*43. Legătura „acasă”. Mesajul.

Miercuri, 21 noiembrie 2091. Noua zi nu se lăsă prea mult aşteptată, sosi fără întârziere. Nu se luminase încă bine de ziuă, când Mihai se trezi încetişor, uşurel, fără a o deranja pe frumoasa-i soţioară, Ly, pe care o regăsi dormind, alături de el. După ce o privi cu drag câteva clipe, admirând-o îndelung, parcă nevenindu-i să creadă c-o are alături, se ridică şi se îmbrăcă în linişte, să nu cumva să o trezească.
Apoi părăsi încăperea la fel de uşor şi se îndreptă hotărât spre supercomputer, propunându-şi să se întoarcă repede, înainte ca Ly să se trezească şi să observe lipsa lui. Mihai se îndrepta spre supercomputer, fiindcă el hotărâse să ia legătura cu cei de acasă, de pe Terra, să le spună noutatea; nu putea rezista fără să-şi anunţe, măcar părinţii. Ştia bine că Lucian nu era de acord cu acest gen de acţiune, de aceea nici nu-l deranjă, nici pe el, mai ales la ora aceea, total nepotrivită, pentru a-i cere lui permisiunea, considerând că nu făcea nimic rău dacă încerca doar să-şi salute familia şi atât! Îşi închipuia că acest lucru l-ar putea supăra pe comandant, însă, mai ales în aceste momente, dorul de părinţi era mult prea mare, îl copleşea, pentru ca acest lucru să-l împiedice să ducă până la capăt ceea ce-şi propusese. De altfel, nu pricepea de ce să nu-şi anunţe măcar familia că s-a căsătorit de curând, de moment ce avea totuşi această posibilitate.
Aşa că, fără a ţine cont de interdicţia dată de comandantul misiunii, Lucian, se îndreptă hotărât spre marele supercomputer, unde ajunse în scurt timp. Ştiind codul de acces, intră fără probleme în interiorul turnului ce adăpostea marele supercomputer. Ajuns aici, nerăbdător, nu mai urcă la un nivel superior, ci se instală comod în faţa giganticului aparat, care-i devenise de mult familiar. Se obişnuise deja cu el, deci, ştia ce comenzi să-i dea, învăţase să lucreze cu el aproape la fel de bine ca un localnic, dacă nu chiar mai bine. Mânuindu-l cu uşurinţă, ca pe un computer obişnuit de la bordul navei albastre, reuşi în scurt timp să obţină ceea ce-şi propusese: legătura în direct cu Terra, minunata planetă albastră, care apăru în prim plan.
Apoi, precizând coordonatele geografice exacte ale locului pe care-l căuta, cât şi adresa corectă, obţinu imagini de la el de acasă, imagini atât de dragi lui, adică exact ceea ce dorea să vadă. Privi nostalgic acea casă, atât de dragă lui, casa în care copilărise şi crescuse. Uşor, imaginile se mutară în interiorul casei sale, interior atât de cunoscut lui... Recunoscu cu uşurinţă totul şi sesiză mici schimbări pe ici, pe colo. Îşi dădea seama că, dacă orele coincideau, fiind mult prea devreme, nu va putea vorbi cu nici unul dintre părinţii lui, fiindcă nu dorea să-i deranjeze, să-i trezească din somn, mai ales că, somnoroşi fiind, s-ar putea să nu înţeleagă ce se petrecea, de fapt şi să se sperie mai mult. Dar nici acest lucru nu avea importanţă; pentru Mihai era suficient şi simplul fapt de a-i vedea pentru câteva clipe, fie chiar şi dormind.
Din nefericire însă, spre nenorocul său, după ce cercetă cu atenţie toată casa, constată că nu era nimeni acasă; totul era frumos, aranjat, în ordine, însă părinţii lui nu erau acolo, nici măcar dormind. Neînţelegând unde ar putea fi plecaţi la ora aceea, total nepotrivită sau în acea perioadă a anului, decise să mai privească puţin casa şi împrejurimile, apoi să se întoarcă lângă Ly, înainte ca ea să se trezească. Supercomputerul executa întocmai, urmând indicaţiile sale, arătându-i imagini, după cum îi cerea el. Practic, exista posibilitatea să afle cu exactitate unde anume erau părinţii lui şi ce făceau în acel moment, însă preferă să nu insiste. Se mulţumi doar cu acele imagini dragi lui, care-i trezeau multe amintiri plăcute.
