*64. Sid se destăinuie. Aproape de jurnalul Liei.

Zilele următoare nu aduseră nimic nou. Lucian nu părăsea interiorul navei sale, decât foarte rar, iar atunci pentru scurt timp, doar afară, pe suprafaţa planetei, pentru o gură de aer cu adevărat curat, evitând intenţionat întâlnirea cu cei cunoscuţi, deşi nu dorea o nou separare de colegi. Prefera însă să rămână un timp singur. Nu-l mai preocupa atât de mult gândul despre Lia şi Sid; de când văzuse imaginile de la ziua mamei lui, se gândea mai mult la ceea ce auzise, la convorbirea scurtă dintre ea şi dom’ director, convorbire care nu-i dădea pace... Secretul ei, el?! Aici, pe Proxima... De ce ar fi el secretul mamei sale şi al dumnealui, secretul lor, de care amintise dom’ director?! Nu găsea o explicaţie, sau refuza să o găsească, deşi bănuia ceva, doar nu era greu de imaginat, iar vorbele acelea îi ţiuiau parcă într-una în urechi; în plus, cele recent aflate zguduiau puternic imaginea perfectă pe care el şi-o clădise de-a lungul anilor despre mama lui... Cât despre dom’ director, ce să mai creadă?! Ca şi pe Terra, i se părea un personaj plin de mister, dar şi de un farmec deosebit; era acelaşi, neschimbat, demn de admiraţie, de stil, de prestanţă... Şi atunci?! În plus, blondul, pe care-l iubea; blondul său cel enervant, uşor albit pe alocuri... La fel de bun, blând, domol, nepăsător, indulgent... El ce să înţeleagă din toate astea?! Deci, imaginile văzute parcă-l răscoliseră mai mult, mai ales că aflase şi faptul că Nero nu mai era, cine ştie de când?!
Astfel se făcea că Lia îşi petrecea mai mult timp în compania lui Sid Kelso, spre plăcerea acestuia, fără comandantul misiunii... Evident, Sid se simţea minunat alături de frumoasa domnişoară consilier, fie chiar şi dacă vorbeau numai, mai mult despre căţeluş, sau despre orice altceva.
În ceea ce-i privea pe ceilalţi, fiecare îşi vedea de treaba lui, cum se pricepea mai bine, fără a avea habar că Lucian o văzuse pe mama lui, de ziua acesteia...
Astfel trecu a doua săptămână a lunii ianuarie 2092.
La începutul celei de-a treia săptămâni, luni, 14 ianuarie 2092, Lucian hotărî că ar fi cazul să lase deoparte melancolia, necazurile şi tristeţea şi să încerce să-şi revină la normal, atât cât putea măcar. Nu se duse în oraş, nici la întâlnirea de la ora 14, cu Sid şi Lia, nici nu încercă să ia legătura cu ea, să o anunţe sau nu ceva, însă îşi îmbrăcă uniforma albastră, pe care încă sclipeau cele şase bulinuţe aurii şi începu să-şi găsească de lucru prin navă, conştiincios. Şi se apucă serios de treabă, chiar şi de gătit, purtând din nou şorţul său cel roşu. Astfel îşi petrecea el timpul, când în bucătărie, cu şorţu-i roşu, când pe puntea principală, în uniformă, când în alte părţi ale navei, în salopetă de lucru, reparând sau modificând câte ceva.
Era deja sâmbătă, 19 ianuarie 2092. În dimineaţa aceea, Lia se gândi mult la ceea ce-i spusese Lucian, în legătură cu Sid, anume că acesta s-ar putea îndrăgosti de ea, fapt asupra căruia-i atrăsese atenţia chiar şi fratele ei, Nick, iar acum acest lucru nu i se mai părea deloc imposibil, mai ales că în ultimul timp stătuse cam mult doar împreună cu el, datorită comportamentului comandantului misiunii, de a sta retras... Iar ei îi era dor de el, de Luci, evident; lui îi simţea lipsa... Cum aceste gânduri nu-i dădeau acum pace, ea porni spre apartamentul familiei Kelso, hotărâtă să-l întrebe pe Sid ce anume simţea el pentru ea, pentru a clarifica această situaţie. La uşă îi răspunse Sonya, pe care ea o salută.
- Bună, Lia, îi răspunse Sonya. Îi spun imediat fratelui meu că-l cauţi.
- Da, mulţumesc, zâmbi Lia.
- Sid, te aşteaptă cineva la uşă, îi spuse Sonya fratelui ei, după ce intrase în camera lui.
Sid Kelso se îndreptă spre uşă.
