*36. Explicaţii…

Zorii zilei de luni, 12 noiembrie 2091, nu se lăsară aşteptaţi. Lucian se trezi la puţin după ora 08.00, deşi seara trecută de abia adormise, destul de târziu şi nici măcar nu se odihnise bine în timpul nopţii. Din cauza Liei, evident. Se gândise prea mult la ea şi la Sid. Chiar şi acum, când se trezise, tot la ea se gândea; la ea şi la Sid... Se dichisi cât mai repede cu putinţă, aşa cum se cuvine, gustă puţin din micul-dejun pregătit pentru el de cei doi roboţi, goli pe nerăsuflate conţinutul unei ceşti de cafea, menită să-l învioreze cât de cât, apoi veni pe puntea principală, unde se aşeză îngândurat pe un fotoliu şi privi spre computerul care înregistra activitatea Emei; nimic nou, ea stătea nepăsătoare.
La 09.15 părăsi interiorul navei sale, îndreptându-se spre camera Liei, pe care, conform învoielii dintre ei, avea s-o întâlnească la ora 10.00. Aerul proaspăt de afară, la fel de alb ca întotdeauna, avu darul de a-l înviora, reuşind astfel ceea ce nu reuşiseră duşul de dimineaţă sau ceaşca de cafea servită mult prea repede la micul-dejun. Porni, deci, mai vioi spre camera colegei sale, însă tot o vedea împreună cu Sid, de parcă era obsedat de acest gând.
Oraşul artificial îl întâmpină tăcut, cufundat în veşnica-i linişte deplină, ce-l lipsea parcă de aspectul unui mare centru urban. Nu era nici ţipenie de om pe străzi, nu lătrau câini, nu ciripeau de zor vrăbiuţe guralive, nici alte specii de păsări, nu bătea vântul, nu circulau vehicule zgomotoase... Nu era nimic, decât linişte, ordine şi curăţenie.
Prin zonă, el era singurul care se mişca la acea oră, deloc matinală. Pentru el însă, aceste amănunte erau neînsemnate, lipsite de orice importanţă. Nu dorea decât să ajungă mai repede la Lia, iar această dorinţă i se îndeplini în curând, fiindcă nu după mult timp ajunse în dreptul uşii camerei ei. Ciocăni uşor de câteva ori, apoi aşteptă ca ea să-i deschidă. Cum ea ştia că el va sosi, nu întârzie să apară în dreptul uşii.
Plănuise ca încă din momentul în care o va zări, să-i reproşeze câte şi mai câte, legate de faptul că o zărise împreună cu Sid, însă nu reuşi să-şi pună planul în aplicare, deşi nu-şi dădea seama ce anume îl împiedica. În schimb, se trezi fără să vrea că o îmbrăţişează şi o sărută pătimaş, gândindu-se la „rivalul” său, Sid, pe care dorea să-l înlăture din preajma ei, prin orice mijloace, însă, bineînţeles, paşnice; în cazul lui, acesta părea a fi cel mai sigur mod. Nu avea de gând nici să piardă prietenia tânărului Kelso, deci, nu-şi dădea prea bine seama cum ar trebui să procedeze, însă era cazul să ia măsuri, nu să stea degeaba. Deocamdată, tot ce putea face, era să o sărute, ca pentru a o determina să treacă de partea lui şi să renunţe la Sid, să-l uite.
Cum nu intrase încă în interiorul camerei, ci rămăsese în prag, uşa nu se închisese, era încă deschisă. Prin urmare, oricine ar fi trecut pe acolo, i-ar fi putut zări cu uşurinţă, însă nu era nimeni prin preajmă, care să-i vadă, cu excepţia domnului To Kuny, care-i urmărea tăcut din biroul său, cu ajutorul aparaturii sale sofisticate. Tocmai spusese că nu-l va mai verifica pe tânărul comandant niciodată, că va avea deplină încredere în el, mereu, însă acum era la mijloc adevărata sa fiică, Lia, deci...