La un moment dat, supercomputerul Proximei, evident la cererea lui, îi prezentă imagini din camera lui de pe Terra, cea plină de medaliile şi trofeele câştigate de el în competiţiile sportive naţionale şi internaţionale. El constată surprins că părinţii lui nu schimbaseră nimic acolo, lăsaseră totul aşa cum ştia el, intact. Făcuseră doar curăţenie periodic, ordine, pentru că nu era praf în încăpere; în rest, nimic altceva! Era camera lui, aşa cum o lăsase el înainte de a fi plecat în această misiune; îl aştepta parcă doar pe el, să deschidă uşa, să intre şi să se trântească leneş pe pat sau să se aşeze comod în faţa computerului său. Computerul său de acasă...
Deodată, privind spre computerul care stătea nemişcat pe biroul din camera sa, îi veni o idee năstruşnică. Dacă tot nu putuse vorbi cu părinţii săi, deoarece nu-i găsise acasă, ce-ar fi să le lase un mesaj pe computer, un mesaj scurt, pe care aceştia sigur îl vor descoperi când vor intra în camera lui, poate tot pentru a şterge praful din încăpere sau cine ştie din ce alt motiv.
Zis şi făcut! Deci, hotărî să le lase un mesaj, deşi, dacă ar fi ştiut câtă vâlvă va stârni în jurul său acel mesaj nevinovat, cu siguranţă nu l-ar fi scris. Însă el nu-şi închipuia acest lucru, aşa că...
Evident, la cererea lui, supercomputerul porni PC-ul lui Mihai de pe Terra, cel aflat pe biroul din camera lui de acasă, stabilind legătura în direct cu acesta. Pe monitorul PC-ului lui Mihai de pe Terra, apăru chiar imaginea campionului, îmbrăcat în uniforma albastră, încă înzestrat cu cele cinci bulinuţe aurii, ce semnificau că el era în continuare şeful securităţii misiunii, aflat în faţa marelui supercomputer al Proximei, scriind mesajul pe care-l avea de transmis, mesaj pe care apoi îl citi cu voce tare, auzindu-se clar şi în camera lui de pe Terra, vocea lui rostind propoziţiile, ce se succedau, pe măsură ce le citea el. Iată conţinutul acestui mesaj:

«Dragă mamă şi tată,

Vă salut cu drag de aici, de pe Proxima!

După cum prea bine vedeţi şi vă asigur că nu vă înşelaţi, sunt chiar eu, Mihai, fiul vostru. Sper că m-aţi recunoscut, chiar dacă poate m-am schimbat puţin între timp, odată cu trecerea anilor şi nu mai sunt adolescentul pe care-l ştiaţi. Am acum, ştiţi sigur şi voi, 24 de ani şi vreo câteva luni şi încă sunt şeful securităţii misiunii. Iar dacă nu cumva ne-am încurcat noi în calcule, atunci pe Terra, astăzi ar trebui să fie acum miercuri, 21 noiembrie 2091. Iar dacă ceasurile noastre n-au luat-o încă razna, atunci acolo, la noi acasă, e ora 03.37.
Mi-era foarte dor, de voi toţi; presupun că la fel şi vouă. De aceea am decis să iau legătura acum cu voi. Din nefericire însă, am avut neşansa de a nu vă găsi acasă, deşi nu-mi pot imagina unde aţi putea fi plecaţi acum, la această oră şi în această perioadă a anului.