- Salut, Lia! De ce n-ai intrat? o întrebă Sid, zâmbindu-i.
- Nu, nu vreau să rămânem. Mai bine plecăm, îi spuse Lia.
- Bine, cum doreşti. Doar un moment, să-i spun Sonyei că plecăm.
- Sigur, îl aprobă ea.
Sid se întoarse repede şi plecară amândoi, prin oraş. Mai întâi, mâncară ceva la un restaurant, apoi se opriră într-un părculeţ, dar nu în cel de peste drum de apartamentul lui Sid. Aici se aşezară pe o bancă.
- Sid, aş vrea să discut despre ceva cu tine, la modul cel mai serios posibil, îl anunţă Lia.
- Spune, orice doreşti, o îndemnă el. Însă, dacă e vorba despre căţeluş, ştii bine că nu e încă totul gata. Oricum, Dick ne-a asigurat că nu va mai dura mult până vor pune totul la punct.
- Nu, nu-i vorba despre căţeluş... Nu mi-e deloc uşor să-ţi spun, însă trebuie să ştiu, pentru că de la un timp mă tot frământă ceva şi aş vrea să mă liniştesc, începu Lia. Sid... Îmi închipui că nici ţie nu-ţi va fi deloc uşor, dar va trebui să-mi spui şi te-aş ruga să fii foarte sincer cu mine. Sid, aş vrea să ştiu... Ce simţi tu pentru mine?!
- Păi... se bâlbâi Sid, mirat de această întrebare, la care nu s-ar fi aşteptat, simţind oarecum că se apropia sfârşitul relaţiei dintre ei, ceea ce el n-ar fi dorit. Ce ţi-aş putea spune oare?
- Adevărul, Sid, indiferent care ar fi acela! preciză ea, cu seriozitate.
- Adevărul?! Bine... Nu pot nega, Lia, îmi place mult de tine... începu el, tare emoţionat şi deşi nu dorea să-i spună chiar totul, întâlnindu-i privirea albastră, tulburătoare, nu reuşi să-i ascundă nimic: De fapt, adevărul e că... Nu te pot minţi, sunt îndrăgostit de tine! Presupun că am fost tot timpul!
- Ah, nu... Nu se poate! exclamă ea, deznădăjduită. Îmi pare rău, n-am vrut să reacţionez astfel, pentru că nu vreau să suferi, sau să te superi. Nu-i din cauza ta, eşti un băiat minunat, bun, deosebit... Ţin foarte mult la tine, ca la un prieten adevărat, dar n-aş putea spune că aş fi îndrăgostită de tine, pentru că nu trebuie să se întâmple aşa ceva! În condiţii normale, Sid, aş fi foarte fericită să aflu acest amănunt de la tine şi să fii tu iubitul meu, dar ştii bine că nu se poate întâmpla aşa ceva! Nu trebuie să-ţi faci iluzii în privinţa mea!
- Ştiu, ştiu foarte bine toate acestea, le ştiam de la început, însă nu mi-a fost de nici un folos. Dar nu-ţi face griji! Nu mi-am făcut niciodată iluzii în privinţa ta. Ştiam că va veni clipa în care totul se va sfârşi, dar... Mă amăgeam cu clipa prezentă. Şi îmi plăcea să mă aflu în preajma ta, fie doar discutând.
- Sid, noi nu mai avem chiar atât de mult de stat aici şi-ţi închipui că voi pleca spre Terra, cu colegii mei, acasă, unde mă aşteaptă părinţii, prietenii, alţii...
- Ştiu... şopti Sid, îngândurat.
- Iar tu nu ne vei putea însoţi.
- Nu, cu siguranţă că nu. Ar fi imposibil.
- Ah... oftă Lia scurt. Luci m-a avertizat că s-ar putea întâmpla astfel, la fel şi Nick, de câteva ori, ba chiar şi Mihai, dar eu nu i-am luat în seamă. Credeam că voi putea ţine situaţia sub control; se pare însă că ei au avut dreptate. Şi nu e deloc corect. Sincer, regret! Îmi pare rău, Sid, n-ar fi trebuit să ne întâlnim atât de des, în absenţa lui Luci, pentru a-ţi da speranţe... Şi toate lecţiile acelea de dans... Ar fi trebuit să-mi dau seama. Dar am fost atât de naivă! E doar vina mea!
- Nu te învinovăţi, pentru că nu-i vina ta, deloc. Crede-mă! Şi pe mine m-a avertizat sora mea, dar nici nu era nevoie să-mi spună ea ceva... Desigur, ştiam, oricum... Şi nu din acele cauze pe care le-ai înşirat mai înainte, m-am simţit atras de tine, ci din prima clipă, de cum te-am văzut, deşi nu ştiu de ce.