După câteva clipe, intrară totuşi în cameră, unde, înainte ca ea să apuce să spună ceva, el repetă gestul de mai înainte, fără a-i lăsa ei timp să protesteze în vreun fel sau altul, apoi spuse cu nonşalanţă, de parcă până în acel moment s-ar fi comportat perfect normal:
- Bună dimineaţa, Lia!
- Păi... Bună să fie, Luci, deşi... rosti ea morocănoasă, vrând să pară ofensată.
- Nu începe cu reproşurile, o înterupse el grăbit. Ştiu, am repetat greşeala aceea şi ţi-am dat din nou ocazia să mă acuzi că mi-am încălcat cuvântul dat în legătură cu acea promisiune pe care tu susţii că ţi-am făcut-o... Ştii tu despre ce e vorba. Ştiu şi eu foarte bine. Şi e adevărat, ţi-am promis... Însă nu regret deloc! Te-am avertizat că voi continua să-mi încalc acea promisiune ori de câte ori mi se va ivi ocazia, chiar cu riscul de a fi din nou acuzat; îmi asum acest plăcut risc. Chiar dacă tot nu doreşti să-mi acorzi prietenia ta, deşi eu insist... Te rog! Din nou, pentru a nu ştiu câta oară, acceptă-mi prietenia! Măcar o perioadă, cât doreşti tu, fie şi numai de probă.
- Prietenia?! Luci, nu-ncepe cu chestiile astea încă de dimineaţă, ca să ne meargă prost tot restul zilei. Încearcă să te abţii, îl sfătui ea cu seriozitate.
- De acord, o să încerc, dar nu-ţi promit că o să şi reuşesc acest lucru. De fapt, nu-ţi promit nimic!
- Nu mă miră! Tipic ţie...
- Mda... îngână el îngândurat, apoi puse o întrebare banală, deşi nu asta avea de gând: Şi deci, ce făceai?
- Te aşteptam. Ştiam că vei sosi.
- Serios?! Mă aşteptai?! Nu se observă! Dacă ştiai că voi sosi, de ce nu te-ai echipat încă de plecare?
- Pentru că n-am avut chef. Pricepi? Şi ce ai de gând, domnule comandant? Să mă pedepseşti?
- Nu, evident! Te-aş ruga însă să te echipezi totuşi, dacă acum ai cumva chef. Te aştept!
- Bine, aşteaptă-mă!
- Nu prea mult, sper.
Ea se retrase, pentru a îmbrăca, evident, albastra-i uniformă; reveni după câteva momente, apoi ieşiră împreună.
- Luci, să ştii, n-am mâncat nimic până acum, deci, propun să mergem la un restaurant, dacă eşti de acord.
- Bine, de acord. De altfel, nici eu n-am mâncat nimic în navă, înainte de aveni aici. Am băut doar o cafea. Deci, putem servi împreună micul-dejun la un restaurant apropiat, chiar dacă...
- Chiar dacă? îl întrebă ea, sesizând că el se oprise. Ce anume?
- Nu, nimic... N-are importanţă!
- Te deranjează faptul că totul e artificial? Asta o ştim prea bine, aşa că nu văd de ce te-ar deranja. Încă nu te-ai obişnuit cu ciudăţeniile locale?
- Te rog, nu mă lua în seamă; e doar o altă toană de-a mea... Poate că încă nu m-am obişnuit cu toate ciudăţeniile locale. Ştiu prea bine că totu-i artificial aici, dar... Să zicem că merge! Deşi, un mic-dejun artificial... Nu mă încântă deloc ideea asta, însă...
- Luci, nu mai bate câmpii, îl întrerupse ea. Te încântă sau nu ideea asta, treaba ta! Dacă nu-ţi convine, n-ai decât să nu mănânci nimic. Eu însă am să servesc micul-dejun, pentru că mi-e foame. Şi nu mă deranjează că totul e artificial. Aşa că, să mergem! N-are rost să întârziem.
- Ai dreptate. Să mergem!
Iar dacă se înţeleseră asupra faptului, porniră spre cel mai apropiat restaurant, pentru a servi împreună micul-dejun. Intrară şi se aşezară la o masă liberă. Oricum nu era aglomerat la ora aceea; puteau găsi cu uşurinţă locuri libere. Lia îl întrebă:
- Ce-ai vrea să serveşti?
