*71. 29 februarie, ziua în plus a anului 2092.

Pentru Lia, faptul că nu-l mai vedea pe Lucian era destul de dificil de suportat. Se obişnuise cu prezenţa lui zilnică şi îi simţea lipsa mai acut ca oricând. Mai ales că o lăsase să se întâlnească doar ea cu Sid, zilnic, la acele întâlniri la care ar fi trebuit să participe şi el. I-ar fi spus lui Sid că ar dori şi ea să renunţe chiar şi la acele întâlniri cu caracter strict profesional, dar n-ar fi fost corect faţă de el, doar îi promisese că ea nu va proceda cum făcuse Lucian cu sora lui, Sonya, deci...
Pentru a evita plictiseala, mergea destul de des în laborator, stând cu căţeluşul cel alb, pe care-l adora. Şi-l vizita la fel de des şi pe tatăl ei, domnul To Kuny, care se bucura s-o vadă de fiecare dată, deşi i se părea că ar fi mereu tristă. Pentru că nici căţelul, nici tatăl ei nu-i puteau alina dorul de Lucian, deşi ea nu spunea niciodată nimic în acest sens, dar în sufletul ei... Mai era şi singură în cameră, fără Ly, deci, era şi mai dificil! Măcar mai schimba uneori câteva cuvinte cu Ly, când ea încă era acolo, dar acum... În plus, remarcase indiferenţa cu care o tratase Lucian în ultimul timp, care o evitase intenţionat, de când cu incidentul din restaurant. Era joi, 21 februarie 2092, una dintre zilele cu şedinţă la bordul navei albastre. Lucian îşi aştepta nerăbdător colegii, pe puntea principală a navei „Pacifis”, încă de la ora 11.00. Iar colegii începură să apară, toţi, pe rând, fără întârziere, înainte de ora 12.00. Doar Lia mai lipsea. Ea era nehotărâtă, dacă să meargă la acea şedinţă sau nu. Dorea atât de mult să-l vadă pe colegul ei, comandantul misiunii, încât parcă îi era şi teamă că se va comporta cine ştie cum în momentul în care-l va vedea, mai ales că, de la un timp, îl visa şi nopţile, încât se temea şi să adoarmă, ştiind că iarăşi el va fi prezent în visul ei, îmbrăţişând-o, sărutând-o... În cele din urmă, totuşi, porni spre „Pacifis”, pentru că n-ar fi dorit să-l supere cu absenţa ei. Emoţionată, ajunse în apropierea navei albastre cu doar un minut înainte de ora 12.00, deci, probabil că va întârzia totuşi puţin, foarte puţin. Urcă treptele ce duceau spre puntea principală. Colegii erau acolo, toţi, pregătiţi pentru şedinţă, cu rapoartele asupra lor. Zări un loc liber, lângă Ly şi se îndreptă direct într-acolo. Lucian o privi scurt şi-i spuse:
- Văd că ai sosit, în cele din urmă şi tu, cu doar câteva minute mai târziu decât ar fi fost normal. Dar nu-i nici o problemă. Ia loc, te rog, să putem începe şedinţa de azi, în formaţie completă, fără absenţi nemotivaţi.
Dar ea nu se opri la locul pe care-l zărise gol. Puse doar raportul pe masă, în acel loc şi inexplicabil, chiar şi pentru ea, nu se opri, porni spre el. De ce?! Nu-şi explica nici ei însăşi. Dar fără a spune nimic, sub privirile colegilor ei, se îndreptă spre el, comandantul, cel care o chinuise atâta timp cu absenţa lui din preajma ei... El o privi nedumerit, neputând înţelege ce dorea, de fapt, iar de îndată ce ajunse lângă el, îl îmbrăţişă şi-l sărută delicat, apoi, tot fără a spune nimic, reveni la locul ei, de data aceasta aşezându-se alături de sora ei, Ly. Colegii lor nu spuseră nimic, nici unul. În mod normal, lui Lucian i-ar fi plăcut acest sărut, acum însă îi aminti de faptul că o văzuse la restaurant, cu Sid şi nimic altceva... Tăcu preţ de câteva clipe. Apoi îşi reveni:
- Da... Păi... Nu ştiu ce anume am făcut pentru a merita să fiu tratat astfel de colega noastră şi n-aş putea spune că ar fi fost neplăcut, dar... Nu despre asta este vorba acum! Deci, eu, comandantul misiunii, Lucian Enka, declar deschisă şedinţa de astăzi, joi, 21 februarie 2092 şi pentru a evita orice obiecții, am să încep cu prezentarea raportului meu, evident...