Dar n-am de gând să vă iau la rost pentru asta. Oriunde aţi fi, sper să fiţi sănătoşi şi să vă simţiţi bine. Probabil că ne-am încurcat totuşi noi în socoteli, deşi judecând după imaginile de afară, nu pare. E într-adevăr toamnă târzie, aşa cum presupune data pe care am menţionat-o. Iarna aproape că şi-a intrat în drepturi pe acolo. Pe acolo... Ce ciudat sună... Cum pot oare spune „pe acolo” locurilor în care am crescut şi am copilărit?! În fine... Nu asta contează cel mai mult acum... Nu pentru asta v-am căutat. Iar dacă nu v-am găsit acasă, m-am gândit să vă las acest mesaj pe computer. Sper că n-am greşit procedând astfel. Sper să nu vă speriaţi când îl veţi descoperi. Să nu vă închipuiţi că aş fi trecut cumva pentru câteva clipe măcar pe acasă şi am intrat în camera mea, pentru a vă lăsa acest mesaj pe computerul meu. Nu, evident!
Eu mă aflu acum, în acest moment, pe planeta Proxima, pentru că da, până-n acest moment, cel puţin, misiunea noastră a avut succes, pot spune. Am ajuns cu bine exact pe planeta Proxima, obiectivul misiunii noastre şi am ajuns la timp, aşa cum s-a preconizat înainte de plecare. În plus, am descoperit, într-adevăr, viaţă aici, aşa cum se presupusese. Trebuie să precizez însă că nu orice formă de viaţă, ci o civilizaţie ajunsă la un grad de dezvoltare mult superior nouă, cei de pe Terra, din toate punctele de vedere, altfel nu v-aş fi putut transmite acum acest mesaj. Vă întrebaţi, probabil, pe bună dreptate, de ce oare, dacă tot avem posibilitatea, n-am încercat până acum să luăm legătura cu voi?! Simplu! Pentru că, în primul rând, a durat destul de mult până să ne acomodăm cu stilul de viaţă al locuitorilor acestei planete şi să ne integrăm cât de cât şi noi la acest stil. Plus că ne-a mai luat câtva timp până să pricepem câtuşi de puţin, măcar eu, din modul în care funcţionează şi poate fi utilizată sofisticata aparatură locală, deşi gazdele noastre, foarte amabile şi prietenoase, ne-au pus totul la dispoziţie şi s-au străduit să ne explice cât mai multe amănunte, cât mai pe înţelesul nostru. Însă, oricât s-au străduit ei, tot complicat ni se pare, ceea ce e lesne de înţeles, sper. Dar, cât de cât, ceva tot am priceput şi noi, am prins din zbor măcar câteva noţiuni elementare, simple, de bază, atât măcar cât să ne putem descurca, chiar şi singuri, fără ajutorul lor, mereu.
Iar în al doilea rând, Lucian, care, oricât de bun prieten mi-ar fi, încă este, totuşi, comandantul nostru, nu este de acord să luăm legătura cu voi, cei de acasă. Cine ştie, în felul lui, poate că are mare dreptate, deşi nu l-am înţeles încă... Cu toate astea, n-aş putea afirma că ar fi sever cu noi; dimpotrivă, aşa cum îl ştiaţi şi voi, pentru că nu s-a schimbat deloc între timp, este mult prea indulgent şi înţelegător, cu oricare dintre noi. Şi evident, foarte corect. Totuşi, luând de unul singur, din proprie iniţiativă, această decizie de a vă contacta, fără acordul lui şi fără a-l fi înştiinţat în prealabil, îmi asum riscul de a nu-i asculta dorinţele sale; nicidecum ordine. Nu ne-a impus niciodată nimic strict, ne-a rugat doar să-l înţelegem şi ne-a ascultat întotdeauna, ţinând cont de părerile şi sugestiile noastre. De aceea, sunt sigur că şi el mă va înţelege când îi voi spune despre acest mesaj, pentru că în mod sigur îi voi spune că nu i-am dat ascultare, nu-i voi ascunde acest lucru. Totuşi, nu cred că, deşi există posibilitatea, voi încerca să iau din nou legătura cu voi şi altădată, în vreun fel sau altul, pentru că nu vreau să-l supăr prea mult. Evident, ţin la el şi la prietenia lui, iar el ştie acest lucru. Deci, acesta va fi primul şi ultimul meu mesaj; unicul!
