*77. Din această zi, participă şi Sonya la întâlniri.

Pentru a nu mai întârzia la întâlnire, Lucian plecă mult mai devreme din nava albastră ziua următoare, marţi, 04 martie 2092, în jurul orei 10.00, evident, tot împreună cu Spot. Însă, după cum era de aşteptat, de data asta ajunse prea devreme în oraş, deşi căţelul era la fel de neastâmpărat, de plin de energie. Era 11.30 când Lucian se opri în dreptul uşii camerei colegei sale, Lia. Ea îi deschise şi-l invită să intre. Lucian o salută prieteneşte, sărutând-o doar pe obraji. De cum intrară în cameră, căţelul se cocoţă în mijlocul patului, unde se instală comod şi în scurt timp adormi.
- Ia te uită la el, ce loc de odihnă şi-a găsit, remarcă Lia, admirându-l amuzată. Se pare că s-a învăţat la mine.
- Aşa se pare, o aprobă Lucian. Însă nu e deloc condamnabil, îl înţeleg perfect. În locul lui, aş fi procedat la fel, afirmă el, încercând parcă să o provoace pe Lia la acest gen de discuţie, însă ea nu-i răspunse provocării.
- Ce ne vom face dacă nu se va trezi la timp? se interesă ea.
- Nu ştiu, rosti Lucian. Însă va trebui să găsim o soluţie. Să sperăm că se va trezi totuşi înainte de ora 13.00, pentru că azi nu cred că-i vei mai găsi pe Ly şi Mihai, să-i laşi să-l supravegheze.
- Nu, la ora asta sigur nu i-aş găsi acasă, îl aprobă Lia. Ia loc, nu sta în picioare, doar nu eşti pedepsit, îl invită ea.
- Nu, până nu mă pedepseşti tu, probabil că nu sunt, replică el, zâmbindu-i, apoi se aşeză pe un fotoliu, de unde, cu privirea sa cea ageră, căută să găsească jurnalul Liei, acolo unde îl zărise seara trecută, însă constată că nu mai era acolo.
Deci, Lia îl luase şi-l mutase în altă parte. Ghinionul lui! Dar chiar de-ar fi fost tot acolo, nici acum n-ar fi avut posibilitatea să-l răsfoiască măcar, pentru că Lia era prezentă în încăpere. Discret, fără a-i trezi Liei vreo bănuială, cercetă atent încăperea cu privirea sa iscoditoare, doar-doar o zări totuşi jurnalul. Însă nu avu noroc. De data aceasta, Lia îl ascunsese bine, probabil în acelaşi loc în care-l ţinea de obicei, un loc ferit, unde să fie greu de găsit. Iar fiindcă între timp umblase cu jurnalul ei, Lucian îşi închipui că probabil Lia notase ceva în paginile lui, ceva referitor la evenimentele petrecute în ultima perioadă. Oare ce era atât de important pentru ea, încât să merite un loc în paginile jurnalului ei? Ce noutăţi îşi făcuseră loc acolo? Lucian tăcu pentru câteva clipe, părând îngândurat. Oare Lia notase în jurnal faptul că el îi declarase zilele trecute că o iubeşte? Era oare acest amănunt, cât de cât, important pentru ea? Sau nu?
- Vrei ceva?! îl întrerupse glasul ei din gândurile sale, îndreptate în totalitate spre jurnalul colegei sale. Luci...
- Ah, nu... Mulţumesc, nu vreau nimic, o refuză el încurcat, trezit din gândurile sale. De fapt, aş vrea totuşi ceva, se corectă mai apoi.
- Ai vrea?! se miră ea. Ce anume?
- Nu-ţi face griji; doar să-ţi vorbesc, preciză el. Atâta tot.
- Ah... Despre ce? se interesă ea.
- De aseară m-am tot gândit la ceva şi înainte de a lua o decizie sigură în acest sens, mi-am spus că ar fi bine să aflu şi părerea ta, adică să ştiu dacă eşti de acord sau nu cu ceea ce am să-ţi propun, spuse el, fără a specifica la ce anume se gândise.
- Mai întâi spune-mi clar despre ce este totuşi vorba, apoi rămâne de văzut dacă sunt sau nu de acord cu propunerea ta, spuse Lia.