Nu existaseră probleme pe parcursul şedinţei, care decursese în mod normal, fiecare prezentându-şi raportul său şi participând la discuţii libere, după cum le era obiceiul. Spre seară, după şedinţă, Lucian îşi servi ireproşabil colegii, apoi aceştia se pregătiră de plecare, pornind spre treptele care-i duceau spre suprafaţa planetei. Doar Lia încă se afla pe puntea principală, nu plecase. Şi se apropia încet de el...
- Da, Lia... Ce doreşti? Ai uitat ceva? Sau îţi trebuie ceva?
Însă ea continua să se îndrepte tăcută spre el, privindu-l de parcă nu-l auzise, deci, nu-i răspunse nimic. Iar când ajunse lângă el, în mod surprinzător, pentru că Lucian nu s-ar fi aşteptat, îl cuprinse uşor cu braţele şi iarăşi îl sărută, nu cu pasiune, cum proceda el nu demult, ci un sărut dulce, delicat. De data aceasta, spre surprindera ei, el, fără a fi deloc brutal, se desprinse de lângă ea şi se îndepărtă puţin.
- Ce faci?! Lia, te rog, explică-mi, ce înseamnă asta?!
- Luci, răule... şopti ea, într-un târziu. Vezi ce mi-ai făcut?! E numai vina ta... Uite în ce hal am ajuns, din cauza ta! N-aş fi crezut niciodată că eu... Că mie mi se va putea întâmpla aşa ceva...
- Nu înţeleg... Ce vrei să spui?!
- Nu înţelegi?! Te prefaci doar că nu înţelegi. Hai să-ţi explic, totuşi, domnule comandant... M-ai învăţat cu prezenţa ta în viaţa mea, te-ai amestecat mereu, m-ai învăţat cu îmbrăţişările tale, cu săruturile tale, iar de la un timp, mă laşi să-mi fie dor de tine, nu mă cauţi deloc, nici măcar nu-mi vorbeşti, de parcă brusc n-aş mai exista pentru tine; mă ignori complet... M-ai lăsat singură şi chiar nu ştiu de ce. Nu înţeleg... Ce s-a întâmplat, de fapt, Luci? Ce se petrece cu mine? Cu tine? Cu noi?
- Singură, Lia?! Credeam că eşti împreună cu Sid; cu el te-am lăsat, nu singură! Şi... Nu ştiu ce se petrece cu tine, dar nu mă acuza pe mine! Nu eu sunt vinovat de starea ta!
- Cu Sid?! Ce tot vorbeşti, Luci?! Spui numai prostii!
- Prostii, eu?! Prea bine! Hai atunci să uităm de Sid, să pretindem că n-ar exista! Deci, fără a-l amesteca pe el în ecuaţie, să vedem... Te întreb, pentru a nu ştiu câta oară, Lia, eşti dispusă să-mi accepţi prietenia? Vrei să fii prietena mea?
- Ah, asta... rămase ea dusă pe gânduri, iar după câteva clipe răspunsul ei sună, scurt, însă din nou negativ: Nu!
- Nu?! se încruntă el, nervos; închise ochii, străduindu-se să fie calm, apoi reluă: Şi atunci, cu sau fără Sid, cum ai vrea să meargă bine, între noi?! Cum?! Dacă mereu mă respingi, mă îndepărtezi cu refuzurile tale repetate?! Te rog foarte mult, Lia... Nu încerca să te joci cu mine!
- Eu, Luci?! Cum, adică?!
- Da, tu... Te joci cu mine, cu sentimentele mele! Prea bine, am să accept faptul că tot eu am greşit şi-n cazul tău, în acel moment în care totuşi mi-am încălcat promisiunea pe care ţi-am făcut-o. Spui că doar din cauza mea... Că eu te-am învăţat cu prezenţa mea, cu săruturile mele... Poate că ai dreptate! Am greşit, deci, din nou, tot eu... Nu astfel trebuia să procedez, cel puţin nu atâta timp cât continui să mă refuzi, să mă respingi. În cazul ăsta, ascultă-mă bine, Lia: De acum încolo, totul se va schimba! Atâta timp cât încă mă refuzi, poţi uita de mine şi de existenţa mea! Şi să nu mai repeţi gesturi de genul acesta, care nu-şi au rostul! Ţi-am spus, nu de mult, că pentru mine, tu nu eşti doar un capriciu trecător, dar dacă nu vrei să înţelegi, atunci, nu cred că are sens să continuăm astfel şi să pretindem că... Doar nu mă mai căuta! Bine?! Şi poţi pleca-n oraş acum. N-am să te conduc. Ne vedem la şedinţa următoare!
