*57. Aprobarea celor din laborator.

Aproape că se înserase, iar Lucian se afla încă pe puntea principală a navei sale albastre, admirând tăcut brăduţul împodobit. Însă în cele din urmă se hotărî că nu trebuie să rămână singur chiar întreaga zi, aşa că în jurul orei 17.30 porni ferm spre oraşul artificial, evident, cu intenţia de a o căuta pe colega lui, Lia, cea care în acea dimineaţă tocmai îl înzestrase cu o măsea nou-nouţă. Deci, spre camera ei porni, fără a sta pe gânduri.
Ajunse în apropierea camerei ei, pe la ora 17.55, însă nu-şi continuă drumul, se opri, în momentul în care zări o siluetă care se afla deja în dreptul uşii camerei colegei sale, Lia. Privind atent, îl recunoscu de îndată pe Sid Kelso, căruia Lia îi deschise zâmbitoare uşa, poftindu-l amabilă înăuntru. Evident, nici Lia şi nici Sid nu-l observaseră pe Lucian, care rămăsese blocat locului, ca un monument, fără intenţia de a-i urmări. „Ce idiot pot fi!” se gândi Lucian, tare trist, abătut. „La naiba! Mă simt ca un prost! Un mare fraier! La urma urmei, ce-aş fi vrut oare?! Ar fi trebuit să mă aştept la asta! Aşa-mi trebuie! Dacă nu-i spun nimic, tac în continuare, ca un tont... Aşa, deci... Eu fac pe Moş Crăciun pentru ea, iar ea mă răsplăteşte întâlnindu-se cu Sid... Cât de dificil! Ce-ar trebui să fac oare? Ce?! Cum să procedez? Să renunţ definitiv? La ea?! Să mă retrag?! După opt ani din viaţă... Opt ani pierduţi, degeaba... Ce prostii gândesc... De parcă aş putea... Uff...” îşi continuă el gândurile sumbre, fără a face un pas, de parcă înlemnise acolo.
- Sora mea mi-a spus că m-ai căutat, zise Sid, aflat în interiorul camerei Liei.
- Aşa e, te-am căutat! Ia loc, te rog, îl invită Lia amabilă, zâmbitoare. Aş vrea să stăm puţin de vorbă.
- Te ascult, îi răspunse Sid, aşezându-se.
Lia îi povesti ceea ce le propusese ea colegilor săi, apoi îl întrebă emoţionată:
- Ce crezi, se poate?
- Da, cred că e posibil, îşi exprimă el părerea şi zări bucuria care-i lumina ei chipul în momentul acela. Desigur însă, ar trebui să iei legătura cu Dick Torn. El ştie cel mai bine dacă e sau nu posibil.
- Atunci, să mergem să vorbim cu el, propuse de îndată Lia.
- Acum?! zâmbi Sid, privind-o nedumerit.
- Da, acum, întări Lia. Nu e foarte târziu, ca să nu-l găsim pe Dick acolo. Sau... Scuză-mă, ai cumva altceva de făcut şi eu te reţin?
- Nu... Adică... N-am altceva de făcut. Dar n-ar trebui să mergi doar tu, singură?
- Poate, dar nu îndrăznesc să-l deranjez pe Dick.
- Nu cred că l-ai deranja cu ceva.
- Posibil, dar... Te rog! Nu îndrăznesc! N-am curaj să mă duc singură, recunoscu Lia. Iar pe Luci nu-l pot lua cu mine; aş strica surpriza. De aceea te rog să mă însoţeşti, desigur, doar dacă vrei. Nu te pot obliga.
- De ce n-ai avea curaj? Sunt convins că lui Dick i-ar face plăcere şi te-ar ajuta. În plus, nu-i deloc rău, nu te-ar mânca, îi spuse Sid.
- Evident că nu m-ar mânca, zâmbi Lia. Dar, te rog, vino cu mine, nu mă lăsa singură!
- Bine, dacă insişti... acceptă Sid şi se ridică.