- Off... Poate ar fi trebuit să ne întâlneşti mai demult, din primele zile în care am sosit aici, atunci poate te-ai fi simţit atras de colega mea cea blondă, Maria, nu de mine, iar ea nu s-ar mai fi căsătorit cu Nick.
- Nu, nu... Sunt convins că, chiar dacă v-aş fi întâlnit de la început, nu pe domnişoara blondă aş fi remarcat-o, ci tot pe tine. Tot tu m-ai fi atras, deşi recunosc că şi domnişoara blondă e foarte frumoasă, deosebită, însă eu te-aş fi preferat pe tine. Însă chiar şi cu domnişoara blondă, situaţia ar fi fost aceeaşi, adică, imposibilă, între mine şi ea, pentru că eu tot aici aş fi rămas, iar colega ta, cu siguranţă, nu. Dar aşa, cu Nick chiar poate fi fericită. Cât şi sora lui Nick, Ly, cu colegul vostru, Mihai. Dar eu... Situaţia e diferită. Şi ştiu, înţeleg, însă nu pot opri ceea ce simt.
- Ah... Nu e deloc bine! N-aş fi crezut niciodată că mie mi s-ar putea întâmpla ceea ce i s-a întâmplat lui Luci; ştii tu, cu sora ta. În cazul lui, mi se părea ceva firesc, deloc neobişnuit, însă eu... Credeam că mă pot descurca, credeam că pot evita, nu mi-am dat seama că, de fapt, el avea dreptate şi ar fi trebuit să-l ascult, pe el şi pe ceilalţi, care atras atenţia în acest sens.
- Te rog, Lia, nu te mai frământa atâta, o întrerupse Sid. Nu-i vina ta că s-a întâmplat astfel. Ştiam foarte bine de la început care ar fi consecinţele şi totuşi, am riscat. Nu m-am aşteptat la nimic deosebit, nu credeam că-mi vei răspunde vreodată în vreun fel acestor sentimente, ştiam că n-are rost să-mi fac iluzii în ceea ce te priveşte şi nici nu mi-am făcut, deloc. Eram conştient că totul se va sfârşi odată, mai devreme sau mai târziu, deci, ştiam că n-am nici o şansă, din start! În plus, am observat că şi Lucian, comandantul vostru, e îndrăgostit de tine, probabil că de mult timp...
- Poftim?! îl întrerupse ea. Asta a fost o glumă, nu-i aşa?
- Nu, absolut deloc, afirmă Sid. Am văzut cum te priveşte, de fiecare dată. Nici nu e nevoie de cuvinte. I se citeşte în ochi... Oricine şi-ar da imediat seama. Chiar şi eu.
- Ah, Sid, te rog, să nu facem astfel de speculaţii! Eu nu cred că el ar putea fi îndrăgostit, mai ales de mine şi nici nu vreau să iau în calcul această posibilitate. De altfel, cu el mă descurc eu, întotdeauna!
- Da, ştiu că-l refuzi de obicei; întrebarea e, până când oare?!
- Sid, te rog, nu despre el era vorba acum, ci despre tine, îi aminti Lia.
- Da, despre mine, însă există o legătură. Pentru că mi-am dat seama că n-aş avea nici o şansă în faţa lui, de aceea nici n-am încercat să-ţi spun nimic în acest sens, până acum. Dar tu ţi-ai dat seama, m-ai descoperit şi...
- Cum, adică?! N-ai avea nici o şansă în faţa lui?! Şi asta ce-ar vrea să însemne, mai exact?!
- Păi, până chiar şi eu, dacă aş fi în locul tău, l-aş prefera pe el, desigur...
La auzul acestei afirmaţii, Lia se îmbujoră uşor, însă se strădui să ascundă acest lucru, pentru a nu-şi trăda adevăratele sentimente pe care le avea pentru Lucian, pe care încerca să le nege cu vehemenţă şi faţă de ea însăşi; reuşea oare acest lucru?! Se părea că nu...
- Nu, Sid, te rog, să nu mai vorbim despre el... Nu acum, se încurcă ea puţin.
- Da, aş dori să se poată, însă nu cred că voi reuşi acest lucru, pentru că te-aş ruga să nu procedezi cum a făcut el, cu sora mea. Adică, să nu mă eviţi intenţionat şi să ne întâlnim doar câteodată, întâmplător, din când în când, foarte rar.