- Da, bine... Dacă aşa vrei tu, aşa să fie! Ne vedem peste două săptămâni, replică tristă Lia şi porni tăcută spre trapa navei albastre.
O clipă doar privi în urma ei, înainte de a fi ieşit, suficient pentru a-l vedea lovind furios cu pumnul în masă, aproape s-o spargă, apoi lacrimi scurgându-se pe obrajii lui, după ce spusese „La naiba!” Îngândurată, coborî treptele spre suprafaţa veşnic albă a Proximei. „Ah, Luci... Scuză-mă, te rog... Văd că şi ţie îţi este greu, nu doar mie... Nu înţeleg de ce crezi că aş fi împreună cu Sid, pentru că nu-i deloc aşa. Poate că, totuşi, ar trebui să accept în cele din urmă prietenia ta... Nu ştiu, însă, deocamdată, încă nu!” decise ea şi porni spre oraşul artificial, unde se opri doar în laboratorul de plante artificiale, să vadă dalmaţianul, cu care se juca şi care o liniştea.
A doua lună a anului 2092, februarie, se apropia deja de sfârşit. Era joi, 28 februarie 2092, la o săptămână după şedinţa avută la bordul navei albastre. Cum însă se aflau în anul 2092, nu aceasta era ultima zi a lunii februarie, ci următoarea, vineri, 29, când era şi ziua colegului lor, Lucian. Colegii lui făcuseră deja ultimele pregătiri în acest sens, fiind încântaţi de cadoul-surpriză pe care-l aveau, anume căţelul, care avea deja o lună la acea dată şi era tare jucăuş, neastâmpărat şi năzdrăvan. Din fericire, nu le făcuse probleme celor din laborator, fusese totuşi cuminţel. Cum însă, nici unul nu avea răbdare până în dimineaţa zilei de 29 februarie, hotărâră să viziteze nava albastră de la prima oră a acelei zile, ora 00.00, deşi era târziu şi erau conştienţi că-l puteau găsi pe Lucian dormind. Însă îşi asumară acest risc, fiind hotărâţi ca, dacă-l vor găsi dormind, să-l trezească, indiferent cum va reacţiona el. Aşa că pregătiră căţeluşul pentru întâlnirea cu noul lui stăpân, ce urma a avea loc în scurt timp. În acest scop îl aşezară într-o cutie pe măsura lui, cu multe găurele, pentru a avea posibilitatea să respire, cutie pe care o împachetară frumos. Căţelul era obişnuit să stea în cutie, aşa că nu părea deloc speriat de acest lucru. Celor din laborator le era destul de greu să se despartă de simpaticul şi năstruşnicul căţeluş, cu a cărui prezenţă se obişnuiseră, însă se împăcau cu gândul că acest căţeluş neastâmpărat va fi cadoul comandantului misiunii de ziua lui, o zi cu totul specială şi le părea bine că totuşi contribuiseră şi ei cu ceva la realizarea acestui cadou. După „împachetarea” cadoului, la ora 23.30, porniră toţi spre nava albastră, inclusiv Ly şi Nick. Pentru ca drumul să nu fie prea lung pentru căţeluş, folosiră un avion local, cu ajutorul căruia ajunseră în scurt timp în apropierea navei albastre. „Cadoul” adormise în cutia sa, la ora aceea. Pe puntea principală, după cum se aşteptau, nu era nimeni. Probabil că Lucian dormea, aşa cum presupuseseră, doar nu se aştepta la vizite din partea colegilor săi, atât de târziu. Împotriva dorinţei lui, Nis se văzu din nou trimis spre rezerva şefului său, pentru a verifica dacă acesta se afla acolo, însă lunganul constată cu uimire că Lucian nu era în rezerva sa, deci, nu dormea totuşi. În acest caz, de unde puteau şti pe unde ar putea fi, fără a încerca să ia legătura cu el prin intermediul minitransmiţătorului de la uniforma lui Nick, singurul care purta uniforma şi la ora aceea, pentru a nu strica surpriza. Cum nava albastră era destul de mare, nu aveau cum să verifice peste tot, aşa că deciseră să ceară ajutorul unuia dintre roboţi, anume lui Felix, pentru că pe acesta îl găsiră mai înainte. Robotul le spuse că Lucian lucra ceva în sectorul alpha („α”), unde se aflau motoarele navei, dar că el sau Robby nu ştiau ce anume lucra Lucian acolo, pentru că acesta nu le dăduse voie să ia şi ei parte la acele lucrări.