Am vrut ca prin intermediul său, să vă liniştesc cât de cât, să vă spun că în afară de faptul că mi-e nespus de dor de voi, mă simt foarte bine, sunt întreg, sănătos şi chiar fericit. Ba încă foarte fericit! Pentru că, iată, am să vă dau o veste trăznet, o veste bună, care sper că vă va bucura şi pe voi. Vreau, deci, să vă anunţ pe această cale că m-am căsătorit de curând, ba chiar de abia zilele trecute, mai exact săptămâna trecută, joi, 15 noiembrie 2091. N-am să vă spun cu cine, vreau să fie o surpriză, una plăcută, sper, ba încă una foarte mare. Tot ce vă pot spune despre soţia mea, logodnica mea, nora voastră sau cum vreţi voi s-o consideraţi, e că este o fiinţă superbă, minunată, deosebită. Delicată, frumoasă şi foarte inteligentă; tot ceea ce mi-am dorit vreodată! Ştiu că o să vi se pară cel puţin bizar, pentru că în momentul în care am plecat de acasă eram de abia un puşti, un adolescent de aproape 18 ani, iar acum vă spun aşa, deodată, pe nepregătite, că sunt deja însurat, deci, am o soţie... Dar n-am ce face, asta-i situaţia, viaţa merge înainte, timpul nu se opreşte în loc, pentru nimeni...
De asemenea, sunt conştient de faptul că această căsătorie nu este legală sau recunoscută oficial acolo, la noi, pe Terra, dar nici măcar aici, pe Proxima. Însă atâta timp cât la mine în suflet este recunoscută, restul amănuntelor nu contează. Sunt perfect convins că ea este cea pe care mi-o doream cu adevărat, să-mi fie alături, cea pe care am aşteptat-o mereu, cea cu care doresc să-mi împart tot restul vieţii, pentru că o iubesc enorm, nespus de mult... Cred că oricum, tot aş fi întâlnit-o cumva şi tot pe ea aş fi ales-o, pentru că... Nu ştiu de ce, dar simt că totul mă leagă de ea. De partea legală şi de nuntă ne vom ocupa, desigur, când vom ajunge înapoi, acasă, pe Terra, peste câţi ani se va întâmpla acest lucru. În rest...
Ce altceva v-aş putea spune oare? Am să vă rog pe voi să le transmiteţi părinţilor colegilor mei să fie şi dumnealor liniştiţi, să nu se îngrijoreze, pentru că aici totul e bine. Toţi suntem teferi, întregi, sănătoşi, nevătămaţi. Ne înţelegem de minune între noi, asta mai mult datorită comandantului nostru, Luci, căruia îi putem fi recunoscători pentru multe, foarte multe; fără el, nu ştiu cum ar fi fost această misiune... Deci, ne simţim foarte bine împreună şi totul decurge în mod normal. N-am întâmpinat nici o problemă gravă, care să ne pună la grele încercări, până acum. Sper că nici de acum încolo nu vom avea de înfruntat asemenea situaţii dificile.
Aş putea adăuga că şi alţii dintre colegii mei mi-au urmat exemplul, adică s-au căsătorit, evident, înaintea mea, deci, de fapt, eu le-am urmat lor exemplul... Oricum ar fi, cert este faptul că şi ei şi-au unit destinele pe veci, însă, fără a avea aprobarea lor, pentru că n-am vorbit cu ei înainte de a lua această decizie de a scrie acest mesaj acasă, n-am să vă dezvălui cine anume s-a căsătorit şi cu cine, ca să nu se supere pe mine. Dacă aş fi ştiut dinainte că am de gând să iau legătura cu voi, sau să vă las acest mesaj şi i-aş fi întrebat dacă sunt de acord să vorbesc despre aceste lucruri, s-ar fi putut, aşa însă... Tot ce vă pot spune e faptul că singurii care nu au renunţat încă la burlăcie până acum sunt Lucian, Lia şi Nistor. Restul pot fi consideraţi deja familişti, deşi toţi au focut pasul decisiv în viaţă în decursul acestui an, 2091, după ce am ajuns pe suprafaţa planetei Proxima, nu înainte. De aceea, încă nu avem copii, nici unii dintre noi. Nu se ştie însă niciodată când vor putea apărea totuşi...