- Nu ştiu, ezită el. Nu mă pricep, eu am servit masa de dimineaţă în nava noastră, aproape mereu.
- Săptămâna asta parcă aveai interdicţie la gătit, îi aminti ea.
- Aşa e. Şi m-am conformat interdicţiei. N-am gătit deloc; în schimb roboţii au făcut-o, ei nu aveau interdicţie, iar eu doar am servit ceea ce au pregătit ei. Aici însă... Îţi spun eu cum să procedăm; îţi propun să faci tu comanda şi pentru mine, te pricepi mai bine, doar serveşti micul-dejun aproape în fiecare dimineaţă aici, în oraş.
- Adevărat. Deci, chiar te laşi pe mâinile mele? Ai curajul ăsta?
- Sigur. De ce nu? Doar nu e nici un pericol, presupun...
- Nu se ştie niciodată, zâmbi ea amuzată, apoi comandă pentru amândoi micul-dejun, pe care-l serviră în linişte, după care părăsiră localul.
- Deci, cum ţi s-a părut totuşi micul-dejun?
- Hmm; acceptabil, aprecie el.
- Nu pari prea încântat, remarcă ea.
- Sincer să fiu, nici nu sunt, recunoscu el. Nu că n-ar fi gustoase, dar... Artificiale?! Nu mă împac deloc cu ideea asta. E ca şi cum am consuma... Cumva plastic!?
- Nici chiar aşa. Să nu exagerăm! Eu m-am obişnuit deja, nu mi se mai pare neobişnuit.
- Îmi închipui... De fapt, nici nu e neobişnuit, doar că... Ah, chiar n-are nici o importanţă, e doar o banalitate! Ţi-am spus, o toană; am câte unele, mi-e greu să scap de ele.
- Aşa e. Atunci, să schimbăm subiectul cu unul mai interesant, propuse ea. Spre exemplu... Ce căutai aseară prin oraş?
- Asta ţi se pare important?! Şi de fapt... se miră el, surprins de faptul că tot ea îl trăgea la răspundere. Eu, ce căutam?! Mai bine zis, ce căutai tu prin oraş, la o oră total nepotrivită, ba încă însoţită, de nimeni altul decât de prietenul nostru comun, Sid?
- Te rog, nu schimba subiectul.
- Mda, bine; să nu-l schimb... murmură el nemulţumit, încruntându-se uşor. Dar nu cred că te interesează ce anume căutam eu prin oraş; după cum ţi-am spus, am avut ceva de rezolvat, ceva care s-a şi rezolvat între timp, cu bine.
- Da, ştiu, probleme personale, replică ea.
- Oricum, spre deosebire de tine, eu eram singur, îi reproşă el.
- Şi ce vrei să spui cu asta? De ce te deranjează atât de mult faptul că mă aflam în compania lui Sid? Chiar tu mi-ai spus, cu puţin timp în urmă, că mă pot plimba oricând, cu oricine, chiar şi cu Sid.
- Ştiu, n-am uitat! Deci, te-ai grăbit să-mi dai ascultare, să-mi urmezi sfatul.
- Uite ce e: Ţi-am mai spus că nu-ţi sunt datoare cu nici o explicaţie! Sunt liberă să fac orice doresc, nu-i aşa? Şi cu asta-basta! Am încheiat subiectul! De ce ţii neapărat să mă indispui?
- Nu vreau deloc să te indispun, doar că...
- Doar că...?! Spune! Care-i problema?
- Nici una! Ai dreptate. Nu-mi eşti datoare cu nici o explicaţie şi poţi face orice doreşti în timpul tău liber. Eu nu-ţi pot impune cum să ţi-l petreci sau cu cine. N-am dreptul ăsta, e clar!
- Vezi?! Nu era atât de greu! Mă bucur că ţi-ai dat, în sfârşit, seama de acest lucru.
- Nu era deloc atât de greu să-mi dau seama, mai greu era de acceptat.
- De acceptat, ce?! Faptul că funcţia ta de comandant nu-ţi rezervă dreptul de a-mi controla orice mişcare?
