*51. Aniversarea Mariei.

Fiind totuşi încă prea devreme pentru a se îndrepta spre locul de întâlnire cu Sid şi Lia, Lucian decise să-şi caute colega, la ea „acasă”, adică în apartamentul în care locuia aici, pe Proxima, în oraşul artificial de sub marea cupolă, pe strada Speranţei, aşa cum reieşea clar de data aceasta şi din hărţile întocmite de geograful misiunii, Nis, de care tocmai se despărţise.
Cum Lia nu stătea departe de Nick şi Maria, ajunse în scurt timp. Ciocăni de câteva ori la uşă, după cum îi stătea în obicei, însă intră nestingherit, deşi nu primise nici un fel de răspuns. În momentul în care ajunse însă dincolo de uşă, ar fi vrut să nu fi avut totuşi ideea de a o căuta pe frumoasa-i colegă la ea „acasă”, fiindcă se dovedi că ea nu era singură, cum ar fi dorit el, ci din nou împreună cu Sid, deşi Maria îi spusese că de dimineaţă Lia venise neînsoţită.
- Ah, scuză-mă, nu ştiam că eşti ocupată... Adică, nu ştiam că nu eşti singură. Am ciocănit la uşă, dar nu mi-a răspuns nimeni, aşa că am intrat totuşi. Însă nu vreau să vă deranjez, deci,o să plec. Ne vedem puţin mai târziu, la ora 14.00, la locul ştiut.
- Nu, Luci, ce tot vorbeşti?! Acum rămâi, dacă tot ai venit, se împotrivi Lia, surâzând. Eu şi Sid doar ne pregăteam de întânirea cu tine.
- Vă pregăteaţi? repetă Lucian nemulţumit, încruntându-se uşor. Înţeleg!
- Şi tu de unde vii?
- De la Maria. Am fost să-i ofer un mic cadou.
- Eu am fost mai devreme.
- Ştiu. Mi-a spus blonda. Ai văzut colierul pe care l-a primit de la Nick?
- Ar fi fost dificil să nu-l observ. E superb! Deşi, eu şi bijuteriile... Acela însă, mi-a plăcut cu adevărat! Şi tu ce i-ai dat?
- Eu?! Nimic deosebit. Doar un căţeluş dalmaţian, de pluş. E tot ce am găsit mai potrivit pentru ea, prin navă.
- Un căţeluş de pluş... repetă Lia. Grozav! Nici că se putea mai bine de aşa! Altceva nu puteai şi tu să găseşti?
- De ce? întrebă el, nedumerit. Ce are căţeluşul?
- Presupun că nimic. Adică, chiar n-ar avea nimic, dacă... Vezi tu, eu i-am dat o pisicuţă gri, tot de pluş!
- Câinele şi pisica... Ne reprezintă, nu?!
- De ce ne-ar reprezenta?! Vrei să spui că aşa ne înţelegem noi, cum s-ar înţelege câinele cu pisica?
- Presupun că da... Deci, tu i-ai dăruit o pisicuţă gri, de pluş?! Ca să vezi, ce coincidenţă! Nici dacă ne-am fi înţeles amândoi dina-inte, nu ne-am fi potrivit aşa, să-i dăm tot jucării de pluş, zâmbi el.
- N-aş zice coincidenţă! E doar o gafă, o adevărată catastrofă! Blondina chiar ar putea să-şi închipuie că ne-am fi înţeles dinainte să-i dăm amândoi anumăluţe de pluş.
- Aş... Nu cred! N-are de ce să gândească astfel! Eu m-am oprit asupra căţeluşului, pentru că ştiam că blondei îi plac animalele, doar e biolog. Şi cum nu aveam posibilitatea să-i ofer unul viu, am ales varianta de pluş. De unde era să-mi imaginez că tu vei gândi la fel?
- Ai dreptate. Şi eu m-am gândit tot aşa. Ce-o să ne facem dacă şi ceilalţi, ţinând cont de faptul că ea e biolog, îi vor oferi tot animăluţe de pluş?
- Asta chiar ar fi o problemă. Sper să nu gândească toţi la fel. Cel puţin în cazul lui Nis, putem fi siguri că n-a procedat astfel.