- Bine, Felix. Mulţumim pentru informaţie. Acum ştim sigur unde e, deci, îl vom găsi, spuse Alex.
- Să-l anunţ că aţi sosit? se interesă Felix.
- Nu, nici gând, nu cumva să-l anunţi ceva! îi interzise Mihai. Trebuie să fie o surpriză, deci, să nu ştie nimic. Dar cum de încă lucrează la ora asta?
- Probabil că nici nu ştie cât e de târziu, presupuse Felix.
- Probabil, acceptă Nis presupunerea robotului. Bine, Felix, noi ne ducem la şeful. Vezi, între timp, tu să pregăteşti tortul, îl atenţionă lunganul, deja cu gândul la deliciosul tort pe care cei doi roboţi îl pregătiseră pentru această ocazie şi-l ţinuseră ascuns.
Robotul îl asigură că tortul va fi pe puntea principală în momentul în care Lucian va sosi acolo. Toţi porniră spre sectorul în care se aflau puternicele motoare ale navei albastre, iar între timp, Felix trebuia să supravegheze „cadoul”, evident, însă robotul se putea descurca fără a întâmpina cine ştie ce greutăţi, mai ales datorită faptului că, fiind încă „împachetat”, năstruşnicul căţel dormea. Ajunşi în sectorul „α” al camerei motoarelor, colegii îl zăriră cu uşurinţă pe Lucian. Acesta însă, fiind prea preocupat, nu-i observă pe ei, dat fiind că se concentra în totalitate asupra a ceea ce făcea. De altfel, era absolut convins că era singur acolo. Nu-şi putea închipui că s-ar înşela şi nici nu ştia cât de târziu se făcuse între timp. Pentru a-i atrage atenţia, Mihai stinse luminile din camera motoarelor, fără a fi observat de Lucian.
- Hei... strigă Lucian uşor. Ce s-a întâmplat cu lumina?! Robby, Felix, vedeţi ce puteţi face, li se adresă el celor doi roboţi, însă nu primi nici un răspuns. Robby... Felix! Mai sunteţi aici? întrebă el, însă roboţii nu-i răspunseră deloc, nici unul dintre cei doi. La naiba, şopti comandantul, bâjbâind prin întuneric după o lanternă, ştiind că era acolo, pe undeva, lăsată prin apropiere.
În sfârşit, o găsi şi o aprinse. Fără ca el să fi vrut, fasciculul luminos era îndreptat direct spre colegii lui, dezvăluindu-le prezenţa. Se sperie puţin zărindu-i, fiindcă nu se aştepta ca ei să fie acolo. O remarcă pe Lia, căreia-i zâmbi uşor; îi fusese dor de ea, iar orice supărare, legată de ea şi Sid, îi trecuse deja.
- Surpriză... spuseră cu toţii, în momentul în care lumina lanternei îi dăduse de gol.
Mihai aprinse din nou luminile în camera motoarelor, aşa că Lucian stinse lanterna.
- Ce-i cu voi aici?! se miră el de prezenţa lor neaşteptată şi zâmbi.
- Aceeaşi întrebare ţi-am putea-o pune şi noi. Adică, ce-i cu tine aici, la ora asta? îl întrebă Mihai.
- Eu, îmi făceam de lucru pe aici, replică Lucian. Dar, voi, nu pricep; ce-i cu voi?
- Cum, nu te bucuri de vizita noastră? păru nedumerită blonda.
- Ba da, evident, doar că... Nu mă aşteptam să veniţi, ba chiar toţi, după cum observ.
- Stai să vezi, că nu ştie... afirmă Alex, surâzând.
- Chiar nu ştii, şefu’?! râse şi Nis.
- Să ştiu...?! Nu, nu ştiu nimic. De ce? Ce ar trebui să ştiu?
- Păi, ce zi e azi, şefu’? încercă Nis să-l ajute.
- Azi?! Cred că joi... Însă nu avem azi şedinţă, pentru că am avut-o săptămâna trecută, deci, următoarea va fi săptămâna viitoare.
- Aşa e, nu avem şedinţă azi, mai ales la ora asta, spuse blonda.
- În plus, acum nu mai e joi, doar a trecut de ora 00.00, deci, e deja vineri, preciză Mihai.
- Vineri?! repetă Lucian întrebător, tare nedumerit. Şi a trecut deja de miezul nopţii? Atunci, repet, ce-i cu voi aici, la ora asta?
- Noi am venit, pentru că nu aveam răbdare până dimineaţă, explică Alex. Dar tu, de ce lucrezi încă la ora asta?
