*76. Din nou refuzat şi din nou aproape de jurnalul Liei.

Cum însă Lucian nu reuşi atât de curând să-şi elibereze pantalonii dintre dinţişorii căţelului, porniră aşa spre laborator, înaintând încet, cu greu. Lucian arăta caraghios, cu căţelul agăţat de cracul pantalonului, însă nu avea încotro. Putea doar să spere că Spot se va plictisi în curând şi va da drumul cracului de bunăvoie şi că până atunci materialul va rezista, deci, nu se va rupe.
Deocamdată însă, mergea anevoie, cu căţelul atârnând de pantalonul său. Noroc că Spot eliberă totuşi cracul din strânsoare înainte de intrarea în laborator. Dick şi toţi cei prezenţi se bucurară de revedere, mai ales de faptul că micuţul dalmaţian, încă alb, se afla din nou printre ei, fie chiar şi pentru scurtă vreme, fiindcă Lucian nu avea de gând să întârzie prea mult prin laborator. Însă chiar şi căţelul se bucura că se afla din nou în laborator, recunoscând cu uşurinţă locul şi figurile celor ce-l îngrijiseră în prima sa lună de viaţă. Lucian le mulţumi celor din laborator pentru contribuţia pe care aceştia şi-o aduseseră la realizarea căţelului, iar între timp Spot se jucase cu toţi cei prezenţi acolo, inclusiv cu Dick Torn. Nu făcuse însă nici o năzbâtie, spre surprinderea lui Lucian, care nu se aşteptase ca dalmaţianul să fie atât de cuminţel. Iar când Lucian consideră că stătuseră destul, porniră spre ieşire, însoţiţi de Dick şi de colegii săi, care îi conduseră până afară. Înainte de a pleca în oraş, Lucian le promise celor din laborator că vor mai veni în vizită pe aici din când în când, tot cu căţelul.
După care se mai plimbară prin oraş, împreună cu Sid, până în jurul orei 19.00, abordând diverse subiecte, care li se păreau importante. Şi pentru că Lucian era prezent, discuţiile deveniseră brusc mult mai interesante. Căţelul îi urmă fără a le crea alte neplăceri. Apoi, la ora 07.00 seara, Sid se retrase spre apartamentul său, lăsându-i împreună pe Lucian, Lia şi Spot. Fiind însă cu căţelul, nu se puteau servi cina într-un restaurant din zonă, nu datorită faptului că dalmaţianul i-ar deranja cu ceva pe cei ce serveau masa de seară în respectivul local, ci doar pentru că, fiind vorba despre hrană artificială, Spot n-ar fi putut mânca nimic şi cum ar fi putut mânca doar ei doi, fără să-i dea şi căţelului ceva? Prin urmare, nu se îndreptară spre un restaurant, ci spre camera Liei, cel ce o conducea spre casă, fiind de data aceasta comandantul misiunii, însă nu singur, ci împreună cu simpaticul căţel, care alerga voios în diferite direcţii, fără a se îndepărta însă de cei doi. Din când în când, îi căuta cu privirea lui albastră, ca pentru a verifica dacă mai sunt acolo. Cum însă îi găsea de fiecare dată în apropierea lui, îşi vedea în continuare liniştit de alergat.
- Te-ai mai gândit? rosti Lucian către colega lui, în timp ce se îndreptau agale spre camera ei, urmaţi de simpaticul căţel.
- Depinde la ce anume, şopti ea, părând nedumerită.
- La ceea ce ţi-am spus aseară, o lămuri el scurt, referindu-se, evident, la declaraţia de dragoste pe care i-o făcuse.
- Ah, la asta... îşi aminti ea, deşi nu uitase deloc discuţia avută în seara precedentă. Da, m-am gândit, recunoscu mai apoi.
- Şi la ce concluzie ai ajuns? o întrebă el.
- La nici una, replică ea şoptit.
- Cum aşa, la nici una?! păru el nemulţumit de răspunsul primit.
- Pur şi simplu, la nici una, repetă Lia.
- Hmm, nici una... murmură el. Şi totuşi, ce decizie ai luat?
- Decizie?! se miră ea. În legătură cu ce?
- În legătură cu tot ceea ce am discutat. Şi mai ales în legătură cu... Ştii tu, cererea mea!
- Ah, asta doreai să ştii, se dumiri ea. În legătură cu cererea ta... Dacă te referi la partea cu prietenia, ar trebui să-ţi dai seama că n-am luat nici o decizie, adică, nici o alta faţă de cea de aseară.