- De unde ştii?
- Încă eram acolo când a venit Nis. El i-a adus o carte. Imaginează-ţi, de geografie.
- Un manual? De geogra’? se miră Lia.
- Nu chiar un manual, însă o carte de-a lui, axată pe teme geografice. Spunea că n-a găsit altceva. Avusese şi o ciocolată mare pentru blondină, însă a ajuns doar cu ambalajul. N-a putut rezista tentaţiei şi a consumat-o pe toată pe drum. Îţi vine să crezi?
- Fiind vorba despre Nis, nu-i de mirare; el, cu dulciurile lui... Nu-l văd deloc bine! Tot ce se poate să-ţi calce pe urme.
- Te referi la dantură? N-aş crede! E rezistent! I s-a obişnuit organismul aşa. E imun!
- Până la proba contrarie.
- Blonda i-a dat lui până şi toată cutia cu bomboane, din care eu am luat doar una.
- Asta e prea mult, chiar şi pentru el!
- Poate... presupuse Lucian. Ştii, sâmbătă o să sărbătorim ziua blondinei, în nava noastră. I-am spus şi lui Nis. Blonda îi va anunţa pe ceilalţi azi, când va primi cadourile de la ei.
- Cum adică, sâmbătă? Parcă azi este ziua ei, se miră Sid, intrând de abia atunci în discuţia lor.
- Da, astăzi, însă sâmbătă i-o serbăm, pentru că e weekend. Astăzi şi-a primit doar cadourile, preciză Lucian.
- Pricep, aprobă Sid.
- Şi tu? zâmbi Lia. De ce nu i-ai dăruit o carte de mate, de la tine?
- Matematică?! Nu m-am gândit niciodată la aşa ceva! Poate o să-ţi ofer ţie una, de ziua ta, doar tu mi-ai dat ideea asta.
- Mie?! Nu cumva să îndrăzneşti!
- De ce nu? Nu ţi-ar face plăcere?
- Nu ştiu, dar nu cred. De fapt, nici n-ar avea ce să-mi placă, spuse ea, afirmaţie la care el o privi uşor încruntat. De ce mă priveşti aşa?! Nu tuturor le place matematica. Zău că aş prefera o geografie de-a lui Nis, fie chiar şi un manual. Sau de ce nu, o biologie de la Maria? E cu adevărat mult mai interesantă! Pe când, matematica ta; înşiruiri lungi de calcule şi formule complicate, plus figuri geometrice; nimic deosebit... În plus, dacă mi-ai oferi o matematică, ar fi ca şi cum ai afirma că nu m-aş pricepe deloc la mate.
- Şi vrei să spui că te pricepi, totuşi?
- Ah, te rog... Aminteşte-ţi cine te-a ajutat, când erai în impas!
- Da, îmi amintesc; tu... Deh, ce să faci, se pare că tot eu sunt cel nepriceput şi-n cazul ăsta, spuse Lucian, apoi i se adresă fratelui Sonyei: Ştii, Sid, cred că după săptămâna asta, vom face din nou o scurtă pauză, deci, vom renunţa la întâlnirile noastre.
- De ce? Nu te simţi bine?
- Poftim?! Ah, nu din cauza asta, ci doar pentru că urmează o perioadă pe care noi o considerăm ca fiind sărbătoare. Deci, nu mă refeream numai la mine, ci şi la colega mea. Ne vom relua întâlnirile după sărbătorile de iarnă; te vom anunţa noi cumva când anume.
- Bine, acceptă Sid. Pricep. Şi sunt de acord. N-aş avea motive să fiu împotrivă.
- Aşa e. N-ai avea, întări Lucian. Şi presupun că nu mai e nevoie să mergem la locul de întâlnire la ora 14.00.
- Evident că nu. Doar ne-am întâlnit deja, zâmbi Sid.
- Grozav, aprecie Lucian. Atunci, propun să ieşim. Nu văd de ce am rămâne aici.
- Nu, aşteaptă... se împotrivi Lia. Dacă tot suntem aici, cred că i-ai mai putea arăta lui Sid vreo câteva mişcări.