- Mda... Nu sunt atât de sigur că ar fi bine să-ţi spun totuşi; sau să nu-ţi spun... rosti el indecis. În fine! Fie ce-o fi. Hai să-ţi spun... Cred că ar fi mai bine să te întreb totuşi dacă eşti de acord ca... M-am gândit că n-ar strica deloc să... nu reuşi Lucian să-i vorbească clar, deschis.
- Luci, dacă te bâlbâi şi faci atâtea pauze, n-am să înţeleg nimic, îi reproşă ea.
- Ai dreptate. Mai bine tăceam... Deci, să uităm de propunerea la care mă gândisem.
- Nu, se împotrivi ea. Acum n-ai încotro, trebuie să mi-o spui, doar ştii cât sunt de curioasă!
- Dacă insişti... începu el, încă nehotărât. Mă gândeam că... Că am putea-o invita şi pe Sonya, să participe împreună cu fratele ei la aceste întâlniri zilnice, de acum încolo.
- Pe... Sonya?! replică Lia uimită, pentru că nu la această propunere se aştepta ea.
- Da, pe ea, rosti Lucian, simplu. Ce zici, e o idee bună sau dimpotrivă?
- Păi, nu ştiu... Ce-aş putea să zic? păru Lia a se afla în dificultate. De ce crezi că ar fi bine să o invităm şi pe ea la întâlnirile noastre zilnice?
- Sincer să fiu, nu sunt deloc atât de sigur că ar fi bine să o invităm sau nu, replică el îngândurat. Doar că, mă gândeam că poate ar fi totuşi... Deşi, după felul în care am tratat-o în ultima vreme... Am evitat-o, am neglijat-o intenţionat, recunosc, am tratat-o cu nepăsare, indiferenţă, cum n-ar fi meritat. Probabil s-a simţit înlăturată, dată la o parte, deci, această invitaţie de a participa la aceste întâlniri, evident, strict profesionale, ar putea îmbunătăţi oarecum situaţia creată. Sau, cine ştie, din contră, ar înrăutăţi totul... La naiba! Nu ştiu... Spune-mi părerea ta!
- Dacă ar veni ea, ce s-ar întâmpla cu fratele ei? L-am înlătura astfel pe el? întrebă Lia, în loc de a-şi exprima părerea.
- Nu. N-am înlătura pe nici unul. Ar putea veni amândoi. Ar fi ca Nick şi Ly, la început, când cei doi fraţi Kuny ne însoţeau peste tot, presupuse Lucian. Sunt sigur că pe Sid nu l-ar deranja cu nimic prezenţa surorii sale.
- Aşa e, pe el sigur nu l-ar deranja; probabil nici pe tine... replică Lia, oarecum nemulţumită, nemulţumire pe care Lucian o sesiză de îndată. Dar parcă, din câte-mi amintesc... Ea nu era îndrăgostită de tine, cumva? îndrăzni Lia să pună această întrebare, cu glas şoptit.
Surprins de această întrebare neaşteptată, Lucian o fixă din ce în ce mai nedumerit cu privirea.
- Ba da, era, răspunse el sincer. Foarte probabil că încă mai este. De ce, te deranjează cu ceva acest amănunt?
- Nu, deloc, zise ea, fără a avea însă în glas acea tărie pe care de obicei o avea, când susţinea ceva de care era absolut convinsă.
- Chiar nu te deranjează, deloc? Eşti sigură de acest lucru? încercă Lucian să o pună în încurcătură. Pentru că, dacă te-ar deranja totuşi cu ceva, ar însemna să fii geloasă, ceea ce înseamnă că...
- Te rog, Luci, renunţă la a mai face atâtea presupuneri absurde, îl întrerupse Lia.
- Absurde?! reţinu el ultimul ei cuvânt. Fie! Renunţ la orice fel de presupuneri. Oricum, nici mie nu-mi plac. Prefer certitudinile. Dar nu am asemenea certitudini. Aşa că... Prefer să tac, decise el şi tăcu, pentru câteva clipe doar, după care tot el redeschise subiectul: Ea mă iubeşte, sau cel puţin aşa mi-a spus, însă eu pe ea, nu! Iar ea ştie. De altfel, ştii şi tu foarte bine. Pentru că, dacă e corect ce-mi amintesc, erai de faţă atunci când i-am spus acest lucru. Ne urmăreai, făcând pe marea spioană, nu-i aşa, domnişoară Mata Hari?!