- Ah, ce bine, exclamă Lia bucuroasă şi amândoi ieşiră din încăpere.
Lucian, fiind încă în acelaşi loc, în care parcă împietrise, îi văzu când ieşiră, foarte veseli, bine dispuşi, sau cel puţin aşa era Lia; doar la ea luase el seama, nu şi la Sid. Ei doi însă nu-l zăriră nici de data aceasta pe Lucian, fiindcă nu priviră deloc în direcţia în care se afla acesta.
- Să mergem, îl îndemnă Lia grăbită pe Sid, fiind tare entuziasmată şi-l apucă de mână, trăgându-l după ea. Ah, Sid, îţi mulţumesc mult că te-ai decis să mă însoţeşti şi nu m-ai lăsat singură, îi spuse ea veselă, oprindu-se puţin din drum, răstimp în care îl sărută fugitiv pe obraz, în semn de recunoştinţă, apoi porni din nou grăbită, încă ţinându-l de mână.
Sid rămase plăcut surprins de gestul ei, la care nu s-ar fi aşteptat şi se simţea într-un fel oarecum ciudat, dar foarte bine. Însă şi mai surprins rămase Lucian, evident, într-un mod foarte neplăcut, iar el se simţea la fel de ciudat, dar absolut deloc bine. Privea în gol, spre nicăieri şi parcă nu-şi mai dădea seama ce se petrecea cu el. Dacă ar fi ştiut de ce-l sărutase Lia pe obraz şi de ce-l luase de mână, trăgându-l grăbită după ea, n-ar fi fost deloc trist, fiindcă n-ar fi avut de ce; ba, dimpotrivă, s-ar fi bucurat foarte mult.
Aşa însă, cum nici prin gând nu-i trecea ce planuri avea ea şi pentru cine se zbătea, mobilizându-i pe toţi în jurul ei, era trist, foarte trist şi nu se clintea din locul în care rămăsese în momentul în care-l zărise pe Sid la uşa camerei Liei, de parcă prinsese rădăcini, sau era bătut în cuie acolo, deşi Lia şi Sid se îndepărtaseră de mult...
Tot în acel loc îl găsi şi blonda, pe la ora 19.30, când ea se întorcea din oraş, îndreptându-se spre camera ei, unde probabil că Nick o aştepta nerăbdător. Zărindu-l însă pe Lucian, se opri din drum. Evident, fiind ca şi absent, el nu o observă pe blondă.
- Hei, Luci, ce-i cu tine aici? Luci... spuse blonda, zâmbitoare, însă el nu numai că nu-i răspunse, dar nici măcar nu dădea semne că i-ar fi observat prezenţa. Lucian, repetă blonda apelul, fără nici un rezultat. Comandante...
Văzând că nici măcar nu se clinteşte, blonda îl înghionti uşor, însă, neatent, el se dezechilibră, mai-mai să cadă din picioare, drept peste blondă, care-l sprijini puţin, pentru ca el să nu se prăbuşească peste ea.
- Hmm... murmură el şoptit, ca trezit din visare. Blondino, tu erai...
- Da, eu, replică blonda. Ce-i cu tine, Luci?! Eşti absent! Te comporţi tare ciudat. Parcă ai fi văzut nişte fantome!
- Păi, nu chiar fantome, şopti el, cu privirea încă pierdută. Deşi, parcă aş fi dorit să fi fost doar nişte fantome.
- Ce tot spui? Vorbeşti fără noimă, se miră blonda. Hai, să mergem împreună până-n părculeţ, ne aşezăm frumos pe o băncuţă şi-mi povesteşti acolo totul, îi propuse ea, dar el nici nu se clinti din loc şi nici că ar fi auzit-o.
- Poftim...? replică el derutat, după un timp; nu pricepuse o iotă din ceea ce-i spusese Maria, de parcă ar fi vorbit o limbă total necunoscută lui.