- Câteva mişcări? se miră Lucian.
- Da. De dans, desigur, îl lămuri ea.
- Ah, vrei să fac din nou pe profesorul?
- Da, de ce nu?! Se pare că de la tine pricepe mult mai repede, mai uşor, explică ea.
- Parcă am spus şi că nu mai sunt dispus să-i dau asemenea lecţii, îşi aminti el.
- Haide, Luci, te rog, insistă Lia.
- Sid, parcă nu demult îţi spusesem s-o inviţi şi pe sora ta, pentru o viitoare lecţie de dans; în patru ar fi fost mult mai plăcut decât aşa, rosti Lucian, spre nemulţumirea Liei.
- Da, i-aş fi spus, dar n-aş fi avut cum; nu ştiam deloc despre această lecţie, sosită pe neaşteptate; n-o stabilisem dinainte, să fi ştiut s-o invit.
- Bine, atunci s-o lăsăm pe altădată.
- Nu, Luci, putem exersa şi acum, nu renunţă Lia.
- Sigur, putem. Altădată, mă refeream la a fi toţi patru; şi cu Sonya. Acum ne vom descurca fără ea.
- Aaa... pricepu Lia.
- Să începem, îi îndemnă Lucian, deşi el parcă n-ar fi vrut, însă nu o putea refuza pe Lia.
Aşa că, vrând, nevrând, se trezi din nou în postura de „profesor de dans”, avându-l ca elev pe Sid Kelso, fratele Sonyei, „ghidul” lor de pe Proxima, de un timp destul de îndelungat. Întârziară totuşi vreo 2-3 ore cu noua lecţie de dans, după care părăsiră camera Liei, plimbându-se până seara pe străzile marelui oraş artificial de sub cupolă, discutând câte şi mai câte, abordând subiecte care de care mai interesante, captivante, evident, referitoare la imensa planetă-gazdă. Spre seară, Lucian se retrase grăbit, lăsându-şi din nou colega în compania tânărului Kelso.
În cursul acelei zile, Maria mai primise vizitele celorlalţi colegi ai ei, care nu uitaseră de ziua micuţei lor blonde şi-i aduseseră mici cadouri.
Alex şi Stela veniseră împreună, dăruindu-i blondinei, pe lângă o felicitare întocmită de ei, un mic ineluş de argint în formă de trandafiraş, considerându-l potrivit din partea lor pentru simpatica lor colegă.
Iar Mihai şi Ly, evident şi ei împreună, îi aduseră o vază simpatică, în care blonda ar putea să aşeze un frumos buchet de flori şi o felicitare electronică sofisticată, computerizată, care datorită microcipului performant ataşat de campion, M-802, devenise dintr-o simplă felicitare un mic joc video cu plante şi animale, foarte interesant şi plăcut pentru blondina-biolog. Mihai nu înţelesese de unde avea Ly acea vază frumoasă, mai ales că nu observase ase-menea obiecte pe această planetă, neavând nici o utilizare practică, utilă, fiindcă nimeni nu rupea flori sau plante artificiale, pentru a le aşeza în vază, ca ornament cu care să decoreze interioarele. Desigur, Ly avea acea vază de la bordul navei „Vulturul”, dar nu-i spusese acest lucru lui Mihai, iar el nu insistase asupra subiectului.