- Nu, nu asta, evident. În fine! Nu contează. Nu are rost să încerc să-ţi explic cum stau lucrurile, ştiu prea bine că nu vom cădea de acord în această privinţă. E poate doar o altă toană de-a mea; ştii doar, am destule şi nu pot scăpa de ele.
- Pentru că nu vrei să cedezi!
- Eu?! Tot eu?! De ce trebuie ca eu să cedez, mereu, în faţa ta? De ce nu şi tu, o singură dată? Sau măcar să accepţi un compromis?
- Eu cred că sunt destul de rezonabilă şi accept destule, din partea ta.
- Asta, după părerea ta, desigur.
- Şi ce-ai vrea, mai mult de atât?
- Poate că nimic. Sau poate că ar trebui să-ţi dai şi singură seama. Poate că aş dori mai multă înţelegere din partea ta şi de ce nu, puţină prietenie...
- Luci, îi atrase ea atenţia de îndată, cu seriozitate în glas.
- Da, da, ştiu... Normal, fără prietenie! Vezi?! Şi mai spui că accepţi destule, din partea mea!
- Destule, cu excepţia părţii cu prietenia. Nu mai aduce subiectul ăsta în discuţie şi vei evita neplăcerea de a fi refuzat.
- Prea bine! Văd că nu te laşi influenţată...
- Şi atunci... reveni ea la subiectul care o interesa. Îmi spui sau nu care erau problemele tale personale, pentru care te aflai aseară în oraş?
- De ce ţi-aş spune, oare? Nici eu nu-ţi sunt dator cu nici o explicaţie! Ca şi tine, am dreptul să fac orice doresc în timpul meu liber. Nici tu nu-mi poţi controla toate mişcările!
- Bine jucat! Îmi plăteşti cu aceeaşi monedă, observă ea. Şi atunci, cum rămâne cu sinceritatea ta? Cu relaţia de parteneriat, de colaboratori, care ar trebui să se bazeze în primul rând pe încredere, de ambele părţi? Ai spus clar, fără secrete!
- Ştiu foarte bine ce am spus, o întrerupse el. Fără secrete, dacă este ceva important.
- Şi asta nu e ceva important?
- Nu, afirmă el. Altfel ţi-aş fi spus, fără ezitare! Aşa însă, nu văd de ce te-ar interesa. Desigur, faptul că eşti foarte curioasă din fire ar explica totul.
- Deci, ştii că sunt foarte curioasă, iar cum tu eşti de obicei foarte sincer, nu-ţi înţeleg tăcerea. Ai ceva de ascuns faţă de mine?
- Nu, n-am nimic de ascuns, însă nu-i treaba ta! Prea bine... oftă el într-un târziu. Deşi nu văd care ar fi rostul, dacă insişti atât, am să-ţi spun despre ce era vorba. Şi am să-ţi dovedesc, încă odată, că sunt foarte sincer, deşi nu-i deloc în avantajul meu. Ce vrei să ştii, de fapt?
- Nu ştiu. Ce s-a întâmplat. Tu ştii mai bine...
- Bine. Am să-ţi spun, deşi nu-mi convine. Oricum, să nu-mi ceri să intru prea mult în detalii, pentru că n-am de gând.
- Fii fără grijă! N-am să-ţi cer nimic, decât adevărul.
- Hmm... Uneori eşti o adevărată pacoste, ştiai?! În fine... Am decis să-ţi spun, deci, ascultă-mă! Mi-am petrecut acest weekend în nava noastră, dormind, lenevind, stând şi plictisindu-mă, cam la fel ca Ema. Ieri, spre seară, a venit blonda, pe neaşteptate.
- Maria?!