- Hai, să mergem, repetă blonda. Mişcă-ţi picioarele alea odată, comandante, doar nu ţi s-au lipit tălpile aici!
- Nu... Nu mi s-au lipit, spuse Lucian şi în sfârşit, făcu un pas, însă se opri. Bine, să mergem! Dar unde?
- Ce aiurit eşti! îl clasifică blonda. Doar ce ţi-am spus, în părculeţ.
- Ah, în părculeţ, se dumiri el, apoi mai făcu vreo câţiva paşi alături de Maria, după care iar se opri. În care părculeţ?
- Luci!!! îi atrase blonda atenţia. Ce contează în care? În oricare! În cel mai apropiat.
- Da, desigur, o aprobă el şi porni din nou, dar nu pentru mult timp. De ce să mergem acolo?
- De aia, că aşa am eu chef... Nu, Luci! Ca să stăm de vorbă, bineînţeles, preciză Maria.
- De asta...? replică el sec, pornind din nou alături de Maria, însă iarăşi se opri după vreo câţiva paşi. Despre ce să vorbim?
- Despre tine, aiuritule, se enervă blonda. Pricepi?! Şi hai odată, nu te mai tot opri la fiecare pas, îl certă ea, iar pentru a fi sigură că nu se va opri încă odată, îl apucă hotărâtă de braţ, pornind spre cel mai apropiat părculeţ.
Ajunşi aici, Maria îl aşeză mai întâi pe Lucian pe o bancă, apoi luă şi ea loc lângă el.
- Aşa, deci... începu ea. Acum, spune-mi, care-i problema ta! Să te aud! Luci, te ascult!
- Hmm... Cu mine vorbeai?! o întrebă el, fiindcă n-o auzise.
- Nu, cu pereţii ăştia inexistenţi! Luci, ce-i cu tine?!
- Eu, nu... Nimic, răspunse el, revenindu-şi cât de cât. N-am nimic! De fapt, ar trebui să mă întorc în navă, chiar acum, zise, intenţionând să se ridice de pe bancă.
- Nu, nu pleci nicăieri până nu-mi spui ce se petrece, îi interzise blonda şi-l trase zdravăn de mânecă, aşezându-l înapoi pe bancă, alături de ea. Aşa că, stai jos liniştit şi spune-mi odată despre ce este vorba!
- Blondino, nu-i nimic de spus. Serios, n-am nimic, încercă el s-o convingă.
- Prostii! Nu încerca să-mi vinzi mie gogoşi din astea, pentru că n-am să te cred!
- Bine, dacă insişti, am să-ţi spun, deşi nu înţeleg de ce te-ar interesa problemele mele.
- Nu trebuie să înţelegi, decât să-mi povesteşti! Bine?! Deci, ce te supără?! Şi nu ştiu de ce, însă presimt că are legătură cu Lia.
- Dacă presimţi deja acest lucru, nu ştiu ce rost ar avea să-ţi mai şi povestesc.
- Luci... îi atrase blonda atenţia.
- Bine, bine... Deci, rămăsesem singur în navă, iar în final, plictisit de atâta singurătate, am decis să ies în oraş, deşi cred că aş fi procedat mult mai bine dacă aş fi rămas în continuare liniştit în navă. Pentru că, ajuns aici, evident, am căutat-o pe Lia, însă la uşa camerei ei se afla deja Sid. Ea l-a întâmpinat zâmbitoare şi l-a invitat să intre. Însă nu au stat mult înăuntru. Iar când au ieşit, ea l-a luat de mână, ba l-a şi sărutat, deşi, e adevărat că numai pe obraz.
- Deci, asta-i tot?! Doar pentru atât eşti tu atât de trist?
- Păi, ţi se pare puţin?
- Sigur! Cine ştie ce au discutat ei doi în cameră, deci, l-a sărutat pe obraz în semn de recunoştinţă, presupuse blonda, închipuindu-şi despre ce discutase Lia cu Sid, însă fiind vorba tocmai despre surpriza pe care o pregătea pentru Lucian, nu-i putea spune nimic acestuia în acest sens. Şi eu aş fi procedat la fel în locul ei, chiar dacă Nick ar fi fost de faţă în acel moment.