- Şi ce-ar trebui să înţeleg?! Că încă nu-mi acorzi prietenia ta, că mă refuzi în continuare?
- Păi... M-am exprimat destul de clar, evită ea să-l refuze direct, din nou.
- Poate... Dar poate că sunt greu de cap, pricep mai greu unele lucruri. Mai ales dacă nu-mi convin, nu-i aşa?! Deci, te încăpăţânezi să mă refuzi, să mă respingi, ca de obicei... Cu toate astea, eu încă te iubesc, la fel de mult, afirmă el cu seriozitate, privind-o insistent, cu admiraţie. Poate chiar mai mult. Pentru că, în ciuda refuzurilor tale repetate, pe zi ce trece, dragostea mea pentru tine creşte, din ce în ce mai mult. Te iubesc, Lia! Poţi să înţelegi acest lucru?! Te iubesc, ca un nebun... Şi nu pot accepta ideea că tu nu mă crezi, că te îndoieşti de sentimentele pe care le am pentru tine, de atâta amar de vreme. Gândul ăsta mă roade neîncetat. Că nu-mi accepţi prietenia, e cu totul altceva, parcă m-am obişnuit deja, dar să-mi spui şi că nu mă crezi... Cum ai putea oare să nu mă crezi, când... Ştiu bine ceea ce simt! Iar fiind vorba despre ceva atât de serios, n-aş fi în stare să te mint, să mă prefac, pentru că n-aş putea! Şi nici nu m-aş putea înşela, în ceea ce te priveşte. Te iubesc! Pricepi?! E singurul lucru care-mi este foarte clar, cum ar trebui să-ţi fie şi ţie. În toţi aceşti ani, de când am părăsit Terra, de-a lungul acestei misiuni, m-am străduit să mă port exemplar, deşi în ultimul timp, fără voia mea, se pare că am călcat des strâmb... Însă m-am străduit să mă port exemplar, nu din cauză că aş fi comandantul, ci doar pentru a-ţi dovedi ţie că nu sunt deloc aşa cum îţi închipuiai; am încercat să-ţi schimb părerea pe care susţineai că o aveai despre mine, însă nu ştiu în ce măsură am reuşit totuşi ceva. Poate că n-am reuşit nimic, poate că nu ţi-ai schimbat deloc părerea despre mine, deşi nu-mi dau seama de ce. Spune-mi, te rog... Unde am greşit oare?! Cu ce?! Pentru că eu nu-mi dau seama.
- Luci, te rog... spuse ea şoptit, fără a îndrăzni să-l privească, iar acestea erau singurele cuvinte pe care reuşi să le rostească, după ce-l ascultase tăcută.
- Mă rogi, ce?! Ce anume?! De ce nu-ţi continui ideea?! încercă el să afle ceva de la ea, însă nu reuşi, pentru că ea rămase tăcută, fără a-l privi; ca de obicei, se simţea intimidată de privirea lui insistentă, pătrunzătoare. Te iubesc, repetă el, cuprinzând-o în braţe. De ce nu poţi înţelege acest lucru?! rosti el, încercând să o sărute.
- Nu! Te rog... Lasă-mă, se împotrivi ea, ferindu-se uşor.
- Off... Foarte bine, acceptă el, după un oftat prelung, renunţând la încercarea de a o săruta. Deşi nu înţeleg deloc de ce mă tratezi cu atâta răceală, de ce te fereşti de mine, de ce mă respingi mereu şi nu-mi accepţi prietenia, măcar de probă, un timp, dar mai ales, de ce încă te temi de mine? Pentru că, iată... Tremuri! Chiar şi acum... De ce oare?! Nu te înţeleg! Ar trebui să ştii că nu ţi-aş face nimic rău, niciodată! Nici ţie, nici altcuiva! Pentru că nu sunt... Nici nu ştiu cum îţi imaginezi că aş putea fi! Nu te înţeleg deloc!
- Nici nu încerca să mă înţelegi, şopti ea, desprinzându-se uşor din braţele lui. Luci... Ştiu foarte bine că nu eşti rău, că n-ai putea fi. De altfel, niciodată nu m-am gândit la tine ca la o persoană care ar putea fi posibil să fie rea. Iar dacă mă tem totuşi, îmi pare rău, însă te asigur că nu de tine, în nici un caz... Şi nu-mi cere alte amănunte, pentru că nu ţi-aş putea explica. Ştii bine că în viaţa oricui pot exista momente de care n-ar vrea să-şi amintească, dar pe care nu le poate uita, oricât s-ar strădui... Pur şi simplu, nu reuşeşte!