- Nu, eu n-am să procedez ca el, îl asigură Lia. Dar nici ca până acum nu va fi. Adică, nu cred că ar trebui să ne întâlnim chiar atât de des, zilnic şi să petrecem atât de mult timp împreună. De acum, ne vom întâlni doar în scopuri strict profesionale, de la ora 14.00 până seara, cel târziu la ora 19.00-20.00, de luni până vineri, cu excepţia săptămânilor în care avem şedinţe, în nava noastră, joia. Şi fără weekenduri împreună!
- Bine. Sunt de acord, acceptă el propunerea Liei, care i se părea mulţumitoare. Dar vei veni la aceste întâlniri, chiar dacă Lucian va continua să lipsească?
- Da, cu sau fără el, ne vom vedea de treabă. Dacă el nu vrea să vină, el pierde. Şi ştiu că am spus că fără alte weekenduri împreună, însă cum acum suntem deja împreună, hai să nu stricăm această zi frumoasă din această cauză. Să fie acesta ultimul weekend pe care-l vom petrece împreună, propuse Lia.
- De acord, acceptă Sid, zâmbindu-i; îi convenea de minune această propunere, venită din partea ei. Iar ultimul weekend înseamnă doar astăzi sau şi mâine?
- Şi mâine, îl lămuri ea, zâmbind îngăduitoare. Dar să fie clar, pentru ultima oară! Şi-mi pare rău că s-a întâmplat astfel. Sincer, eu n-am avut intenţia asta.
- Nu trebuie să-ţi pară rău, pentru că mie nu-mi pare, o asigură Sid. M-am bucurat de fiecare clipă petrecută împreună.
Prin urmare, Lia rămase împreună cu Sid Kelso, pentru un ultim weekend împreună, aşa cum stabilise. Şi era mulţumită că aflase despre Sid, înainte de a fi totuşi prea târziu, aşa cum o avertizase Lucian, deşi, iată, chiar era puţin cam târziu, fiindcă Sid se îndrăgostise de ea; ea, de el, evident, nu! Cum ar fi putut?! Doar gândul ei era mereu la... Don Juan! Ca şi în acele clipe, când se întreba: „Unde o fi Luci acum?! Ce mult aş vrea să-l văd... Ah, afurisitul! Don Juan... Mereu prezent în mintea mea! Oare de ce?!”
În seara aceleiaşi zile, sătul de atâta stat la bordul „Pacifis”-ului, Lucian hotărî să iasă totuşi prin oraş şi de ce nu, s-o caute chiar şi pe colega lui, Lia. Cum era weekend, nu purta uniforma, nici el, nici colegii lui, cu excepţia lui Nick, care o purta chiar şi în weekend. Dacă ar fi putut, poate ar fi folosit-o şi pe post de pijama... Blonda se obişnuise deja cu el astfel, aşa că nu încerca să-l convingă să renunţe la uniformă.
Lucian ajunse repede în oraşul de sub cupolă şi se opri drept în faţa uşii apartamentului Liei. După cum îi era obiciul, ciocăni discret de câteva ori, însă cum nu-i răspunse nimeni, intră fără să aştepte vreo invitaţie, ştiind că uşa nu era închisă. Constată că nu era nimeni acasă, dar nu era surprins. Se aşteptase la asta. Îşi închipuia că Lia trebuie să fie cu Sid, pe undeva, însă nu dorea să se lase influenţat de acest lucru, deci, încercă să fie nepăsător. Cercetă atent interiorul încăperii. Deodată atenţia îi fu atrasă de un fel de registru mare, negru, cu foarte multe file, care nu părea a fi albumul cu fotografii al Liei, pe care-l mai văzuse el odată. Pe coperţile registrului negru nu era nimic însemnat, aşa că-l deschise, curios. Pe prima filă zări scris, caligrafic, chiar de mâna colegei sale: „Jurnal personal – Stancu Laura-Lia”. Deci, găsise fără să vrea jurnalul Liei, pe care se părea că, de data aceasta, ea-l uitase neascuns. Emoţionat şi plin de curiozitate, întoarse încă o filă, însă nu apucă să citească nici măcar un cuvinţel, fiindcă auzise o uşă deschizându-se. Puse repede jurnalul cu coperţi groase la locul lui, unde-l găsise şi se întoarse grăbit, să vadă cine sau ce vrea.
- Ah, Lucian, tu erai... Salut, îi spuse persoana ce intrase în încăpere.
- Ly... răspunse el, surprins de prezenţa ei. Salut!
- Ce cauţi aici? se interesă Ly.
- Eu?! Ca de obicei, pe colega mea, însă tot ca de obicei, se pare că n-am noroc, pentru că ea nu-i acasă. Dar tu?