- Chiar ai fi procedat astfel? Şi?!
- Şi nimic! Nick trebuie să înţeleagă că aşa sunt eu, am o fire năvalnică, deci, nu are motive să fie gelos, iar el este soţul meu; cât despre tine, tu ce motive ai? Să vedem! De moment ce presupun că încă nu i-ai spus nimic Liei...
- Nu, nu i-am spus nimic, recunoscu el.
- Luci, te bat, afirmă ea. Când ai de gând să-i spui?
- Nu ştiu, blondo...
- Păi, vezi?! Atunci, ce pretenţii mai ai?! Cât despre faptul că ea l-a luat de mână, nu văd nimic rău nici în asta! Şi eu te-am luat pe tine acum, nu de mână, ci de braţ, până am ajuns aici, în părculeţ.
- Serios?! Chiar m-ai luat pe mine de braţ? Tu?!
- Da, pentru că te opreai după fiecare doi-trei paşi.
- Ciudat, nu-mi amintesc partea asta!
- Păi, parcă erai în transă... glumi blonda, dar lui nu i se păru deloc amuzant.
- Bine, e posibil să mă fi luat de braţ... Dar vezi, eu m-am plimbat de multe ori cu ea, însă numai o singură dată am luat-o de mână, iar atunci i-am cerut voie. Şi nu cred că Sid a procedat astfel. De fapt, el sigur nu i-a cerut voie, pentru că ea l-a luat pe el de mână!
- Zău, Luci, te legi de orice amănunt, cât de minor ar fi el... Serios, n-ai motive să te porţi astfel!
- Păi, n-aş fi avut nimic împotrivă dacă ar fi procedat astfel cu Mihai, Nick, Alex sau chiar Nis. Dar cu Sid...
- Te rog, Luci... Cu Nis?! Ca să-l fi sărutat pe obraz pe lunganul nostru, i-ar fi trebuit o scară, glumi blonda, dar el tot nu schiţă nici un gest. Off, bietul de tine! Uită-te cum arăţi! Haide, înveseleşte-te puţin! Doar e a doua zi de Crăciun, iar în această zi nimeni n-ar trebui să fie trist, cu atât mai puţin tu, care n-ai absolut nici un motiv! Hai, zâmbeşte un pic! Te rog, fă-o pentru mine!
El zâmbi şters pentru câteva clipe, dar redeveni serios în scurt timp.
- Asta-i tot ce poţi? Speram să obţin ceva mai mult de la tine, îl certă blonda.
- Îmi pare rău, mai mult nu pot.
- Eh, e bine şi doar atât, aprecie blonda.
- Iar acum am să plec, o anunţă Lucian.
- Deja?!
- Da! Şi ai face mai bine să te întorci şi tu la Nick, să nu-şi facă griji din cauza ta.
- Aş... Mai lasă-l în pace pe Nick! Sigur nu-şi face griji din cauza mea. Uite cum stă treaba: Am să-ţi propun să luăm cina împreună, apoi te vei putea întoarce înapoi în navă. Ce zici, e bine?
- Păi, nu ştiu... Mâncare artificială?! Zău că nu aş avea chef!
- Hai, nu fi neserios! Nu mă refuza! Nu mă poţi lăsa să servesc singură cina.
- Am o idee mai bună! De ce nu te duci tu să-l iei pe Nick, să serviţi cina împreună?
- Luci, te rog! Nu fi grosolan, insistă blonda.
- Bine. Am să iau cina cu tine, ca să nu fiu grosolan, cedă în cele din urmă Lucian.
Prin urmare, serviră cina împreună la un restaurant apropiat. Când părăsiră localul, Lucian deja se simţea ceva mai bine. Nu era el foarte vesel, dar nici atât de trist ca până în acel moment nu era. Întâlnirea cu blondina îi făcuse cât de cât, bine.