Deci, să fie toţi liniştiţi, să nu se alarmeze, pentru că aici totul este OK şi nu au motive să fie îngrijoraţi din cauza fiilor sau fiicelor dumnealor. Toţi colegii mei sunt minunaţi şi de aceea ne descurcăm împreună.
În privinţa gazdelor noastre, pot spune că nu avem ce le reproşa, pentru că sunt mult prea amabili şi atenţi cu noi, ne consideră ca pe nişte oaspeţi de seamă, deci, nu există nici un fel de probleme. Sunt foarte paşnici şi liniştiţi; prin urmare, o ducem foarte bine aici şi nu ne lipseşte nimic.
Să nu vă faceţi griji în privinţa mea, pentru că nu i-am dat ascultare lui Luci, i-am nesocotit dorinţa şi v-am lăsat totuşi acest mesaj, deşi el este şeful nostru, cel care ar trebui să fie sever şi exigent... Aş, de unde?! El este mult prea bun, blând, înţelegător şi indulgent; un prieten bun, apropiat, nu un şef aspru, autoritar, nesuferit. Deci, mă voi înţelege cumva cu el, nu voi avea probleme din această cauză, nu mă va sancţiona în nici un fel, deşi el a fost destul de clar când ne-a spus să nu facem acest lucru, adică să nu încercăm să intrăm în direct cu Terra. Însă acum, dacă am făcut-o deja, nu pot da înapoi şi nici nu regret că v-am lăsat acest mesaj, pe care nu-l voi şterge, îl voi lăsa exact aşa cum se prezintă, deşi nu ştiu ce impact va avea asupra voastră, dar sper că va fi unul benefic, pentru că, normal, n-aş dori să vă provoace suferinţă.
Iar acum, în încheiere, pentru că se apropie sărbătorile de iarnă şi pentru că nu vă voi mai căuta deloc altădată, vă doresc din toată inima „La mulţi ani!”, multă sănătate, tot binele din lume şi toate cele bune vouă, dragii mei părinţi, părinţilor colegilor mei, domnului director Traian Simionescu, domnului profesor-instructor Eugen Manea şi tuturor celor care au contribuit în vreun fel sau altul la realizarea acestei misiuni.
Îmi permit să le transmit tuturor acestora aceleaşi urări şi din partea colegilor mei, fiind convins că ei nu se vor supăra deloc pe mine datorită acestui lucru.
Deci, în mod clar, acesta va fi primul, ultimul şi unicul mesaj pe care-l veţi primi din partea noastră, deşi vă repet că, atâta timp cât încă ne aflăm pe suprafaţa planetei Proxima, am avea posibilitatea să luăm oricând legătura cu voi şi să vă ţinem la curent cu tot ceea ce se petrece aici, însă atunci ar dispărea elementul surpriză ce va fi astfel prezent în momentul întoarcerii noastre pe planeta noastră-mamă, Terra, peste cel puţin alţi şase ani. Deci, într-un fel, poate chiar îi dau dreptate lui Luci, pe care-l înţeleg, însă nu în totalitate.
Oricum... Acestea fiind spuse, închei aici, sperând că prin intermediul acestui mesaj, v-am adus o undă de fericire, de speranţă, de linişte sufletească, vouă, tuturor. Cu greu îmi iau rămas bun de la voi, pe această cale.
Aşteptaţi-ne! Căci sigur ne vom întoarce, toţi, teferi, vom reuşi împreună, peste cel puţin alţi şase ani! Cu „Pacifis”, evident! Sper că nu vom întârzia... De fapt, sub comanda lui Luci, sigur nu vom întârzia.

Vă iubesc mult!
Vă sărută cu mult dor,
al vostru fiu,
Mihai.»

Acesta era, deci, mesajul pe care Mihai îl lăsase pe monitorul PC-ului său de pe Terra, de pe biroul din camera lui, mesaj pe care-l transmisese şi-l înregistrase în memoria PC-ului său, cu ajutorul supercomputerului de pe Proxima. Mesajul rula fără încetare pe monitorul computerului campionului de pe Terra, aşteptând doar să fie descoperit de către unul dintre membrii familiei sale.