Spre seară, spre marea ei surprindere, Maria primi vizita domnului To Kuny, socrul ei, conducătorul planetei Proxima, care o felicită cu ocazia zilei onomastice, o sărută pe obraji şi îi oferi chihlimbarul, cu tot cu insecta prinsă în el. Dânsul îi spuse de unde avea chihlimbarul şi o rugă să nu-l arate celorlalţi, ba nici măcar să nu le spună despre el, pentru că ar trezi bănuieli, de altfel, bine întemeiate. Admirând fără prefăcătorie bucăţica de chihlimbar primită, emoţionată, Maria îi promise socrului ei că nu le va spune, nici nu le-o va arăta, ci doar o va păstra cu mare grijă, să nu se piardă sau să se deterioreze. Zărind-o încântată de minusculul dar primit de la dânsul, domnul Kuny se retrase mulţumit, mai ales că îl ştia şi pe fiul său liniştit, fericit. Maria îi anunţase pe colegii ei, cât şi pe domnul To Kuny, că sâmbătă va avea loc aniversarea onomasticei ei la bordul „Pacifis”-ului, invitându-l astfel şi pe socrul ei în frumoasa navă albastră, pentru a petrece alături de ei. Fără a-i promite nimic, domnul Kuny spuse că va încerca să-şi facă timp liber şi poate că va veni. Deci, în privinţa domnului Kuny nu era nimic sigur, cu toate că Nick insistase ca dânsul să vină la petrecerea Mariei. Însă dacă în cazul dumnealui nu era nimic sigur, nu acelaşi lucru se întâmpla şi în cazul colegilor ei, care de abia aşteptau să sosească ziua de sâmbătă, cu o nouă petrecere. Cam astfel trecuse această zi, în care mărunţica blondă împlinise 25 de ani.
Zilele următoare nu aduseră nimic nou odată cu sosirea lor. Asta însă, numai până sâmbătă, 22 decembrie 2091, când o nouă petrecere de pomină avea să se desfăşoare la bordul simpaticei lor nave albastre „Pacifis”. Împreună cu cei doi roboţi, Lucian se ocupase de toate pregătirile necesare acestei zile. Primul sosit fu Nis, după cum promisese, care ajunsese în navă pe la ora 08.00, nerăbdător să primească bonusul despre care amintise şeful său.
Aniversata sosi în jurul orei 10.00, bineînţeles împreună cu Nick, nu singură. Blondina era frumos îmbrăcată, purtând colierul primit de la Nick, care de data aceasta se potrivea de minune cu hainele ei. Îşi pusese chiar şi ineluşul primit de la Alex şi Stela, pe deget. Apoi veniră şi ceilalţi, rând pe rând. Spre surprinderea comandantului, sosi chiar şi domnul To Kuny, la a cărui prezenţă nu se aşteptase, dar de care se bucură. Ultima sosită era Lia, puţin după ora 12.00, adică destul de târziu, îmbrăcată în blue-jeans negrii şi o bluzică modernă şi încă purta broşa primită de Moş Nicolae. Ceilalţi începuseră deja petrecerea, chiar şi în lipsa ei.
- Ascultaţi-mă puţin, vă rog, le ceru Lucian, văzând că se strânseseră toţi.
- Suntem numai ochi şi urechi, şefu’, îl asigură Nis.
- Hai, spune, ştirbule! Te ascultăm, adăugă Stela.
- Grozav! Dacă mă luaţi aşa, nu vă mai spun nimic, îi avertiză Lucian.
- Hai, nu te supăra, încercă să-l îmbuneze aniversata blondă.
- Păi, ce anume nu-ţi convine, ştirbule? Doar e adevărat că eşti ştirb, nu-i aşa? continuă însă să-l necăjească Stela.
- Da, e adevărat, sunt. Dar parcă preferam cealaltă formulă cu care mi te adresai, doctore! Care era aceea?
- Frumosule... surâse Stela.
- Aşa, da, merge, fu el de părere, apoi reluă ideea iniţială: Deci, doream doar să vă spun că începând de luni vom intra într-o scurtă vacanţă de două săptămâni, cu ocazia sărbătorilor de iarnă.
- Daa... O vacanţă! Yeee... Grozav! Super! Marfă... apreciară ei, încântaţi de idee.
- În această perioadă sunteţi liberi să faceţi orice doriţi, să îmbrăcaţi orice doriţi, cu excepţia uniformelor şi cam asta ar fi tot, le prezentă el pe scurt posibilităţile.
- Asta chiar e o veste bună, se arătă Stela mulţumită de noutate. Şi pentru asta, meriţi să-ţi spun în continuare „frumosule”, nu „ştirbule”.
- Păi, mersi; cred.
- Şi... Asta înseamnă că nu vom mai ţine şedinţa în navă joia asta? se interesă blonda.