- Eu?! Ah, păi, nici Mihai nu-i acasă acum şi am auzit mişcare pe aici... Credeam că-i Lia şi venisem să vorbesc cu ea.
- Îmi pare rău că te dezamăgesc. Eu nu sunt Lia.
- Da, nici o problemă, zâmbi Ly, uşor derutată de faptul că se afla din nou singură în această încăpere, doar împreună cu Lucian.
- Ştii, eu venisem să-i amintesc că luni se împlineşte exact un an de când am sosit noi aici, pe Proxima.
- Serios?! A trecut deja un an?! Chiar a trecut?!
- Da. Ştiu că-ţi aminteşti acea zi, când am sosit noi aici. Era duminică, 21 ianuarie 2091. Eu nu voi uita niciodată acea zi. Iar luni va fi exact 21 ianuarie, însă 2092. Deci, a trecut totuşi un an, spuse Lucian, apropiindu-se uşor de Ly.
- Da, a trecut... rosti ea, privindu-l întrebător, cu oarecare teamă.
- Ştii, anul trecut aveai o părere total diferită despre mine. Aş vrea ca lucrurile să fie din nou la fel ca atunci, spuse el nostalgic, prinzând-o uşor de mână, delicat.
Ea tresări, speriată, îşi retrase repede mâna şi făcu un pas înapoi, dar încercă să se controleze şi să-şi păstreze calmul.
- Da, dar ştii că nu mai pot fi la fel ca atunci!
- Ştiu... şopti el, cu regret. Ia loc, te rog! Şi relaxează-te! N-am să te mănânc, pe cuvânt! Serios, nu sunt chiar un monstru... Nu mă privi atât de speriată; n-am de gând să-ţi fac absolut nimic! Nici să te sărut. Promit! Jur, încercă el s-o convingă. Ce vrei mai mult de atât de la mine?
- De ce-aş avea încredere în tine?
- De ce n-ai avea?! Ţi-am dat vreodată vreun motiv?
- Da, mi-ai dat, atunci...
- Ah, atunci... Ştiu, am fost un dobitoc! Şi-mi cer mii de scuze faţă de tine, Ly, pentru acel gest necugetat! Chiar nu mă poţi ierta? Nu poţi trece peste ceea ce s-a întâmplat atunci? Te rog, din nou... Pentru a câta oară?
- Nu ştiu... Nu ştiu ce să mai cred despre tine, Lucian! După ce te-am văzut la supercomputer, de ziua mamei tale... Atât de sensibil și emotiv, cum n-aș fi crezut niciodată... Mă derutezi continuu!
- Sunt un ciudat, zâmbi el, cu un aer misterios.
- Nu chiar un ciudat... Şi totuşi, ce făceai pe aici?
- Nimic deosebit. Înainte de a intra tu, de abia sosisem şi... Răsfoiam puţin albumul cu fotografii al Liei.
- N-ar trebui să umbli prin lucrurile ei, dacă ea nu este aici.
- Ştiu foarte bine asta, dar tocmai am stabilit că sunt un ciudat, deci, nu mă comport normal... Crezi că am greşit chiar atât de mult, dacă i-am răsfoit puţin albumul?
- Nu, probabil că nu. Ştii, de fapt, cred că aş vrea să-l văd şi eu, pentru că ea nu mi l-a arătat niciodată. Crezi că s-ar supăra dacă voi arunca şi eu o privire?
- Nu, n-ar avea de ce, o asigură el şi luă albumul cu fotografii al colegei sale, fiindcă-l observase şi pe acesta, apoi se aşeză lângă Ly şi deschise albumul.
Ly se simţi ciudat când el se aşeză lângă ea şi deşi ar fi vrut să nu-i fie teamă, nu se putea abţine. Inima i se făcuse mică de tot, cât un puricel şi-i bătea tare, tare de tot, mai-mai să-i spargă pieptul! Însă Lucian se prefăcu că nu observă aceste amănunte şi începu să-i prezinte fotografiile, vobindu-i cât mai blând posibil, zâmbind:
- Vezi, asta-i Lia, când era mică...
- Era frumoasă şi atunci, remarcă Ly.
- Da. Şi încă mai e, adăugă Lucian. Iar aceştia sunt părinţii ei, doamna Valeria şi domnul Virgil Stancu, îi prezentă Lucian, din nou gândindu-se la promisiunea pe care i-o făcuse el domnului Stancu şi i se păru că acesta îl fixează sever cu privirea, din fotografie.
- Ah, părinţii ei... şopti Ly îngândurată, iar în acel moment uită complet de teama care o cuprinsese mai înainte, privind fotografia părinţilor Liei, care erau de fapt, părinţii ei. Cred că i-am văzut la tine acasă, cu Mihai, la supercomputer...