- Luci, te rog...
- Mda, mă rogi... Nici până azi n-am reuşit să înţeleg ce-ai vrut sau ce ai crezut că vei obţine prin acea acţiune a ta... În fine, poate că nici nu contează, replică el îngândurat, făcând o scurtă pauză, pe parcursul căreia se ridică de pe fotoliu, apropiindu-se de colega lui. Singurul lucru sigur e că te iubesc, pe tine, nu pe ea, sau pe altcineva, afirmă el, cuprinzând-o în braţe. Te iubesc, Lia! Doar pe tine! Din tot sufletul meu. Şi încă de atâta timp... rosti el, privind-o ca fermecat; încercă să o sărute, însă ea se feri. Încă îţi mai este teamă de mine... remarcă el, sesizând de îndată tremurul uşor ce o cuprinsese. Şi ştiu, tot nu vrei să-mi acorzi prietenia ta, nu încă. Probabil consideri că nici nu merit prietenia ta! Ştiu şi eu?! S-ar putea să ai dreptate, să nu merit... Oricum, eu tot te iubesc! Şi te voi iubi mereu. Orice s-ar întâmpla. Iar Sonya ştie acest lucru. Ca şi fratele ei, de altfel. Pentru că le-am spus, chiar eu! Ca să vezi, cred că toţi ceilalţi au aflat înaintea ta, direct de la mine. Ce ironic, nu-i aşa?! Lor le-am spus, ţie, nu... spuse el, dându-i drumul din îmbrăţişare, fără a încerca să o sărute, apoi se aşeză din nou pe fotoliu. Uff... oftă scurt după câteva clipe. Când s-o mai trezi şi căţeluşul ăsta? Sper că nu prea târziu, zise Lucian, după care reveni la propunerea pe care i-o făcuse iniţial: Ce zici, eşti de acord s-o invităm şi pe Sonya să ia parte la întâlnirile noastre zilnice, împreună cu fratele ei, de azi înainte?
- Bine. De acord, răspunse Lia. Să participe şi Sonya la aceste întâlniri. S-ar putea să ne fie de folos.
- Sigur eşti de acord? rămase Lucian surprins de decizia ei, la care nu s-ar fi aşteptat.
- Da, de ce nu?! replică ea.
- Sigur. De ce nu?! repetă el. Să vedem ce va ieşi! Pentru că ea e îndrăgostită de mine, iar fratele ei, de tine. Într-un fel, suntem, deci, chit. Mai ales că tu l-ai refuzat pe Sid, iar eu pe Sonya. Doar că, în plus faţă de toate astea, tu m-ai refuzat chiar şi pe mine... Oricum, atât ei doi, cât şi tu, ştiţi că te iubesc!
- Luci, te rog, încetează, îi impuse ea.
- De ce?! Ce anume te deranjează? păru el nedumerit. Faptul că-ţi spun cam des în ultimul timp că te iubesc? Ai dreptate, o repet prea des, probabil că devin cicălitor şi enervant! Am să încerc să mă abţin. Dar ce să fac?! Ar trebui să mă înţelegi. Acum, dacă după atâţia ani de tăinuire, am reuşit totuşi să-ţi spun, îmi vine să-ţi repet mereu, ori de câte ori este nevoie. Sau chiar dacă nu este nevoie. De moment ce ţi-am spus-o deja odată, îmi este mult mai uşor să tot repet... Dar te înţeleg şi pe tine. Probabil nu ţi-e deloc uşor să mă auzi spunându-ţi atât de des că te iubesc. Foarte bine! N-am să insist asupra subiectului ăsta, doar ţi-am promis. Însă să nu-ţi închipui că am să renunţ definitiv. Ştii bine că nu cedez atât de uşor. Deci, ce zici, când ar fi bine să o anunţăm pe Sonya?
- Dacă se trezeşte Spot, chiar şi acum, preciză Lia, dispusă să o anunţe pe sora lui Sid de decizia lor.