După ce se asigură că totul este în ordine, Mihai părăsi supercomputerul în grabă, mulţumit de faptul că trimisese acel mesaj. Acum se îndrepta spre camera lui, sperând ca Ly să nu-i fi sesizat lipsa. Când ajunse însă în cameră, constată că, spre nenorocul lui, Ly deja se trezise şi-l aştepta; îl întâmpină:
- Unde ai fost la ora asta?
- Păi... ezită el pentru o clipă. Am vrut doar să iau o gură de aer curat.
- Aer curat, zici?! Mihai, aici, la noi, aerul e la fel de curat peste tot. Aşa că... se încruntă ea a nemulţumire.
- Da, ştiam, însă obişnuinţa... Am fost doar până afară, m-am plimbat puţin.
- Te rog, îl întrerupse ea. Nu încerca să începi să mă minţi de pe acum! Ştii foarte bine că de fapt, aş putea afla foarte simplu unde anume ai fost, fără să te întreb nimic, dar n-aş vrea să fiu nevoită să procedez astfel. Ce s-ar întâmpla atunci cu încrederea noastră?
- Bine, recunosc! Şi iartă-mă, te rog, dacă am greşit cu ceva! N-am avut nici o secundă intenţia să te mint! Dar nici n-am făcut ceva rău. Am fost doar până la supercomputer.
- Îmi închipuiam eu... Deci, ţi-a venit deja dor de marele nostru supercomputer?! Nu poţi sta prea mult timp departe de el, aşa că ai început deja să mă părăseşti pentru el?
- Nu, Ly... Cum poţi spune aşa ceva?! Am vrut doar să-i salut pe părinţii mei!
- Pe părinţii tăi... tresări Ly. Cei de pe Terra?!
- Da, exact. Chiar ei. Alţi părinţi n-am.
- Dar... Mihai, pentru asta trebuia să stabileşti legătura în direct, cu Terra.
- Ştiu. Nu-i chiar aşa de dificil de obţinut. Am învăţat cum să umblu cu supercomputerul vostru. Mă descurc. Pot reuşi chiar mai mult de atât.
- Că nu-i dificil ştiam şi eu, Mihai, dar parcă Lucian a spus clar să nu faceţi acest lucru.
- Ştiu foarte bine ce a spus el.
- Şi atunci?!
- Nu-ţi face griji din cauza asta! Mă descurc eu şi cu el, cumva.
- Adică, ai de gând să-i spui?
- Normal că o să-i spun! Nu i-aş ascunde aşa ceva.
- Deci, lui intenţionai să-i spui, iar mie nu?!
- Nu, iubito... Ţi-aş fi spus şi ţie, crede-mă! Îmi pare rău că am ezitat puţin la început, dar în final tot ţi-aş fi spus, normal.
- Bine. Te cred, îi zâmbi Ly îngăduitor. Şi deci, i-ai salutat totuşi?
- Nu, n-am reuşit, pentru că nu erau acasă. În schimb, le-am lăsat un mesaj.
- Un mesaj?! Cum?!
- Da, un mesaj. Pe computerul meu de acolo, de pe Terra, cel din camera mea de acasă. Printre altele, i-am anunţat că m-am căsătorit, să nu se aştepte să fiu tot băieţelul pe care-l ştiau ei, încă adolescent atunci.
- I-ai anunţat?! Crezi că ai procedat corect?
- Da, de ce nu? Adică, mai mult din cauza asta am vrut să le las acest mesaj. Presupun că au tot dreptul să afle faptul că fiul lor... Nu ştiu, sper să nu fi greşit.
- Da, Mihai, în condiţii normale, aşa ar trebui, ca dânşii să afle, însă având în vedere situaţia de faţă, nu cred că e tocmai bine ceea ce ai făcut. Le-ai spus şi cu cine te-ai căsătorit?
- Nu, asta nu le-am spus.
- Ah, grozav! I-ai lăsat să-şi facă fel şi fel de presupuneri! Poate o să-şi închipuie că te-ai căsătorit cu cine ştie ce soi de fiinţă extraterestră ciudată, de pe o altă planetă, una care cine ştie cum ar arăta...