- Da, i-ai văzut... Au fost şi dânşii la ziua mamei mele.
- Aşa e. Se pare că Lia seamănă foarte mult cu mama ei.
- Adevărat, o aprobă Lucian şi întoarse fila, apoi alta şi alta, prezentând doar persoanele care i se păreau necunoscute simpaticei Ly. Aici suntem noi, în grup, înainte de plecarea în misiune. Se vede şi nava noastră, în spate.
- Da... Ce tineri eraţi! Nişte copii, parcă, şopti Ly, căreia îi dispăruse de tot teama; deja se simţea în siguranţă lângă Lucian, ceea ce nu însemna că revenise la părerea anterioară, pe care o avusese despre el. Şi cine sunt aceste persoane, de aici? îi indică Ly pe cei pe care nu-i cunoştea.
- Ah, acesta este profesorul nostru instructor, domnul Eugen Manea, iar celălalt este directorul Institutului nostru, domnul Traian Simionescu... zise Lucian şi iar rămase blocat asupra chipului domnului director, atunci puţin mai tânăr; deodată îl izbi asemănarea dintre chipul dumnealui şi... al său?!
„Mai ales că Luci, secretul tău şi al meu, desigur, nu-i aici, ci departe, acolo, pe Proxima...” auzi el parcă aceste cuvinte ale directorului, pe care dânsul le rostea de ziua mamei lui, în holul de la intrare şi cărora nu le desluşise încă înţelesul. Ly observă că el devenise din nou agitat.
- Luci, ai păţit ceva?
- Nu... Scuze, Ly. De fapt, doar mă uitam... La dom’ director!
- Deci, dânsul este cel care te consideră mereu pe tine favoritul dumnealui.
- Mda, exact, favoritul... murmură el, nemulţumit de observaţie, făcând deja o legătură şi cu chestia asta, cu favoritul dumnealui, pe care până atunci n-o înţelesese; nu pricepuse niciodată de ce ar fi fost el atât de deosebit faţă de alţii, încât să devină favoritul directorului?! Dar, te rog, nu-mi aminti şi tu acest lucru!
- De ce nu? Nu pricep ce te-ar deranja să fii preferatul directorului. Ar trebui să fii mândru de asta, presupuse Ly.
- Hmm; mândru?! Poate... replică el scurt, apoi dădu pagina. Iar aici suntem tot noi, în grup, de data asta, cu părinţii noştri.
- Interesant, privi Ly fotografia şi-i recunoscu pe părinţii campionului. Aceştia sunt părinţii lui Mihai, îi indică Ly pe domnul şi doamna Ristea, care erau alături de campion, în fotografie.
- Da, aceia sunt părinţii lui, adică, socrii tăi, preciză Lucian, zâmbind. El avea doar 18 ani, neîmpliniţi, atunci, la acea dată.
Ly se simţi ciudat la această remarcă a lui, legată de părinţii lui Mihai, socrii ei, deşi ştia că are dreptate.
- Iar aceştia sunt părinţii tăi? îl întrebă ea, indicându-i pe domnul şi doamna Enka.
- Da, aceia sunt ai mei, o aprobă Lucian.
- Nu semeni cu tatăl tău, observă Ly. Dânsul e blond.
- Ai dreptate. Nu semăn. Chiar deloc. Şi nu mă refer doar la înfăţişare!
- Ce vrei să spui? Dânsul e rău? Nu mi s-a părut.
- Rău?! Nu... Absolut deloc! Dimpotrivă, e bunătatea întruchipată! Adică, e mult prea bun, blând, nepăsător, domol, indulgent, atât de diferit de mine... Ceea ce nu înseamnă că eu aş fi cel rău! Dar, oricum, nu semănăm, deloc, din nici un punct de vedere!
- Iată-i şi pe părinţii lui Nis! Dânşii nu sunt atât de înalţi, ca el.
- Nu, nu sunt, zâmbi Lucian, apoi dădu paginile. Ah, de aici cred că ştii despre cine e vorba, remarcă Lucian, observând că ajunseseră la fotografiile făcute de Lia pe Proxima, care începeau tocmai cu Ly. Te descurci şi singură, aşa că eu o să plec, o anunţă el.
- Ai mai putea rămâne, să o aştepţi pe Lia.
- Te rog, Ly, îmi dau seama când prezenţa mea nu e dorită, aşa că... În plus, chiar vreau să plec, afirmă el. E târziu.
- Cum doreşti. Eu rămân să o aştept, spuse Ly, privind în continuare fotografiile din album.