- Deci, ţi s-a întâmplat ceva rău în trecut, trase el concluzia din vorbele ei. Ceva ce te determină să-ţi fie teamă, o teamă inexplicabilă... De ce nu vrei să-mi spui despre ce e vorba? De ce nu ai încredere în mine? Poate că te-aş ajuta totuşi cu ceva. Cel puţin, aş încerca. Aş face tot posibilul, promit...
- Nu, Luci, nu insista, se împotrivi ea. Nu are rost să răscolim trecutul! Pentru că nu vreau! Şi nu pentru că n-aş avea încredere în tine, ci din alt motiv, pe care n-are rost să-l amintim acum.
- Foarte bine! Cum doreşti, acceptă el. Să nu răscolim trecutul! Să revenim însă la prezent, atunci. Eu îţi pot spune doar că te iubesc, e tot ceea ce ştiu, acum, în prezent!
- Bine, surâse ea, rostind şoptit, după câteva clipe de tăcere: Te cred!
- Poftim?! tresări el neîncrezător la auzul acestor cuvinte.
- Te cred. Te cred că mă iubeşti, întări ea.
- Serios?! replică el nedumerit. Până acum susţineai contrariul.
- Ştiu ce susţineam până acum, însă dacă insişti atâta...
- Bineînţeles că insist, pentru că e adevărat! Poţi întreba pe oricare dintre colegii noştri, pentru că ei ştiu deja, şi-au dat singuri seama, de destul de mult timp... Şi am fost nevoit să recunosc acest lucru faţă de ei. Chiar şi domnul To Kuny ştie.
- Cine?! Domnul Kuny?! se miră Lia. De ce ar ştii dânsul aşa ceva?
- Ce ţi se pare atât de imposibil? Dânsul mi-a acordat sprijinul şi prietenia dumnealui, aşa că am vorbit des cu dânsul, despre multe chestii... Inclusiv despre asta!
- Păi, ca să vezi... murmură Lia, în timp ce se gândea: „Tati, mă trădezi, afurisitule... Nu mi-ai spus nimic despre acest gen de conversaţii avute cu comandantul misiunii... Vorbeşti cu el despre mine, tati?! N-aş fi crezut... Ah...”
- Deci, poţi întreba pe oricine doreşti! Chiar şi Sid ştia că sunt îndrăgostit de tine. Serios!
- Bine! De ajuns! Ţi-am spus: Te cred! Însă asta nu schimbă nimic între noi. Adică, tot nu-ţi accept prietenia.
- Ah, nu?! Ar fi trebuit să-mi dau seama că nu mă vei accepta, nu atât de uşor sau de curând. Că mă vei respinge din nou... Lia, mă înnebuneşti! Mă zăpăceşti de tot! Zău aşa...
- Off, Luci... Nu-ţi accept prietenia; nu îîî-în-încă, se bâlbâi ea uşor, dându-i totuşi o mică speranţă. Şi te refuz; deocamdată...
- Deocamdată?! Nu încă?! reţinu el cu plăcere aceste ultime amănunte. Asta sună promiţător. Dar, te rog... Vorbesc foarte serios! Nu-mi da speranţe false, nu mă amăgi! Lia, ţi-am mai spus... Nu-mi face aşa ceva! Ţi-am spus să nu te joci cu mine, sau cu sentimentele mele! Te rog mult... N-aş putea suporta, pur şi simplu!
- Luci, nu mă joc cu tine, nici cu sentimentele tale, promit! Şi nici nu-ţi dau speranţe false, nu te amăgesc...
- Şi atunci, eu ce-aş putea înţelege din toate astea?
- Ceea ce ţi-am spus. Deocamdată, încă te resping, nu-ţi accept prietenia, nu încă. Ceea ce înseamnă că da, poate în curând, te voi accepta totuşi. Mi-ai spus că nu vei renunţa atât de uşor la şansa ta; ei, bine, s-ar putea să nici nu fi nevoit să renunţi, pentru că ai şansa ta. Eşti pe drumul cel bun, Luci... Iar dacă asta-ţi doreşti atât de mult, prietenia mea, s-ar putea să o obţii, cât de curând, însă, nu încă...
- Hmm... Ce-mi faci?! Tu chiar vrei să mă zăpăceşti, de tot?! Lia, îmi trasmiţi semnale contradictorii! Cum ai vrea să înţeleg ceva?
- Luci, dacă se întâmplă astfel, e doar din cauza mea. Pentru că aşa e în mintea mea, totul e încâlcit, contradictoriu, confuz, dar nu din vina ta. Am să te rog doar să fii înţelegător cu mine şi să ai răbdare şi s-ar putea să obţii ceea ce îţi doreşti atât de mult, adică, prietenia mea. Şi nu-ţi dau speranţe false, nici nu te amăgesc... Doar ai răbdare! E tot ceea ce-ţi cer!