- Joia asta?! Glumeşti, se miră Lucian. Blondino, cine ar avea chef de şedinţe, imediat după Crăciun şi doar cu câteva zile înainte de Anul Nou?! Poate doar de un cu totul altfel de şedinţă, asemănătoare acesteia de acum.
- Aceea ar fi o şedinţă cu adevărat foarte interesantă, zâmbi blonda.
După acest mic anunţ, îşi reluară cheful, cu şi mai mult avânt ca până în acel moment, impulsionaţi parcă de cele aflate.
- Ai întârziat azi, găsi Lucian momentul potrivit pentru a o tachina pe Lia. Nu crezi?
- Nu cred. N-ai precizat o oră anume la care să venim. Ai spus doar sâmbătă, deci, sâmbătă am venit. Crezi că am greşit?
- Poate că nu, surâse el. Dansezi, pisicuţo?
- Pisicuţo? reţinu ea nemulţumită acest ultim amănunt, fără a-i răspunde.
- Da. E animalul cel mai potrivit caracterului tău. Doar i-ai oferit blondei o pisicuţă gri de pluş. De ce? Pentru că te reprezintă?
- Nu, zevzecule! De fapt, poate doar pentru că am avut pe Terra un motănel gri.
- Ştiu! Mi-l amintesc, desigur...
- Tu?!
- Da, eu... Nu ştii, l-am văzut o dată sau de două ori chiar, când te conduceam acasă, cu maşina lu’ dom’ director. O dată eram cu Rikky. Rikky stătea pe umărul tău, iar când ţi-a sărit motănelul gri în braţe, a zburat la mine.
- Da, ştiu... Drăguţ papagal, Rikky.
- Foarte, rosti el îngândurat. Şi motănelul tău?
- Se numea Chat-gris, din franceză; îi spuneam „Şagri”. Era blând, cuminte, frumos, jucăuş şi mă iubea cu adevărat, foarte mult.
- Nu-i greu de imaginat...
- Dormea cu mine în fiecare noapte. Se strecura pe furiş sub pătura mea şi nu mai ieşea deloc de acolo, până dimineaţa.
- Ca să vezi, motănel norocos! Îl înţeleg perfect! Adică, dacă aş fi fost în locul lui, aş fi procedat la fel.
- Ai fi vrut tu...
- Sigur! Chiar îl invidiez pentru asta.
- Ce-ar fi să încerci să fii mai serios?
- Păi, chiar sunt serios! Deci, aveai un motănel gri, foarte răsfăţat. Ce rasă era?
- Nu era de rasă. Era doar un pisicel obişnuit, normal, ceea ce nu mă împiedica să-l iubesc. L-am primit cadou de ziua mea, când am împlinit 10 ani. Era într-un coşuleţ, un ghemotoc gri, cu fundiţă bleu.
- Deci, îţi plac animalele?
- Da. Marea majoritate. Nu chiar toate, ca blondei, dar o înţeleg. Dar ţie?
- Mie?! Şi mie-mi plac. Tot marea majoritate, nu toate.
- Şi cu excepţia papagalului Rikky, pe care l-ai primit de la blondă, aveai vreun alt animal acasă?
- Da. Un câine.
- Ah, Nero... îşi aminti ea. Cred că-l ştiu. L-am văzut, la tine acasă, când erau şi bunicii tăi.
- Mi-amintesc, şopti el.
- Dar Nero nu era dalmaţian.
- Nu. Ar fi trebuit să fie?
- Nu. Încercam doar să fac o legătură între câinele tău de acasă şi cadoul de pluş pe care tocmai i l-ai oferit blondei.
- Ah, nu-i nici o legătură. Dalmaţianul... N-am găsit altceva! Cât despre Nero, nu era de rasă. Era un câine vagabond. L-am găsit pe stradă, când era foarte mic. Dar chiar am ţinut la el. Foarte mult! Crescuse mare şi-mi era foarte loial. Cu adevărat, cel mai bun prieten! Cred că şi el a suferit când am plecat.
- Un câine vagabond... De ce l-ai luat la tine acasă?