- Acum chiar că am plecat, o anunţă el.
- Stai! Nu înainte de a-mi promite că, odată ajuns la bordul navei, nu vei face cine ştie ce „prostioare”!
- Aş, „prostioare”... Nu sunt atât de idiot! În plus, vezi că nu mai sunt nici atât de trist cum m-ai găsit, zâmbi el. Mă simt mult mai bine, aşa că...
- Promite-mi! îi impuse ea cu seriozitate.
- Fie. Promit!
- Bine... Să nu uiţi că mi-ai promis.
- Blondino, ştii foarte bine că mă ţin de cuvânt, o asigură el, apoi repetă: Jur!
- Foarte bine! Acum poţi pleca, îi dădu ea voie şi-l sărută dulce pe obraz, în semn de despărţire.
Lucian se îndreptă spre nava lui albastră, iar blonda, spre camera ei, unde era aşteptată, evident, de Nick. În ceea ce o privea pe Lia, ea se afla încă în compania lui Sid, iar amândoi erau în laborator, discutând deja cu Dick Torn şi cu colegii acestuia. Entuziasmată, dar şi foarte emoţionată, Lia îi prezentă lui Dick ceea ce ea şi colegii ei aveau de gând să pună la cale. Dick Torn o ascultă cu multă atenţie, iar după câteva clipe, în care se gândise asupra propunerii Liei, îi transmise acesteia decizia lui:
- Da, cred că este posibil, domnişoară. De fapt, nu cred, ci sunt foarte sigur că este posibil. Asta însă doar în cazul în care colegii dumitale, Alex şi Mihai, ne vor face într-adevăr modelul după care să lucrăm.
- Bineînţeles că-l vor face, cât de curând, îl asigură Lia, tare bucuroasă de răspunsul afirmativ pe care-l primise.
- De altfel, noi am mai creat animale şi plante cu proprietăţi îmbunătăţite, care să reziste atmosferei din exteriorul oraşului nostru de sub cupolă, doar aţi văzut animalele din Pădurea artificială a Proximei, deşi e impropiu zis că noi le-am fi creat pe acelea. De fapt, nu noi personal, pentru că ele erau deja de mult create, de generaţiile anterioare, noi doar le-am întreţinut toate condiţiile necesare ca ele să poată supravieţui în continuare. Ceea ce nu înseamnă că n-am putea crea acest căţeluş. Însă pentru a fi mai siguri că această creatură, acest căţeluş, va putea rezista fără nici o problemă în mediul vostru de trai, e mult mai indicat să avem modelul ADN-ului pe care în mod normal acest căţeluş ar trebui să-l aibe. Iar dacă vreţi să-i faceţi unele îmbunătăţiri genetice, nu-i nici o problemă, n-avem nimic împotrivă, totul se poate rezolva, exact aşa cum doriţi, spuse Dick Torn.
- Ah, ce mult mă bucur că este posibil, îşi exprimă Lia sentimentele. Chiar mâine, colegii mei, Alex şi Mihai vor lucra la modelul de care aveţi nevoie, iar dacă vor reuşi să termine în aceeaşi zi, vă vom aduce mâine seară CD-ul cu datele necesare, dacă nu, cel târziu poimâine seară cu siguranţă va fi gata!
- Bine, domnişoară! Cum doriţi. Însă trebuie să vă spunem că va dura câtva până vom pune totul la punct, pentru a fi siguri că nu vor exista greşeli, deci, sper să nu vă aşteptaţi ca imediat ce ne veţi aduce CD-ul, gata, să şi facem căţeluşul, explică Dick.
- Nu, nu-i nici o grabă. Dacă s-ar putea totuşi, ca până la sfârşitul lunii viitoare să fie totul gata, ar fi minunat, spuse Lia.