- Foarte bine, o aprobă Lucian. Când se va trezi căţelul, vom merge nu la locul de întâlnire, ci sus, în apartamentul familiei Kelso, să o anunţăm pe Sonya, cât şi pe fratele ei. Sper să le convină ideea.
- Sigur le va conveni, presupuse Lia.
Spre norocul lor, Spot se trezi în jurul orei 12.30, aşa că porniră toţi trei, nu doar spre obişnuitul loc de întâlnire, ci spre clădirea de peste drum de acel loc, unde se afla apartamentul familiei Kelso. La ora 13.00 se opriră în dreptul uşii apartamentului familiei Kelso. Cea care le răspunse era chiar Sonya.
- Luci, ce plăcere să te revăd, exclamă ea voioasă, sărutându-l pe obraji. Lia... o întâmpină apoi Sonya şi pe ea, sărutându-se una pe cealaltă, pe obraji, ca două prietene apropiate. Şi iată cine mai e aici... remarcă Sonya căţelul alb, privind zâmbitoare cum se gudura la picioarele ei. Salut, micuţule dalmaţian, spuse ea, aplecându-se să mângâie căţelul.
- Spot, preciză scurt Lucian. Aşa i-am pus numele.
- Ah, Spot... repetă Sonya, zâmbind. Drăguţ nume. Dar hai, intraţi, nu staţi la uşă, îi invită ea.
- Crezi că ar fi bine?! replică încurcat Lucian, fără a intra. Adică, chiar şi cu căţelul?
- Sigur, afirmă Sonya. Pe cine crezi că ar deranja acest superb căţeluş?! Intraţi!
- Foarte bine, o aprobă Lucian, apoi intrară toţi trei, uşa închizându-se în urma lor. Dar dacă părinţii tăi ne vor reproşa ceva, le vom spune că a fost ideea ta să intrăm, chiar şi cu Spot.
- Le puteţi spune, zâmbi Sonya. Îmi asum responsabilitatea. În plus, părinţii mei nu sunt acasă acum. Dar chiar dacă ar fi, cum poţi crede că s-ar putea supăra pentru că aţi adus şi căţelul cu voi? Dimpotrivă, s-ar bucura nespus de mult! Aşa că, nu există nici un risc.
- Dacă spui tu, probabil aşa este, spuse Lucian, fără a se apleca să se descalţe, cum era obişnuit.
Aşa că intrară în camera în care era Sid, deşi la început, Lia se aplecase pentru a se descălţa, din obişnuinţă, văzând însă că Lucian nu o făcea, renunţă şi ea la acest gest. Se salutară cu Sid, care-i întâmpină surprins.
- Ce-i cu voi?! Nu e încă ora 14.00, spuse Sid, consultându-şi ceasul, care indica 13.06.
- Ştiam, însă am sosit mai devreme, iar cum avem să vă spunem ceva, ne-am gândit să trecem pe aici, fără a aştepta ora 14.00, răspunse Lia.
- Să-i aduc ceva lui Spot? se interesă Sonya, care se juca cu dalmaţianul.
- Nu, nu, se împotrivi Lucian. Sub nici o formă! Pentru că nu dorim să-l învăţăm cu apă sau hrană artificială. Dacă are nevoie de ceva, am luat eu pentru el, din navă, de la noi...
- Pricep, rosti Sonya înţelegătoare, renunţând la ideea de a-i aduce ceva căţelului. Atunci, poate vouă? încercă ea.
- Ah, nu, mulţumim mult, dar nu e nevoie, se văzu din nou refuzată de Lucian. Nu te deranja pentru noi. Nu doar pentru că nu ne-ar conveni faptul că aici totul e artificial, ci şi pentru că n-am vrea să ne vadă Spot; i-am face poftă, iar lui nu i-am putea da.
- Ai dreptate, îl aprobă Sonya. Scuze, Spot, dar noi nu avem ce-ţi trebuie ţie, i se adresă ea căţeluşului, pe care continua să-l mângîie, pe blăniţa moale, deocamdată complet albă.