- Nu, nu-ţi face griji de acest fel! Nu le-am dat de înţeles că ar fi vorba despre cineva de pe Proxima; de fapt, nu le-am dat nimic de înţeles în acest sens. Le-am spus doar că va fi o surpriză pentru ei, desigur, una foarte plăcută.
- Aşa e poate şi mai rău. Se aşteaptă probabil să fie vorba despre vreuna dintre colegele tale de echipaj. Iar când mă vor vedea pe mine, vor fi dezamăgiţi.
- Să fie dezamăgiţi?! De tine?! Nici vorbă! Ce tot spui?! Nu-ţi face griji inutile, totul va fi bine, vei vedea. Te vor accepta şi te vor plăcea. Nu s-ar putea altfel.
- Chiar crezi asta?
- Sigur, întări el. Dacă eu te-am plăcut, de ce nu te-ar plăcea şi ei?! Sunt părinţii mei, n-ar putea gândi altfel decât mine, nu m-ar dezaproba... Nu-ţi mai face atâtea probleme, Ly, vei fi o surpriză plăcută pentru ei, aşa cum le-am spus şi eu.
- Sper... şopti Ly temătoare. N-aş vrea ca părinţii tăi să nu mă placă, să nu mă accepte.
- Aşa ceva nu se va întâmpla niciodată! Şi dacă vrei, azi vom trece împreună pe la supercomputer şi vei asculta întregul mesaj pe care l-am lăsat acasă; e înregistrat, deci, îl poţi auzi şi tu.
- Bine, vom trece mai târziu. Aş vrea să-l aud.
Astfel află Ly de mesajul trimis de Mihai „acasă”, pe Terra, părinţilor săi. Iar deocamdată, doar ea aflase despre acest mesaj, ceilalţi habar n-aveau; nu aveau de unde. Bineînţeles, cu excepţia domnului To Kuny, tatăl-socru al campionului, căci dumnealui, fiind curios să vadă ce făcea adorata sa fiică, aflase deja acest amănunt, prin metodele sale binecunoscute.
Evident, ar fi putut afla şi cumnatul său, Nick, tot prin intermediul aceloraşi metode, însă acesta nu încercă să-şi „spioneze” sora. Astfel începuse ziua de miercuri, 21 noiembrie 2091.
În aceeaşi zi, aproape de ora 10.00, Lucian, nerăbdător să o vadă, era prezent la uşa camerei Liei. Ea îl primi cu indiferenţă, tratându-l ca pe un „obişnuit al casei”. El însă încălcă din nou regulamentul „casei”, impus de ea, pentru a nu mai ştia a câta oară şi evident, o sărută cu pasiune, doar dorea să-l alunge pe Sid Kelso din gândurile ei; nu ştia însă că nici n-ar fi fost necesar, că nu avea pe cine să îndepărteze din gândurile ei, pentru că niciodată Sid nu se aflase în acea postură, de a-i domina ei mintea, ci doar el, iar pe el însuşi n-avea nici un interes să se îndepărteze din preajma ei... Iar ea se feri să protesteze, să comenteze sau să-i amintească de acea interdicţie, ştiind prea bine că oricum el nu-i va da ascultare, cel puţin nu în această privinţă, de moment ce-şi încălcase deja promisiunea, de mult încă... Nu rămaseră în interiorul camerei ei, neavând motive să rămână acolo. Ieşiră afară, să se plimbe prin oraş.
Lucian îi povesti Liei despre ce discutase el cu Sid ziua trecută, iar ea se prefăcu plină de curiozitate, de parcă n-ar fi aflat deja toate acele amănunte, chiar de la Sid Kelso, seara trecută. Dar nu dorea ca Luci să-şi dea seama că ea şi Sid îşi petrecuseră seara împreună, fiindcă dacă el ar fi ştiut... Lia nu dorea să afle cum ar fi reacţionat Luci dacă ar fi ştiut acest lucru.
Ca de obicei, serviră împreună micul-dejun, la un restaurant apropiat, restaurant care bineînţeles că avea o denumire, doar că ei nu aflaseră care ar fi aceea. Apoi se mai plimbară prin marele oraş, până aproape de ora 14.00, când se îndreptară spre locul de întâlnire cu Sid. Fratele Sonyei era deja acolo, aşteptându-i.