- Sigur, poţi rămâne, spuse Lucian.
- Să-i transmit ceva Liei, din partea ta, dacă va veni?
- Spune-i doar că am căutat-o, atâta tot! Ah, Ly... Pe unde ziceai că ar putea fi Mihai?
- La supercomputer, evident! Îl găseşti în acelaşi loc unde ai fost şi tu săptămâna trecută, cu noi, de ziua mamei tale.
- Bine, mersi! Pa, frumoaso, adăugă el şi ieşi din încăpere.
Porni spre supercomputer, dornic de o conversaţie cu campionul, doar cu el, fără Ly! Îi plăcea compania lui Mihai, se înţelegeau perfect! De parcă se completau unul pe altul, chiar fără a fi nevoie de cuvinte. Ajunse la supercomputer şi pentru că ştia codul de acces, reuşi să intre. Mihai era exact acolo, unde spusese Ly că-l va găsi.
- Salut, campionule!
- Luci... Salut, comandante, surâse Mihai, zărindu-şi prietenul. Ce-i cu tine pe aici? Ţi-a venit dor de supercomputer?
- Mie, nu. Văd că ţie-ţi vine dor de supercomputer, prea des; stai tot timpul pe aici, chiar şi-n weekend!
- Aşa şi trebuie, dacă vreau să-i descifrez toate tainele.
- Toate?! Nu crezi că vrei prea mult, Mihai?
- Prea mult?! Deloc, Luci! La urma urmei, oricât de super ar fi, e doar un computer, deci, sigur pot!
- Dacă tu aşa crezi, e bine!
- Şi tu ce căutai pe aici? Iar vrei imagini în direct, de pe Terra?
- Nu, cum o să...?! Ţi-am spus că acelea mi-au fost de ajuns până vom ajunge înapoi pe Terra, deci, clar n-am să-ţi mai cer aşa ceva, atâta timp cât vom sta aici! Să ştii; n-am devenit dependent de ele!
- Şi atunci?
- Cu tine doream să vorbesc...
- Cum m-ai găsit? De unde ştiai că sunt aici?
- Crezi că ar fi greu de ghicit? Unde altundeva puteai fi tu?! Dar nu, n-am ghicit! Mi-a spus Ly că o să te găsesc aici.
- Ly?! se miră campionul. Ai vorbit cu ea?
- Da, puţin. O căutam pe Lia, dar nu era acasă... Şi-n loc să vină Lia, a apărut Ly.
- Aşa-i, da; mi-a spus că vrea s-o viziteze pe Lia, să vorbească împreună... Ele două se înţelegeau foarte bine, fiind colege de cameră, cam aşa, ca noi doi; cum ne înţelegem noi, adică.
- Chiar aşa?!
- Da, cam aşa... Şi acum, dacă tot m-ai găsit, spune-mi ce vrei; eu te ascult!
- Mihai, am o bănuială şi nu ştiam cui să spun...
- O bănuială?! Despre ce e vorba?
- De fapt, despre acele imagini de acasă... L-ai auzit pe dom’ director, ce i-a spus mamei mele?
- Să-l aud?! Da, dar n-am fost foarte atent... Am văzut că a venit şi dânsul, dar n-am ascultat cu atenţie convorbirea.
- N-ai ascultat? Deci, n-ai auzit nimic suspect?!
- Suspect?! Nu, Luci... Ce putea fi suspect? Am înţeles doar că-şi serbează zilele onomastice în acest mod, în fiecare an, strângându-se toţi, împreună cu domnul director şi domnul profesor Manea. Deci, nu doar mama ta, ci şi ceilalţi părinţi... Se invită unul pe altul de ziua lor şi se strâng toţi! Iar eu cred că e bine aşa...
- Da, e! Destul de bine... murmură Lucian, îngândurat.
- Luci, ce te mai preocupă acum?
- Păi, în legătură cu dom’ director...
- Ce-i cu dânsul?! păru nedumerit Mihai.
- Ai înregistrat cumva totul, adică, doar ceea ce am văzut noi?
- Sigur, am înregistrat. De fapt, oricum totul se înregistrează automat, fără a fi nevoie să înregistrez eu.
- Bine. Şi poţi găsi acele imagini?! întrebă Lucian. Vreau să-ţi arăt ceva, poate înţelegi tu mai bine decât mine, sau, nu ştiu...
- Da, le pot găsi.
- Atunci, încearcă, de la momentul sosirii domnului director, cu maşina dumnealui, în curte...