Cum Sonya mângâia căţelul, Lia îi zări brăţara de la mână, asemănătoare cu a ei. Ştia că şi Sonyei tot Lucian i-o dăruise, ca şi ei, iar acest amănunt avu darul să o nemulţumească, însă nu spuse nimic în acest sens; privi doar o clipă spre brăţara de la mâna Sonyei. Încercând apoi să nu atragă privirile asupra ei, trase uşor mâneca peste brăţara pe care şi ea o purta încă, acoperind-o, deşi nu-şi dădu seama de ce proceda astfel. Cu toate precauţiile pe care şi le luase, gestul ei nu scăpă neobservat de Lucian. Însă el se mulţumi doar să observe, iar pentru o clipă rămase dus pe gânduri... Nu reuşea deloc s-o înţeleagă pe frumoasa lui colegă.
- Deci, ce era atât de important, încât nu putea aştepta până la ora 14.00? interveni Sid, interesându-se de motivul vizitei celor doi.
- Ne gândisem că şi sora ta ar putea veni la întâlnirile noastre zilnice, de acum înainte, aşa că am venit s-o invităm, explică Lia.
- Eu?! se miră Sonya de propunerea primită. Să particip la întâlnirile voastre?
- Da, afirmă Lia. Dacă vrei, bineînţeles.
- Şi fratele meu? întrebă Sonya.
- Şi el va continua să vină, normal. Aţi putea veni amândoi, preciză Lia.
- Ah, amândoi... replică Sonya îngândurată, ridicându-se, fiindcă până atunci îl mângâiase pe Spot. Nu văd de ce am veni amândoi. Nu ştiu mai multe decât Sid, nici el mai multe decât mine.
- Dacă nu vrei, nu-i nici o problemă, o asigură Lucian. Noi nu te obligăm.
- Nu! Staţi aşa! N-am spus că n-aş vrea, reveni Sonya, gândindu-se bine cum ar trebui să procedeze. Bine, de acord, acceptă ea, după un timp. Voi veni şi eu. Mai mult pentru că propunerea voastră mi se pare cât de cât tentantă.
Auzind cuvintele Sonyei, Lia păru a se întrista. Ar fi preferat ca sora lui Sid să decidă să nu participe la întâlnirile lor zilnice, deşi nu-şi dădea seama cu ce sau de ce ar deranja-o prezenţa Sonyei. Evident, însă, nu protestă deloc.
- Mă bucur că ai luat această decizie, surâse Lucian, deşi parcă şi el ar fi preferat ca Sonya să fi hotărât să nu ia parte la aceste întâlniri, împreună cu fratele ei.
- Şi când aş putea începe să vin la aceste întâlniri? se interesă Sonya, entuziasmată de idee.
- Dacă vrei şi nu ai altceva mai bun de făcut, poţi veni chiar începând de acum, de astăzi, preciză Lucian. Doar dacă nu ai stabilit deja un alt program pentru ziua asta.
- Nu, nu am alt program, spuse Sonya. Deci, pot veni şi eu cu voi?
- Da, bineînţeles, o asigură Lucian.
- Ce bine! exclamă ea voioasă. Mai ales că am înţeles de la fratele meu că veţi lua şi căţelul cu voi, la aceste întâlniri.
- Aşa e, îl vom lua, ori de câte ori va fi cazul, o aprobă Lucian.
- Grozav, aprecie Sonya, încântată. Astfel voi avea ocazia să-l văd mai des. Şi pe voi, evident. Mai ales că-n ultimul timp nu v-aţi obosit cu vizitele.
- Păi, în ultimul timp am fost cam ocupaţi, încercă Lucian să găsească o explicaţie pentru vizitele cam rare.
- Da, ştiu că aţi fost ocupaţi şi că aţi avut unele probleme, destul de grave. Mai ales tu, Luci; probleme de sănătate... Ce-mi puteţi spune referitor la acestea? se interesă Sonya.
- Ţi-aş putea spune că da, e adevărat. Însă la fel de adevărat e şi faptul că prefer să nu discutăm despre asta, preciză Lucian.
- Ah, preferi să nu... Nu mă surprinde; te recunosc. E stilul tău!
- Te rog, Sonya, să nu amintim acest incident. Nu vreau să abordăm încă din prima zi subiecte neplăcute, de genul acesta, spuse Lucian.