Căzură de acord ca şi în această zi să vorească despre prezent, despre oraşul artificial şi despre denumirile unor obiective importante din acest oraş, decât să facă o nouă incursiune în trecutul misterios al planetei gazdă. Tot plimbându-se, reuşiră să asocieze vreo câteva străzi cu denumirile lor, încercând să le memoreze. Astfel îşi petrecură împreună ziua, până seara, când Lia rămase în compania lui Sid, fiindcă Lucian preferă să se retragă de unul singur spre „Pacifis”, fără a o conduce măcar pe colega sa până în dreptul camerei ei. Sid nu o reţinu prea mult nici el, înţelegând că încă ar fi fost obositor pentru ea. Din acest motiv, în această seară, el nu fu de acord nici cu propunerea ei de a continua cu lecţiile de dans, stabilind că ar fi cel mai potrivit să le reia în weekend, deci, sâmbăta şi duminica aceasta, dacă ea va fi liberă în aceste două zile.
Ziua următoare, joi, 22 noiembrie 2091, trecu în mod asemănător. Evident însă, de data aceasta, Mihai nu mai luă legătura cu Terra, pentru a lăsa mesaje acasă. Îl considera suficient pe cel din ziua precedentă.
Şi tot în mod asemănător trecu şi ziua de vineri, 23 noiembrie 2091, cu o mică diferenţă. Fiind ziua doamnei doctor Stela, zi în care ea împlinea 29 de ani, toţi colegii îi făcură scurte vizite, pe rând, lăsându-i mici atenţii cu această ocazie (mai ales Alex), fiindcă nici unul nu uitase de faptul că în acea zi simpatica doctoriţă împlinea această frumoasă vârstă, apropiindu-se de sfârşitul primelor trei decenii de viaţă şi de începutul celui de-al patrulea. Lucian o întrebă dacă doreşte să-şi serbeze ziua, evident, la bordul navei „Pacifis”, însă Stela era de părere că nu era necesar; poate anul următor, zise doctoriţa, când îşi schimba „prefixul”. Prin urmare, stabiliră să nu organizeze o nouă petrecere, de data aceasta cu ocazia zilei sale onomastice, deşi deja intraseră în weekend. Se părea că le fusese totuşi de ajuns petrecerea din weekendul anterior, iar doctoriţa spuse că ar putea considera că petrecuse atunci şi pentru ziua ei, chiar dacă mai devreme cu o săptămână. Aşadar, Stela se mulţumi cu felicitări şi mici atenţii din partea celorlalţi. Astfel intraseră într-un nou weekend, de data aceasta fără petreceri, deşi motive de a organiza o nouă petrecere ar fi avut. Cum însă chiar sărbătorita zilei refuzase...
Ziua următoare, sâmbătă, 24 noiembrie 2091, trecu fără incidente, dovedindu-se a fi o zi destul de mohorâtă, cel puţin pentru o parte dintre cei şapte membri ai echipajului terestru, acestora părându-li-se a fi o zi monotonă poate şi din cauză că renunţaseră la a petrece acest nou weekend împreună, în nava lor, unde ar fi putut să se distreze din nou pe cinste, mai ales că ar fi avut şi motiv de distracţie. Şi se simţeau chiar bine împreună. Aşa însă... Lucian rămăsese singur cu cei doi roboţi, în interiorul navei albastre; Nis singur în camera sa, doar cu dulciurile sale; Mihai îşi petrecu primul weekend singur, împreună cu frumoasa sa soţie, Ly, iar din acest motiv pentru el sigur nu era un weekend plictisitor; Stela îşi aniversa onomastica în linişte, numai cu Alex, soţul ei – nici pentru ei doi nu era nimic plictisitor; Maria, era, bineînţeles, cu Nick; iar Lia, pentru că reuşise să-l convingă pe Lucian să nu o caute deloc în acest weekend, era cu fratele Sonyei, Sid Kelso, căruia îi dădea în continuare lecţii de dans. Astfel trecu această zi...