- Întocmai, ea, doar nu avem o altă blondă pe aici... Până la ea, nu venise nimeni. Spunea că vrea s-o vadă pe Ema, micuţa femelă-păianjen, chiar dacă aceasta putea fi urmărită cu uşurinţă pe computer, datorită microcipului ataşat de Mihai. Aşa că, s-a dus să o vadă. Între timp, eu am stat nemişcat, în acelaşi loc în care mă găsise ea, pe un fotoliu de pe puntea principală, iar ea a stat destul de mult cu micuţa ei prietenă. Când s-a întors de la Ema, am luat masa împreună, desigur preparată de roboţi, însă eu am servit-o. Cu ocazia asta, m-am ridicat de pe fotoliul pe care lenevisem. Însă nu pentru mult timp. După ce ne-am săturat, mi-am reluat locul, iar ea a verificat computerul în legătură cu micuţa femelă-păianjen şi activitatea acesteia din ultimele zile.
- Lucian, nu văd care-i problema, îl întrerupse Lia.
- Ai răbdare, ajungem imediat la ea!
- Deci, să înţeleg că ai avut probleme cu blondina?
- Nu, nu chiar cu ea, deşi poate că şi cu ea, puţin. Mai mult însă, cu Nick.
- Cu Nick?! Nu înţeleg... De ce cu el?
- Ai răbdare şi vei înţelege imediat! Deci, după ce blondina s-a convins că nu era nimic interesant de văzut pe computer, s-a hotărât să-mi spună ceva, în legătură cu Nick. Era îngrijorată din cauza lui, deşi nu mi-am dat prea bine seama de ce. Am încercat să o conving că totul este OK şi n-are motive să fie îngrijorată; nu ştiu în ce măsură am reuşit.
- De ce era îngrijorată?
- Spunea că Nick nu e încă pregătit să ne însoţească pe Terra, că a încercat să stea de vorbă cu el, însă nu părea interesat de subiect. În fine... Nu despre asta vorbeam, altceva doreai să afli. Pe măsură ce vorbea, devenea din ce în ce mai agitată. Aşa că am decis să încerc să o liniştesc. M-am ridicat de pe fotoliu şi am îmbrăţişat-o uşor, prieteneşte doar. Imaginează-ţi că a şi plâns.
- Cine? Blondina?!
- Da, ea. De ce te miră?! În final, reuşisem să o calmez, doar că, din nefericire, înainte de a mă îndepărta de ea, a apărut Nick, surprinzându-ne în acea poziţie compromiţătoare. Îmbrăţişaţi.
- Ah, asta era... se dumiri ea, amintindu-şi că-l întâlnise pe fratele ei, foarte abătut. Şi el ce-a spus?
- Mai şi întrebi?! Ce-ar fi putut spune? Închipuie-ţi! Ceva de genul: „Mai întâi sora mea, apoi chiar soţia mea...” Asta a spus!
- Hmm; îmi închipui... Păi... Felicitări! Mereu reuşeşti să intri în astfel de neînţelegeri.
- Un moment, o întrerupse el. Aşa cum ai spus tu, a fost doar o neînţelegere! Nimic mai mult! N-aveam de gând să-i fac ceva blondei, doar nu eram cretin! Nu s-a întâmplat nimic între ea şi mine!
- Nici măcar n-ai sărutat-o?
- Nu, bineînţeles! Nici nu mi-a trecut prin gând s-o sărut! Voiam doar s-o liniştesc, atâta tot!
- Original mod de a o linişti ai mai găsit şi tu, de altfel, specific ţie, evident...
- Cum altfel ai fi vrut să procedez?
- Nu ştiu, poate prin cuvinte potrivite.
- Posibil... Numai că eu nu-mi găseam cuvintele potrivite în acel moment. Eu nu sunt tu. Nu sunt psiholog, să am mereu cuvintele potrivite, dinainte pregătite!
- Sigur, tu nu puteai găsi o altă cale de rezolvare a situaţiei.
- Ce încerci să spui?! Nu mă acuza, pentru că greşeşti! Am fost foarte corect cu blondina, însă nu mi-a trecut prin cap o altă modalitate de a o scoate din starea aceea! Tu n-ai fost acolo, ca să înţelegi... De altfel, repet, nu-ţi datorez explicaţii şi doar ce am spus că nu vreau să intrăm în detalii! Ţi-am spus adevărul doar ca să vezi că sunt totuşi sincer şi n-am nimic de ascuns, deşi nu e în avantajul meu. Nu eram însă obligat! Pricepi?