- Bine. Ai dreptate, îl aprobă Sonya şi nu mai aduse în discuţie acest subiect neplăcut, legat de problemele de sănătate ale comandantului misiunii.
- Dacă nu aveţi nimic altceva de făcut, atunci să plecăm, propuse Lia. Oricum, se apropie de ora 14.00, oră la care în mod normal trebuia să ne întâlnim. Doar că va veni şi Sonya cu noi acum.
- Foarte bine, aprecie Sid. Atunci, să plecăm!
- Aşteptaţi doar puţin, le ceru Sonya. Atât cât să mă schimb.
- Bine. Te aşteptăm, acceptă Lucian.
- Aşteptaţi-o voi pe sora mea. Eu ies afară cu căţelul şi ne întâlnim în părculeţul de peste drum, zise Sid, iar cum ceilalţi îl aprobară, el plecă cu Spot.
La început, dalmaţianul se uită în urmă, după Lucian, noul său stăpân, cu a cărui prezenţă se învăţase, părând a-l aştepta, să vadă dacă vine şi acesta, însă în final plecă şi fără el, doar cu Sid. Între timp, Sonya se schimbă, pregătindu-se de plecare.
- Acum aţi putea servi totuşi ceva, de moment ce nu mai e căţelul aici, propuse Sonya.
- Nu, te rugăm, nu te deranja, spuse Lucian, sperând să poată evita alimentele artificiale de orice fel.
- Hai, vă rog, nu mă refuzaţi, pentru că de data aceasta, nu aveţi nici un motiv, insistă Sonya, îndreptându-se spre bucătărie, de unde se întoarse cu un platou plin cu prăjituri, evident, artificiale şi cu trei pahare cu băutură răcoritoare, artificială şi aceea.
Aşeză platoul pe masă, privind sugestiv către invitaţii ei. Neavând încotro, Lucian ridică un pahar de pe masă, deşi nu-i convenea deloc, însă nu dorea să-i lase Sonyei o impresie proastă, chiar dacă ea-l cunoştea destul de bine şi ştia că hrana artificială nu ocupa un loc fruntaş pe lista preferinţelor lui, indiferent că ar fi vorba despre dulciuri sau orice altceva. Dacă ar fi fost Nis, cu siguranţă că el n-ar fi refuzat prăjiturile, pentru lungan neavând importanţă că ar fi artificiale sau nu. Atâta timp cât erau dulci, erau bune oricum. Cum însă lunganul nu era prezent acolo... Lia luă şi ea un pahar, iar pe al treilea îl luă Sonya. Toţi trei goliră conţinutul paharelor, apoi le aşezară goale pe masă. Sonya sesiză de îndată faptul că Lucian nu avea de gând să servească şi prăjituri, aşa că spuse:
- Hai, luaţi şi câteva prăjiturele, vă rog...
- Nu! Scuză-mă, dar mai bine să plecăm acum, refuză Lucian.
- Hai, doar n-o să muriţi din cauza lor...
- Nu-i vorba despre asta, se împotrivi Lucian.
- Te rog, insistă Sonya.
- Bine, cedă Lucian, mai ales că Sonya îi adresase această rugăminte în special lui. Să nu fiu necioplit. Am să iau totuşi, însă doar una. Şi tu, Lia, i se adresă el colegei sale, după ce el luase deja una dintre prăjiturile de pe platou.
În mână, Lucian simţi prăjitura cam moale, poate prea însiropată... Fără a lua în seamă acest amănunt, o duse spre gură, dar se opri înainte de a gusta din ea, strâmbându-se uşor, apoi privi spre colega lui, care era cât pe ce să guste dintr-o prăjitură.
- Stai, Lia, nu mânca! o opri el.
- De ce?! renunţă Lia la a gusta prăjitura.
- E ceva în neregulă cu aceste prăjituri, explică el. Scuză-mă, Sonya, dar am impresia că au un miros ciudat.
- Poftim?! se miră Sonya.
- Nu ştiu, poate doar mi se pare mie, dar... Prefer să o las la locul ei, spuse Lucian, aşezând prăjitura înapoi, pe platou. În plus, mi se par mult prea însiropate.