- Evident că până atunci vom pune totul la punct, ca la carte şi vom avea rezultatul scontat, o aprobă Dick. Şi ne bucurăm că astfel putem lua şi noi parte, să zicem, la acest proiect comun, prin care, sper că îi vom face o surpriză plăcută prietenului nostru, Lucian, cu ocazia zilei sale. Chiar vă mulţumim, domnişoară, că v-aţi gândit la noi şi că astfel putem contribui cu ceva pentru a realiza ceea ce v-aţi propus.
- Ah, n-aveţi pentru ce să-mi mulţumiţi, zâmbi Lia. Noi singuri nu ne-am fi putut descurca, aveam absolută nevoie de ajutorul dumneavoastră. Şi sunt convinsă că lui Luci îi va face plăcere.
Dick se interesă, oarecum îngrijorat:
- Sunteţi sigură că lui îi plac animalele?
- Da, le adoră, afirmă Lia, convinsă că nu greşeşte. Bine, nu chiar pe toate, însă ştiu sigur că a avut şi pe Terra un căţeluş. Nu era dalmaţian, însă nu cred că acest lucru constituie vreo problemă.
- Sigur nu va fi nici o problemă, domnişoară. Dalmaţienii sunt foarte drăgălaşi, simpatici. Iar dacă lui îi plac câinii, în general, atunci sigur îl va îndrăgi de îndată pe acesta, presupuse Dick.
- Aşa sper şi eu. Bine, atunci, mâine sau poimâine, voi veni negreşit împreună cu colegii mei, să vă aducem CD-ul, spuse Lia.
- Foarte bine, domnişoară. Vă aşteptăm, îi răspunse Dick.
- Iar acum, înainte de a mă retrage, aş vrea, dacă se poate, s-o văd puţin şi pe Ema, zise Lia.
- Sigur, domnişoară, acceptă Dick. Vă conduc imediat! De ce n-aţi spus de la început că doriţi s-o vizitaţi?
Dick Torn o conduse până în locul în care se afla păianjenul, printre frunzele plantelor artificiale. Evident, era şi Sid acolo. Lia privi zâmbitoare micuţa creatură, dar nu întârzie în admirarea Emei mult timp.
Prin urmare, Dick Torn şi colegii săi o conduseră, atât pe ea, cât şi pe Sid, până la ieşirea din laborator, unde Dick şi colegii săi îşi luară rămas-bun de la Lia şi de la Sid.
Afară, Lia mai rămase pentru puţin timp în compania lui Sid, căruia îi mulţumi în fel şi chip pentru că o însoţise în laborator şi n-o lăsase singură; s-ar fi simţit stânjenită. După ce serviră împreună masa de seară la un restaurant, se despărţiră, îndreptându-se fiecare spre casă.
Dimineaţa zilei următoare, joi, 27 decembrie 2091, Maria, tare neliniştită în privinţa colegului ei, îl convinse pe Nick să meargă împreună până în navă, să vadă ce face Lucian, după seara trecută, deşi acesta îi promisese blondinei că va fi cuminte. Însă ea tot insistă să-i facă o vizită la bordul „Pacifis”-ului, încât în cele din urmă Nick acceptă să o însoţească până în nava albastră, unde ajunseră cu puţin după ora 10.00. Intrară pe puntea principală, unde-l găsiră pe Lucian, aşezat pe un fotoliu, în faţa bradului de Crăciun.
- Bună, Luci, îl salută blonda degajată, mai liniştită când îl zări acolo, pe acel fotoliu.
Însă cum nu primi nici un răspuns, se apropie de fotoliu şi constată cu uimire că el dormea dus.
- Ia te uită la el, doarme, remarcă blonda. Nick, dă-mi, te rog, o cană cu apă, îi ceru ea soţului ei, care, fără a o întreba nimic, îi aduse ceea ce îi ceruse. Mulţumesc, iubitule, spuse ea, însă în loc să bea apa, aşa cum s-ar fi aşteptat Nick, ea o vărsă pe toată pe faţa lui Lucian, care tresări speriat.