- Şi chiar n-ai sărutat-o?
- Nu, sigur că nu, întări el. Dacă nu mă crezi, poţi verifica! O poţi întreba şi pe ea sau chiar pe Nick, n-am nimic împotrivă! Doar că nu-mi vine să cred că-mi pui astfel de întrebări!
- Bine, nu te supăra! Ştiu doar că-ţi place să săruţi fetele frumoase, deci, de ce să fi scăpat ocazia de a o săruta şi pe ea, doar e frumoasă, chiar foarte frumoasă...
- Lia, te rog!
- Bine, scuză-mă... Şi cum s-a rezolvat problema în final?
- Nu contează cum, ci doar că s-a rezolvat totuşi, cu bine.
- Şi totuşi, cum ai reuşit să-l convingi pe Nick?!
- Ţi-am spus, nu mă mai chinui atât, nu vreau să detaliez, mi-a fost de ajuns prin ce-am trecut aseară... N-a fost deloc plăcut!
- Care parte n-a fost deloc plăcută pentru tine?
- Poftim? replică el, încruntându-se uşor.
- N-are importanţă, renunţă ea. Deci, aseară, când ne-am întâlnit, totul se rezolvase deja, de aceea erai atât de mulţumit!
- Da, evident!
- Şi totuşi, ce căutai în oraş?
- Cum, adică?! Păi, Nick plecase furios din navă, apoi, blondina... Ea mi-a spus să stau liniştit, că va rezolva ea totul, dar n-am putut să-i dau ascultare. Nu puteam fi liniştit! Nu puteam suporta gândul că le creasem acest gen de probleme! M-am dus să vorbesc cu Nick, să-i explic situaţia, însă nu mai era nevoie... Când am ajuns eu acolo, erau deja împăcaţi, îmbrăţişaţi. Maria a reuşit să-l convingă că nu s-a întâmplat nimic.
- Eşti sigur că se împăcaseră?
- Da, absolut! Dacă văzându-i împreună, îmbrăţişaţi, încă puteam avea îndoieli, apoi Nick mi le-a spulberat imediat! El însuşi m-a asigurat că totul este în ordine. Blonda a reuşit să-l convingă, iar eu eram mulţumit, pentru că nu mi-ar fi convenit deloc ca eu să fiu motivul pentru care ei doi să se certe. Sunt un cuplu reuşit; le stă foarte bine împreună!
- Aşa e. Să nu uiţi acest lucru!
- Ce vrei să spui, Lia?
- Nimic. Mă întrebam doar cum poţi să intri mereu în astfel de încurcături neplăcute?
- Şi eu m-am întrebat acest lucru... N-am găsit încă un răspuns.
- Şi chiar n-ai sărutat-o sau nu aveai de gând s-o faci?
- Poftim?! Ţi-am mai spus că nu, iar dacă nu mă crezi, treaba ta, se încruntă el.
- Sincer, e greu să te cred. Ai făcut-o cu Ly, deci, de ce nu şi cu ea? Doar îţi place să te „distrezi” cu fetele...
- Asta crezi tu că fac?! Mă distrez?! Greşeşti! Hmm... Pentru ultima oară repet, n-am sărutat-o pe Maria şi nici nu intenţionam s-o fac! Şi nici că m-ar interesa ce crezi tu şi ce nu... Iar cu Ly a fost cu totul altceva, ştii tu prea bine ce sau ar trebui să ştii mai bine ca oricine. Nu s-ar fi întâmplat absolut nimic, dacă nu s-ar fi amestecat cineva şi nu i-ar fi spus toate chestiile alea despre mine.
- Nu încerca să mă acuzi! Nu-i vina mea că ea a interpretat totul altfel decât cum i-am spus eu.
- Nu vreau să te acuz de nimic, însă până să nu-i fi vorbit tu astfel despre mine, avea încredere în mine. Acum nu mai are deloc. De fapt, nici nu vrea să mă vadă, nu mă mai suportă! Cât despre Maria, îţi mai spun un singur lucru şi cu asta-basta! Am încheiat subiectul, definitiv! Nu crezi că dacă m-ar fi interesat persoana ei şi aş fi dorit s-o cuceresc, aş fi făcut-o de mult; timp am avut suficient! Până să fi ajuns aici, pe Proxima, ar fi putut deveni chiar soţia mea şi nu s-ar mai fi căsătorit cu Nick. Iar dacă n-am încercat atunci, de ce aş face acest lucru acum?! N-are nici un sens!
