
- Ce-aş putea spune? zâmbi Mihai, privind surprins spre căţelul ce încă trăgea de pantalonii stăpânului său. Vă asemănaţi voi doi, de aia vă înţelegeţi atât de bine! De ce-l laşi să te tragă aşa de pantaloni?
- Aş; nu face nimic rău, se joacă doar...
- Nu ţi-e teamă că ţi-i rupe?! se miră Mihai de răspunsul lui Lucian, la care nu s-ar fi aşteptat.
- Nu, deloc. Nu mi-i rupe el... Sau, dacă mi i-ar rupe, ce-ar fi?! Mare pagubă... La urma urmei, sunt doar nişte pantaloni! Se pot coase, nu-i greu. Sau, mai am alţii de schimb, destui.
Mihai îl privi uimit. Ştia foarte bine cât de mult ţinea Lucian la lucrurile sale. Iar dacă-i permitea căţelului să se comporte astfel, fără să-l deranjeze acest lucru, însemna că la acest căţel ţinea mai mult dcât şi-ar fi putut el închipui.
- Chiar nu te-ar deranja dacă ţi i-ar rupe? repetă Mihai întrebarea.
- Nu. De ce m-ar deranja? Dar nici nu-i rupe. Nu ştiu cum face, însă are el grijă să nu-i rupă. Hai, gata, Spotty, gata, îi spuse căţelului.
Dalmaţianul lăsă cracul pantalonului lui Lucian, de parcă i-ar fi dat ascultare, iar înainte de a se îndepărta, se lăsă dezmierdat de stăpânul său. Mihai urmări scena de afecţiune dintre căţel şi Lucian şi înţelese că între cei doi se legase deja o prietenie strânsă, greu de explicat sau de exprimat prin cuvinte. Apoi căţelul părăsi puntea principală.
- Te-ai ataşat de el... remarcă Mihai, referindu-se la căţel, după ce acesta plecase.
- Poftim?! De Spot? Ah, da... păru încurcat Lucian. Sigur, altfel cum s-ar fi putut? Doar e cadoul pe care l-am primit de la voi într-un moment în care nici nu m-aş fi aşteptat.
- Mda... Presupun că nu, spuse Mihai şi începu să monteze la loc computerul.
- Gata?! Ai şi terminat? L-ai reparat deja?
- Nu, nici gând! Nu l-am reparat încă. Nici n-aş putea acum, de aceea îl montez, doar n-o să-l las demontat.
- Cum aşa, n-ai putea acum? se miră Lucian. Adică, nu mai poţi face nimic, nu se poate repara deloc?
- Ba da, se poate repara, însă nu acum, pentru că e dificil; ar dura prea mult. Nu am timp să mă ocup acum de el, aşa că îl montez la loc.
- Cum adică? De ce să dureze prea mult? Nu-i schimbi piesa arsă şi gata?
- Aşa ar fi simplu, însă nu am piesa aceasta de schimb. Şi nici nu am de unde să iau una la fel.
- N-o ai?! Şi atunci cum o să-l repari? se interesă Lucian, părând preocupat de soarta computerului defect.
- Dacă n-am acea piesă de schimb şi nici n-am de unde să fac rost de ea, va trebui să o confecţionez singur, presupuse Mihai.
- S-o confecţionezi tu?! Şi poţi?
- Sigur că pot; doar de asta sunt informatician, ca să pot, afirmă Mihai.
- Atunci e bine, aprecie Lucian, părând mulţumit de cele aflate.
- Da, ar fi, însă va dura destul de mult; nu e aşa de uşor de făcut.
- Ai tot timpul la dispoziţie, deci, nu e nici o problemă, spuse Lucian.
- Poate... replică Mihai, mai puţin mulţumit de cele întâmplate. Măcar bine că nu s-au pierdut informaţiile stocate în memorie.
- Nu s-au pierdut?! întrebă Lucian.
- Nu, memoria e intactă, deci, toate informaţiile sunt în siguranţă. Hard-diskul nu i-a fost afectat. Oricum, pentru orice eventualitate înregistrasem tot ce era în fişierele din memoria computerului pe CD-uri, DVD-uri, dischete, stick-uri şi pe alte suporturi externe, deci, informaţiile tot nu se pierdeau. Dar ar fi fost mult mai bine dacă nu se petrecea astfel şi-mi vedeam în continuare de treburile mele.
- Te cred, campionule, ai dreptate... Dar, ce să faci, asta este!
- Da, asta este... mormăi nemulţumit campionul. Acum va trebui să-mi pierd timpul cu reparaţiile necesare acestui computer.
- Nu va fi deloc timp pierdut, îl contrazise Lucian.
- Aşa e, nu va fi, dar puteam să mă ocup de cu totul altceva în timpul ăsta, protestă Mihai. Dar acum trebuie să fac piesa pentru computer. Ştii, norocul nostru că nu suntem în spaţiu acum, în drum spre Terra. Ne-am fi putut rătăci foarte uşor, asta în cel mai bun caz.
- Ce vrei să spui? De ce ne-am fi putut rătăci?
- Pentru că acesta este computerul principal de la bordul navei noastre, la care sunt conectate toate celelalte şi nu numai. În general, aparatura de bord, care este coordonată de aici. De aceea lucrez mai mult aici, la acest computer. Restul sunt subordonate acestui computer, pentru că aşa le-am setat eu, iar asta pentru că tu mi-ai dat voie să fac aşa cum cred eu de cuviinţă, explică Mihai.
- Şi ce înseamnă acest lucru?
- Că n-am fi putut utiliza aparatura de bord. Fără acest computer, toate informaţiile furnizate ar fi fost eronate. Nu-mi închipui cum ne-am fi putut descurca până aş fi reparat acest computer, însă ar fi fost foarte dificil, dacă nu chiar aproape imposibil.
- N-ai fi putut pune totul la punct, adică în aşa fel încât restul aparaturii de bord să nu mai depindă de acest computer? încercă Lucian să găsească o soluţie.
- Ba da, aş fi putut, însă ar fi durat mai mult decât dacă aş fi reparat computerul acesta, aşa că n-ar fi avut rost. Deci, norocul nostru că încă ne aflăm pe suprafaţa Proximei, preciză Mihai.
- Mda, mare noroc... îl aprobă Lucian îngândurat...