- Foarte bine! În cazul ăsta... Pentru a-ţi dovedi că nu sunt numai foarte îndrăgostit de tine, ci şi înţelegător şi răbdător, n-am să insist asupra subiectului, cel puţin deocamdată. Reţine, însă! Te iubesc! Din tot sufletul meu! Nici nu există cuvinte prin care să pot exprima ceea ce simt pentru tine. Tocmai de aceea am atâta răbdare, pentru dragostea ce ţi-o port, de atâta timp; ea îmi dă forţa necesară pentru a putea răbda... Oricât va fi nevoie!
În curând ajunseră în dreptul uşii camerei Liei, cu tot cu Spot. Fără a o îmbrăţişa, Lucian îi sărută galant mâna, ca un cavaler ce era, dar nu cel ce susţinea Lia că ar fi...
- La revedere, Lia! Ne vedem mâine, şopti el, zâmbind. Haide, Spot, i se adresă apoi căţelului, care se aşezase în faţa uşii.
- Plecaţi deja?! Aţi mai putea rămâne, rosti ea pe neaşteptate.
- Poftim?! păru Lucian nedumerit.
- Aţi putea rămâne, amândoi, să mă mai joc puţin cu Spot, în camera mea, explică ea. El n-a intrat niciodată aici.
- Ah, bine, în cazul acesta, mai rămânem, acceptă Lucian, de altfel, încântat de idee. Ai auzit, micuţule? i se adresă apoi căţelului. Mai rămânem, însă va trebui să fim amândoi foarte cuminţi, să nu o supărăm.
Iar când uşa se deschise, toţi trei trecură dincolo de ea, intrând în camera Liei.
- Ia loc, Luci, nu sta în picioare, îl invită Lia, pentru că el se sprijinise de o măsuţă, în timp ce o privea pe ea cum se joacă, împreună cu dalmaţianul Spot, foarte alintat, căruia, evident, îi plăcea să fie în centrul atenţiei tuturor.
La invitaţia colegei sale, Lucian se aşeză pe un fotoliu din apropierea lui, de unde continua să o privească pe Lia, cum se juca, împreună cu dalmaţianul. La un moment dat însă, privirea i se opri în altă parte, fiindu-i atrasă de un amănunt. Pe un raft, printre altele, zări un registru cu coperţi groase, negre, pe care-l recunoscu de îndată. Era jurnalul Liei, cu siguranţă, doar îl mai văzuse el odată... Ah, ce n-ar fi dat să-l răsfoiască, măcar puţin! Cum însă colega lui se afla chiar acolo, în cameră, nu putea să-l răsfoiască deloc, sub nici o formă. Era pentru a doua oară când găsea jurnalul colegei sale, însă nici de data aceasta nu avea noroc. Dacă data trecută nu putuse citi nimic din cauza prezenţei domnişoarei Ly, acum nu putea din cauza Liei. Ce neşansă!
Lucian fixă cu privirea registrul. Ar fi vrut să poată citi de la distanţa aceea, fără a fi nevoie să deschidă jurnalul, deci, să vadă dincolo de coperţile negre, groase... Evident, însă, acest lucru era imposibil, aşa că stătea neputincios pe fotoliul pe care se aşezase. După vreo oră, pe la ora 20.00, obosit de atâta mers şi joacă, Spot adormi, instalat comod în mijlocul patului din camera Liei.
- A adormit, remarcă Lucian, ridicându-se de pe fotoliu. Ce-o să fac acum?
- Nu ştiu. Însă nu poţi să-l trezeşti, pentru a pleca spre navă. E obosit, micuţul! Trebuie să se odihnească, spuse Lia. L-ai putea lăsa aici, la mine, până mâine.
- Să-l las aici?! se miră Lucian. Nu ştiu dacă ar trebui... Însă, mai bine, nu, decise el.
- Ai dreptate, mai bine nu, îl aprobă ea. În cazul ăsta însă, am putea merge la un restaurant apropiat, să servim împreună masa de seară. Poate se va trezi după aceea şi veţi putea pleca amândoi.
- Cum aşa? Şi să-l lăsăm nesupravegheat? Dacă se trezeşte între timp? Îţi închipui ce-ar putea face pe aici, singur?
- Ai dreptate, nu-l putem lăsa singur, replică ea îngândurată.