- Eu?! Nu ştiam că-i atât de târziu, eram absorbit de ceea ce făceam, pierdusem noţiunea timpului.
- De când eşti aici, frumosule? îl întrebă Stela.
- Sincer?! Tocmai v-am spus că pierdusem noţiunea timpului, deci, nu ştiu, nu-mi dau seama, însă presupun că de destul de multişor, răspunse el.
- Şi cum de lucrezi, chiar în ziua asta?! se miră Alex.
- Ziua asta?! De ce nu? Ce-i atât de special la ziua asta? E doar vineri... De ce n-aş lucra?
- Păi, ce lună-i asta, şefu’? încercă Nis să-l ajute din nou.
- Ce lună?! Să vedem... Februarie, nu?! Ce-i, ce este?! zâmbi el, privindu-i nedumerit, întrebător.
- Nimic, aiuritule, absolut nimic, replică blonda.
- Chiar nu ştie... afirmă Stela. Hai, frumosule! Lasă treaba şi vino pe puntea principală! Te aşteptăm toţi acolo!
- Bine. Voi veni imediat, îi asigură el. Las totul aici; oricum e prea târziu ca să mai fac ceva, voi continua altădată, deci, mă schimb şi vin pe puntea principală.
- Te aşteptăm, repetă Stela, iar ei porniră spre puntea principală.
Lucian lăsă totul aşa cum era acolo, în sala motoarelor, pentru că avea de gând să-şi continue lucrul zilele următoare şi se îndreptă îngândurat spre rezerva sa, încercând să-şi dea seama de motivul pentru care-l vizitaseră toţi colegii lui la ora aceea, atât de târzie. Oare ce era atât de special la acea zi, care lui i se părea una obişnuită, la fel ca toate celelalte? Nu putea să-şi amintească nimic deosebit legat de acea zi, aşa că abandonă încercarea de a-şi da seama ce anume era atât de special la acea zi de vineri a lunii februarie. Cum era trecut de ora 00.00, nu se echipă în uniformă, fiindcă nici colegii lui nu erau în uniforme, evident, cu excepţia lui Nick, care încă nu se săturase de albastrul uniformei. Încă îngândurat, ajunse pe puntea principală în jurul orei 00.45. Aici era întuneric, iar el fu înclinat să creadă că întârziase prea mult în rezerva lui şi probabil plecaseră toţi înapoi în oraş, fără a-l mai anunţa pe el. Asta doar până când apărură toţi, cu un tort destul de mare (reprezentând nava spaţială „Pacifis” în miniatură), împodobit cu 28 de lumânări aprinse, cântându-i în cor „La mulţi ani!”. De abia în acel moment se lămuri ce căutau colegii lui acolo la acea oră şi zâmbi. Era într-adevăr, ziua lui, vineri, 29 februarie 2092, acea zi în plus a unui an bisect, în care, din patru în patru ani, îşi putea aniversa adevărata sa zi onomastică... Chipul i se însenină dintr-o dată.
- Să nu-mi spuneţi că... Vai... Chiar e ziua mea?! replică el, încurcat.
- Bineînţeles că e, frumosule, răspunse Stela. Doar n-ai uitat de-a binelea!
- Ba, se pare că da... Am uitat.
- Lasă, că ţi-am amintit noi, spuse Alex.
- Hai, şefu’, suflă odată lumânările alea, îl zori Nis.
Emoţionat, surâzând, Lucian se apropie de tortul „Pacifis” şi suflă, de mai multe ori, stingând toate cele 28 de lumânări aprinse, punându-şi o dorinţă-n gând, dorinţă legată, evident, de colega lui, Lia, veşnica lui dilemă, de la care nu-şi putea lua gândul; „Sper ca lucrurile să se îndrepte în curând spre bine, între mine şi Lia; să ne înţelegem, în sfârşit, aşa cum mi-am dorit întotdeauna...” Când stinse şi ultima lumânare, toţi colegii lui săriră bucuroşi în sus, strigând care mai de care: „Iee... Uraa... La mulţi ani! Să ne trăieşti, comandante!” Apoi aprinseră luminile, deşi, între timp, se aprinseseră cele roşiatice, de serviciu şi-l felicitară fiecare, pe rând, în felul său, făcându-i diverse urări, sărutându-l pe obraji, sau chiar trăgându-l de urechi. Şi deşi trecuse de ora 01.00, nu aveau de gând să plece, doar urma să-i ofere cadoul-surpriză, la care, bineînţeles, el nu avea cum să se aştepte, deşi era convins că va primi ceva din partea colegilor săi, doar că nu-şi închipuia ce anume...