- Bine, Luci. Hai să vedem despre ce e vorba, zise Mihai şi procedă întocmai, aşa că în scurt timp revăzură maşina albastră a directorului intrând în curtea familiei Enka.
- Uite! Acum dom’ director ori într-adevăr nu găsea cadoul pentru mama, ori se prefăcea doar că nu-l găseşte, ca un pretext ca dom’ profesor să nu-l aştepte în zăpadă... Oricum, aşa s-a asigurat că pe holul de la intrare nu va fi nimeni, după ce dom’ profesor va fi intrat deja în casă, deci, vor rămâne doar mama şi dom’ director... Şi acum ascultă cu atenţie ce-şi spun! La început, auzindu-i, mi se părea clar că dom’ director flirtează cu mama, iar ea chiar îi răspundea avansurilor lui şi chestia asta mă umpluse de nervi; de abia m-am abţinut, să nu izbucnesc atunci, de faţă cu Ly... Dar am reuşit, m-am stăpânit! Apoi, discuţia a luat o întorsătură ciudată... Oricum, şi-au vorbit mereu de parcă ar fi fost doi buni prieteni, pe numele mic, tutuindu-se, doar până au intrat în camera în care erau şi ceilalţi musafiri... Ascultă doar, cu multă atenţie!
- Bine, ascult... zise Mihai şi ascultă, într-adevăr, cu mare atenţie, totul, de la sosirea domnului director şi până când Lucian zisese să întrerupă legătura în direct cu Terra.
- Ce zici, acum?
- Ai dreptate, e ciudat... Tu, ce crezi? Care-i bănuiala ta?
- Eu aş vrea să aflu mai întâi părerea ta, dacă nu te superi...
- Păi, se refereau clar la tine, ca la un secret al dumnealor, păstrat de-a lungul anilor, care acum ar fi aici, în siguranţă, pe Proxima... rosti Mihai îngândurat, apoi zise, întrebător: Luci, crezi că ar fi posibil ca domnul director să fie, de fapt... Adică, dânsul... Tatăl tău?! Domnul director, Luci?!
- Da, asta bănuiam şi eu, dar speram că doar mi se părea mie...
- Nu, nu ţi se părea, asta reiese clar din cuvintele acelea.
- Ah, nu... simţi dintr-o dată Lucian că-l lasă picioarele; palid, se aşeză, închise ochii şi-şi cuprinse capul între palme, ca pentru a-şi feri chipul.
Mihai nu ştia cu ce cuvinte să i se adreseze în acel moment. Îl privi încurcat.
- Luci... şopti, într-un târziu.
- Sunt bine, n-am nimic... Deci, de fapt din cauza asta mă considera dânsul mereu favoritul dumnealui, nu din alt motiv...
- Păi... Eu nu ştiu ce să-ţi spun.
- Totuşi, nu sunt foarte sigur că ar fi aşa. Adică... Nu-mi dau seama... De ce ar fi tăcut? Toţi? De ce nu mi-ar fi spus? Nici unul? Probabil că ştiau toţi, adică, măcar ei... Mama, blondul, dom’ director; şi nici unul nu mi-a zis niciodată nimic în acest sens... Deci, nu pricep! Poate că totuşi, doar ni se pare nouă, Mihai şi-mi fac griji degeaba! Poate că nu-i deloc aşa... Sper că nu-i aşa! La naiba!
- Eu... Repet, Luci, nu ştiu ce să-ţi spun! Dar... Stai puţin! Ia uită-te la mine!
- Poftim?!
- Priveşte-mă cu atenţie, pentru câteva clipe, îi ceru Mihai.
- Bine, îşi ridică Lucian capul spre campion şi-l fixă atent cu privirea.
- Da, acum îmi dau seama... spuse Mihai. Mi se părea mie mai demult, dar nu făceam legătura sau credeam că doar mi se pare, însă acum e foarte clar! Nu ştiu ce înseamnă asta, dar... E sigur!
- Ce anume îţi dai seama? Ce-i atât de sigur, Mihai?
- Luci, semeni mult cu dânsul; nu cu tatăl tău cel blond, ci cu domnul director. Zău aşa, chiar semeni! Mult de tot!
- Crezi?!
- Negreşit, afirmă campionul.
- Bine, Mihai... Scuze că te-am reţinut! Mă retrag acum.
- Unde pleci?
- Nu contează... Aiurea, prin oraş, apoi în navă, desigur. Te las să-ţi vezi de treabă, aici, cu supercomputerul... Pa! Mai vorbim noi.
- Bine, Luci, cum vrei... Sigur mai vorbim, oricând vrei. Pa!
Îngândurat, Lucian plecă, după cum spusese, aiurea, prin oraş...