Văzând că el aşezase prăjitura la loc, Lia procedă în acelaşi mod, deşi ea nu remarcase nimic suspect la prăjiturile respective.
- Ce tot vorbeşti?! păru surprinsă Sonya. Cum adică, miros urât?!
- Am zis că au un miros ciudat, nu urât, o corectă el.
- Nu se poate, ţi se pare ţie numai, se împotrivi Sonya. Fiind artificiale, prăjiturile noastre nici măcar nu au miros.
- Repet, nu te supăra, te rog... Se poate să fie doar o impresie greşită, doar ştii că nu agreez alimentele voastre artificiale, sau poate doar ideea de a fi artificiale, însă, nu ştiu, nu doar din cauza asta refuz acum. Chiar aveam de gând să servesc o prăjitură, măcar una, dar acestea mi se par... Un pic prea umede, găsi el termenul potrivit.
- Cum adică, prea umede? se miră Sonya.
- Poate nu m-am exprimat corect acum... Dar, am zis mai înainte că par a fi prea însiropate. Deci, nu umede, ci doar însiropate prea mult, se corectă el
- Imposibil, respinse Sonya ideea. Aceste prăjituri nu se însiropează, deloc!
- Dar acestea sunt, foarte însiropate, afirmă el, foarte sigur de acest amănunt, ca un bun cunoscător în domeniu. De ce nu verifici chiar tu?
Neîncrezătoare, Sonya luă o prăjitură în mână şi constată că era, într-adevăr, mult prea umedă. Apoi o duse spre nas, pentru a o mirosi.
- Ai dreptate, îl aprobă ea, după ce verificase. Sunt, într-adevăr umede şi chiar au un miros ciudat. Nu pricep cum poate fi posibil. După cum am spus, aceste prăjituri nu se însiropează deloc şi nu emană nici un miros, mai ales că nu sunt vechi, sunt foarte proaspete.
- Vezi, ce ţi-am spus eu?! Altădată să nu te mai îndoieşti de vorbele mele şi să mă contrazici, mai ales în privinţa mâncărurilor, fie ele şi artificiale, spuse Lucian cu seriozitate.
- Da, ştiu că eşti un bucătar priceput, rosti Sonya.
Nedumerită, ea mută prăjiturile de pe platou pe o tavă aflată pe masă. După ce goli platoul de prăjituri, constată surprinsă că rămăsese destul de mult sirop gălbui, a cărui provenienţă nu şi-o putea explica.
- Se pare că erau mai însiropate decât mi-aş fi închipuit eu, de moment ce a rămas atâta sirop pe platou, spuse Lucian.
- Nu pricep deloc, repetă Sonya. Nu puteau fi însiropate! În plus, nu reuşesc să-mi dau seama ce fel de sirop ar putea fi acesta. Am să întreb la restaurantul de unde le-am luat ce fel de ingrediente folosesc. Deşi mi-amintesc perfect că în momentul în care am sosit cu aceste prăjituri acasă, nu erau umede absolut deloc, câtuşi de puţin.
- Nu erau?! se încruntă Lucian, privind bănuitor spre platou.
Cercetând mai atent lichidul gălbui, i se păru cunoscut, atât după aspect, cât şi după miros.
- Nu, deloc, repetă Sonya, ferm convinsă de acest amănunt. Dar cine ştie, o fi apărut pe parcurs... Deşi, habar n-am cum sau de unde. Tocmai de asta am să-i întreb pe cei de unde le-am luat, să mă lămurească ei.
- Nu, se împotrivi Lucian. Nu-i întreba nimic! Nu-i vina lor, afirmă el, de parcă ar fi ştiut sigur de unde era acel sirop. În plus, ăsta nu este deloc sirop, sub nici o formă!
- Cum adică, nu-i sirop?! se miră Sonya, privindu-l cu o curiozitate grăitoare. Atunci, ce ar putea fi?
- Ah, păi... Nu cred că ai vrea să ştii, evită el să răspundă întrebării.
- Ba da, bineînţeles că vreau, aşa că spune-mi odată, păru Sonya nerăbdătoare să afle despre ce era vorba.
- Sonya... mai încercă Lucian să evite explicaţiile.