- Ce naiba?! Plouă... întrebă el, tresărind, încă buimac.
- Da, plouă! E furtună, chiar, îi răspunse blonda, fluturând cana goală în faţa ochilor lui. N-ai vrea să şi ningă acum?
- Blondino... se trezi de data aceasta Lucian şi o privi bănuitor. De ce-ai făcut asta?
- Scuze, te-am udat cumva? Regret dacă s-ar fi întâmplat astfel, se prefăcu ea a nu şti despre ce era vorba.
- Aşa s-ar zice, presupuse el, ştergându-şi faţa cu batista. Dar... Ce caut pe puntea principală?! Aaa... Se pare că aici am dormit, îşi dădu el seama, ridicându-se anevoios de pe acel fotoliu.
- Cum aşa? se miră blonda. N-ai dormit în rezerva ta?
- Nu cred că am reuşit să ajung până acolo. Aseară, după ce am venit din oraş, m-am aşezat pe fotoliul ăsta, cu gândul să admir puţin brăduţul şi pe Ema, însă se pare că aici am adormit şi nu m-am trezit până acum, când ai venit tu, cu „ploaia” ta.
- Îmi pare rău, îşi ceru ea scuze. Te simţi bine?
- Acum, da, preciză el. Însă mi-ar prinde bine o cană cu apă, dar nu tot peste faţă.
- Poftim, zâmbi blonda, aducându-i o cană cu apă, pe care nu o mai vărsă pe el.
- Mersi, spuse el şi bău toată apa. Deci, cu ce ocazie? Ţi-era deja dor de mine?
- Sigur că mi-era, afirmă blonda, dar imediat recunoscu: De fapt, eram îngrijorată din cauza ta.
- Pricep... Şi ai venit să verifici dacă nu cumva am făcut cine ştie ce „prostioare”!?
- Exact, îl aprobă Maria.
- Atâta încredere ai în mine, blondino?! Doar ţi-am promis...
- Aşa e, dar uite că ai făcut deja una!
- Serios?! Am făcut una? se miră el. Care?!
- Ai dormit pe fotoliu, pe puntea principală.
- Aaa, asta... se dumiri el. Asta nu-i nimic!
- Deci, se interesă Nick, totul e-n regulă, Luci?
- Da, totul e perfect, afirmă Lucian.
- Bine. Mă înnebunise blonda, presupunând că cine ştie ce s-a întâmplat...
- „Blonda”, hmm... replică ea încruntată, din apropiere.
- Scuze, iubito, se corectă Nick. Se pare că m-am molisit şi eu de la Luci.
- Păi, ce-i asta, vreo boală?! Să vă molipsiţi toţi de ea?
- Blondino, ţi-a cerut deja scuze, îi şopti Lucian, din apropiere. Ce ai cu el? N-a greşit cu nimic.
- Scuze... Hmm; să zicem că le aprob, de data asta, preciză ea cu seriozitate.
- Încă în uniformă, prietene? Nu te-ai schimbat... remarcă Lucian.
- Sigur. Îmi place atât de mult, încât n-am să mă despart atât de repede de ea.
- Grozav, zâmbi Lucian. Ce ziceţi de o cafea?
- Că e o idee tare bună, răspunse Maria.
- Ah, nu, eu nu... refuză Nick.
- Ştiu, tu ai prefera o răcoritoare, presupuse Luci.
- Asta ar merge, acceptă Nick.
Lucian îi servi şi bineînţeles, bău şi el o cafea, cu ei. Rămaseră împreună până la ora 12.00, când Nick şi Maria plecară, de moment ce totul era în ordine la bordul „Pacifis”-ului, iar Lucian se ţinuse de cuvânt, deci, renunţase la orice „prostioare”. Rămas singur, se retrase însă în rezerva lui, pentru a se odihni mai bine, vreo câteva ore, fiindcă dormitul pe fotoliu nu-i fusese de mare folos...