- Nu ştiu. Era foarte mic şi ori nu avea mamă, ori se rătăcise. Dar şi eu eram mic atunci, aveam doar 10 ani. L-am văzut la un colţ de stradă, unde stătea pur şi simplu, un mic bulgăre negricios de blană şi mă fixa cu privirea lui nevinovată. Cred că nu i-am putut rezista. L-am luat fără să stau pe gânduri. Când am plecat noi în misiune, Nero avea deja 11 ani...
- Şi de ce nu l-ai luat cu tine în această misiune? Sunt convinsă că domnul director nu s-ar fi împotrivit, ar fi acceptat, fiind vorba despre câinele tău.
- Asta nu se putea! Nici nu i-am propus aşa ceva lui dom’ director. Nero era deja destul de bătrân când am părăsit noi Terra. Şi într-un fel, mi-a părut bine că am plecat, măcar din acest motiv. Adică, n-aş fi vrut să-l văd murind sau suferind. Dar motănelul tău?
- Şi el avea 10 ani când am părăsit noi Terra. Era destul de bătrânel. Foarte probabil nu va mai fi în viaţă când vom ajunge înapoi. Mă consolează însă gândul că a fost fericit şi iubit, că nu i-a lipsit nimic atâta timp cât a trăit.
- Cât timp era aproape de tine, sigur a fost fericit, zâmbi el. Dar după plecarea ta, cine ştie...
- Mama mi-a promis că va avea grijă de el, deci, probabil tot fericit a fost.
- Poate, dar sub a cui pătură se mai strecura noaptea, ca să doarmă?!
- Asta n-o mai ştiu, însă sper că s-a descurcat el.
- Probabil că s-a descurcat. Până acum însă, nu mi-ai răspuns la întrebare. Dansezi sau nu cu mine?
- Păi... De ce nu?! Deci, da, acceptă ea.
Aşa că, în cele din urmă, dansară împreună. Nis îşi primi bonusul promis, de care profită din plin, iar, atâta timp cât avea dulciuri prin apropiere, era foarte fericit. Iar şeful său se ţinuse de cuvânt; îi pregătise, special pentru el, prăjiturile lui preferate... Ce răsfăţ pe lungan! Spre seară, serviră tortul pe care tot Lucian îl pregătise pentru blondină. Bineînţeles, îl tăiară doar după ce blonda suflă cele 25 de lumânări aprinse pentru ea, punându-şi în gând o dorinţă, timp în care ceilalţi îi cântau în cor „Mulţi ani trăiască!”, chiar şi socrul ei, conducătorul planetei Proxima, domnul To Kuny.
Noaptea nu se culcară deloc, ci jucară cărţi, până dimineaţa, pe porunci amuzante, chiar împreună cu domnul Kuny, care nu plecase încă, rămăsese cu ei, doar se simţea bine în compania lor.
Ziua următoare, duminică, 23 decembrie 2091, o petrecură în mod asemănător celei precedente, nu doar la bordul frumoasei lor nave albastre, ci, după cum se obişnuiseră şi în exteriorul ei, de jur împrejur. Deşi nici unul dintre ei nu dormise în noaptea în care trecuse, nu erau deloc obosiţi, deci, continuarea petrecerii nu constituia o problemă pentru ei, iar domnul To Kuny se simţea întinerit în mijlocul lor şi reuşea să ţină pasul cu ei, deci, nici dânsul nu părea deloc obosit.
Petrecerea organizată cu ocazia zilei onomastice a Mariei se încheie după miezul acelei nopţi. Deşi toţi îl rugaseră să mai rămână alături de ei, domnul Kuny se retrăsese, promiţându-le că va veni săptămâna viitoare, în ultima zi a acelui an, pentru a petrece împreună cu ei revelionul şi sosirea Anului Nou.
Dorinţa pe care Maria şi-o pusese de ziua ei, în momentul în care suflase lumânările, în gândul ei, era aceea de a ajunge cu toţii teferi înapoi pe Terra, ca Nick s-o iubească mereu cel puţin la fel de mult ca până-n acel moment şi să aibă cel puţin un copil împreună, dacă se putea, înainte de a părăsi Proxima, era şi mai bine. Deci, îşi pusese de fapt, mai multe dorinţe, sperând că toate i se vor îndeplini...