- Spune-mi, te rog, insistă Sonya.
- Bine. Însă promite-mi că n-ai să te superi, acceptă Lucian cu o condiţie.
- Promit, îl asigură Sonya.
- Siropul... Este, de fapt, opera căţelului meu, explică Lucian.
- Ce tot spui? Cum adică? întrebă Sonya.
- Păi, se pare că s-a uşurat pe aceste prăjiturele, adică şi-a făcut nevoile pe ele, explică mai pe înţeles Lucian.
- Nevoile?! Vrei să spui... Pipi?! replică Sonya uimită. A făcut pipi pe prăjituri?
- Cam aşa, aprobă şoptit Lucian.
- Dar... Cum a putut? păru încurcată Sonya. Prăjiturile erau pe masă.
- Se pare că a trecut de acest obstacol fără dificultate, presupuse Lucian.
- Şi totuşi, platoul cu prăjituri era pe masa din bucătărie, adăugă Sonya.
- Nici asta nu l-a împiedicat. S-a strecurat el cumva şi în bucătărie, spuse Lucian.
- S-a strecurat, s-a suit pe masă şi a făcut pipi pe prăjituri? se miră Sonya. Când a avut timp pentru toate astea, doar a stat mereu cu noi.
- Se pare că a reuşit el să scape neobservat pentru câteva clipe, suficient pentru el, cât să aibă timp pentru toate astea. Dar... Parcă ai promis că n-ai să te superi, îi aminti Lucian.
- Să mă supăr?! replică uimită Sonya. Nu m-am supărat deloc. N-aş avea de ce. Cum m-aş putea supăra pe căţeluşul acela simpatic, numai pentru atâta lucru? Nici gând! Mai dă-le încolo de prăjituri! Doar sunt artificiale... Mă miram, atâta tot! Nu înţelegeam cum a reuşit!
- Ah, Sonya... Îmi pare rău că s-a întâmplat aşa. Îmi cer scuze!
- Tu, Luci?! Pentru ce?! păru Sonya nedumerită.
- Pentru că e căţelul meu, deci, e responsabilitatea mea. Trebuia să-l supraveghez mai bine.
- Lasă, nu-i vina ta! Nu erai doar tu aici. Şi nouă ne-a scăpat de sub atenţie, îi găsi Sonya o scuză.
- Poate... Însă, în afară de faptul că mi-a scăpat din atenţie, nici n-am reuşit încă să-l învăţ să nu facă pipi pe oriunde îi vine lui, spuse Lucian.
- O să-l înveţi tu, zâmbi Sonya amuzată.
- Şi chiar a făcut pipi pe prăjituri?! rosti Lia neîncrezătoare, fără a fi convinsă de acest lucru.
- Da, bineînţeles, afirmă Lucian. Şi când te gândeşti că era cât pe ce să gust din acea prăjitură...
- Te-ai oprit exact la timp, râse Sonya. Norocul tău; şi aşa nu-ţi plăceau ţie. Nu-i aşa că nu-ţi surâdea ideea de a servi câteva prăjituri artificiale?
- Ba da, aşa e, însă nu mă aşteptam la o asemenea soluţie salvatoare, recunoscu Lucian. Am putea să ne spălăm pe mâini acum, te rugăm?!
- Sigur, urmaţi-mă, îi îndrumă Sonya spre locul unde se puteau spăla pe mâini.
După ce lămuriră problema cu prăjiturile, părăsiră apartamentul familiei Kelso, îndreptându-se spre parcul de peste drum, unde îl găsiră pe Sid, plimbându-se cu căţelul. Spot se bucură să-şi revadă stăpânul, care nu-l certă pentru boacăna făcută în apartamentul familiei Kelso. Iar cum de altfel, nici Sonya nu-l certă deloc, atunci de ce l-ar fi certat el sau Lia?! În schimb, îi povestiră lui Sid ce se întâmplase de întârziaseră, iar fratele Sonyei găsi foarte hazliu acest incident, pe seama căruia se amuză copios câteva clipe. Apoi deveniră toţi serioşi, începând această întâlnire a lor din acea zi, marţi, 04 martie 2092, în jurul orei 15.00...