- Am o idee mai bună. Dacă ţi-e foame, te poţi duce singură-n oraş, să mănânci ceva la restaurant. Iar între timp, eu am să rămân aici, evident, pentru a-l supraveghea pe Spot, propuse Lucian, cu gândul însă la jurnal, pe care l-ar putea răsfoi cât de cât, dacă ar rămâne singur câtva timp. Oricum, mie nu mi-e deloc foame. În plus, mâncare artificială... Prefer să mănânc în navă, aduse el câteva argumente în favoarea propunerii sale.
- Ah, deci, mă goneşti, vrei să scapi de mine, replică ea. Nu aşa se comportă un adevărat cavaler!
- Lia, te rog... Ştii foarte bine care e motivul pentru care nu te pot însoţi, replică el, surprins de reacţia neaşteptată a colegei sale.
- Şi mai spuneai că mă iubeşti, continuă ea, pe acelaşi ton. Cum ai vrea să te cred? Dacă ar fi aşa cum susţii cu tărie, nu m-ai lăsa să servesc singură cina, îi reproşă ea.
- Ştii foarte bine că n-ai dreptate, se împotrivi el ferm, apropiindu-se de ea. Nu e nici o legătură între una şi alta, adăugă, îmbrăţişând-o strâns şi fixând-o cu privirea. Bineînţeles că te iubesc! Trebuie însă să rămân, pentru a-l supraveghea pe Spot; altfel aş merge cu tine, oricând, oriunde...
- Luci... şopti ea, evitându-i privirea, redevenind timidă, temătoare, ca de obicei, tremurând uşor.
- Da, da, bine... replică el, după un scurt oftat, eliberând-o din braţele sale puternice şi îndepărtându-se uşor de ea. Altădată nu mă mai provoca, dacă încă îţi este teamă de mine! Sau nu de mine; de orice ţi-ar fi ţie...
- Ştiu cum putem proceda, pentru a merge împreună să cinăm la un restaurant din apropiere, schimbă ea subiectul.
- Ştii?! se miră Lucian.
- Da! I-aş putea ruga pe Ly şi pe Mihai să rămână cu Spot până ne vom întoarce noi. Evident, dacă sunt acasă şi sunt de acord să rămână, propuse Lia.
- Mda... Bună idee, o aprobă Lucian încurcat, fiindcă el ar fi preferat să rămână totuşi singur cu Spot, pentru a putea răsfoi jurnalul colegei sale, care îi trezea foarte mult interes.
Lia ciocăni la uşa camerei celor doi. Îi răspunse Ly, dar şi campionul era acasă. Lia le spuse de ce îi căutase, iar amândoi spuseră că sunt de acord să rămână cu Spot. În timp ce Lia vorbea cu cei doi, Lucian se apropiase de locul în care zărise jurnalul Liei, însă nu reuşi nici măcar să-l ia de acolo, ci doar să-l atingă puţin, fiindcă Lia reveni în camera ei, însoţită de Ly şi Mihai, pe care Lucian îi salută. Campionul îl privi surprins, zâmbindu-i. Nu se aştepta să-l vadă... Deci, el îşi reluase obiceiul, acela de a o vizita pe Lia. „Ce bine, Luci!” se gândi Mihai, încă zâmbind.
Deci, nici de data aceasta Lucian nu avu noroc cu jurnalul colegei sale, nu reuşi să-l deschidă sau să citească ceva din el. Ly şi Mihai rămaseră în camera Liei, împreună cu căţelul, care dormea liniştit. La drept vorbind, cei doi ar fi preferat ca Spot să fie treaz, ca să se poată juca cu el. Cum însă dalmaţianul dormea, nu aveau încotro, rămaseră doar să-l supravegheze, iar Lucian şi Lia porniră spre un restaurant din apropiere, pentru a servi cina împreună. Deşi nu avea chef de mâncare artificială, Lucian se văzu nevoit să servească masa de seară la un restaurant din marele oraş, doar nu o putea refuza pe Lia, n-ar fi vrut să o dezamăgească. După ce serviră cina, reveniră în camera Liei şi constatară că Spot nu se trezise, încă dormea. Prin urmare, Ly şi Mihai se retraseră, iar Lucian rămase, să aştepte până ce Spot va binevoi să se trezească. În aşteptare, Lucian se aşeză din nou pe fotoliu, privind ţintă spre jurnalul Liei, care era tot acolo, în acelaşi loc, nemişcat. Spre norocul lui, Spot se trezi totuşi, după ora 23.30, când, în sfârşit, porniră amândoi spre nava albastră. La despărţire, Lucian îi sărută Liei galant mâna, doar atât...