- N-am zis că ai fi încercat să o cucereşti, ci doar să te distrezi puţin cu ea, doar e tânără, frumoasă, trezeşte oricui interesul. Iar majoritatea bărbaţilor nu ţin cont de faptul că persoana pe care au pus ei ochii e deja căsătorită. Dimpotrivă, acest lucru nu-i deranjează deloc, cu nimic.
- Poftim?! Ce vrei să isinuezi?! Cum poţi afirma aşa ceva despre mine?! Ştii foarte bine că nu-i adevărat! Ştii că eu nu sunt un astfel de om! Sau cel puţin ar trebui să ştii! Cred că ţi-am demonstrat de destule ori acest lucru! Spune, sincer, de câte ori n-am fost oare singuri, dar absolut singuri?! În peştera aceea, ore în şir, pe întuneric... Uite, chiar şi acum, aici, nu-i nimeni prin preajmă. Lia, ţi-am mai spus parcă, uneori mă surprinzi, într-un mod foarte neplăcut! Nu ştiu... Drept cine mă iei?! Nu-mi vine să cred!!! E absurd! Dar... Nu contează! N-are rost să mă indispun.
- Luci, nu trebuie să te simţi jignit! De fapt, ai dreptate! Am exagerat. Îmi pare rău, nu ştiu ce m-a apucat. Uneori spun chestii pe care n-ar trebui să le rostesc.
- Îţi pare rău?! Zău că nu ştiu ce să mai cred.
- Totuşi, Luci, despre tine n-am de spus decât două cuvinte, care te definesc şi te caracterizează, ca persoană: Don Juan! Asta spune totul, nu?!
- Asta?! Cum?! Grozav! Încă... Tot asta-i impresia ta despre mine? Atât ai înţeles? Doar atât sunt eu? Asta reprezint? Şi nimic altceva? Nu ţi-am dovedit nimic în toţi aceşti ani? Absolut nimic?
- Nu ştiu ce-ai vrea să-mi dovedeşti, dar din comportamentul tău actual, doar asta reiese acum, nu altceva!
- Acum?! Comportamentul actual? Deci, în continuare am un comportament necorespunzător, după părerea ta, mai ales faţă de domnişoare. Ştiu, n-am uitat; sunt indisciplinat. Şi restul anilor nu contează?! Îi consideri cumva inexistenţi?
- Nu înţeleg, la ce te referi!?
- Păi, am fost mereu doar un Don Juan şi-n toţi aceşti ani, cât am călătorit cu „Pacifis”?! Şase, cel puţin?!
- Nu. N-ai fi avut cum!
- N-aş fi avut?! Pe naiba, n-aş fi avut cum! Aş... Nu contează; mă enervez degeaba. Mă întreb, ce-ai scris oare despre mine în raportul tău; probabil e un dezastru total! Dacă domnii din Comisia Disciplinară nu m-au sancţionat deloc înainte de plecarea în misiune, când ai depus acea reclamaţie, foarte probabil că mă vor sancţiona sever la întoarcere, după ce le vei prezenta acel raport al tău.
- Aşa crezi?
- Uff... Repet: Nu contează! N-am nimic de pierdut!
- Oare?!
- Ce vrei să spui?
- Îţi dai seama, sper, că n-am de gând să-ţi dezvălui.
- Ah, Lia, oricât aş încerca să te înţeleg, cred că nu voi reuşi niciodată!
- Acelaşi lucru e valabil şi pentru mine, în cazul tău. Singurul lucru pe care-l înţeleg ar fi că totuşi, eşti un mare Don Juan, în continuare, fie că-ţi place, fie că nu. Nu poţi nega acest lucru şi ar fi bine să nici nu încerci.
- De ce aş contrazice un psihiatru?! Ar fi o „nebunie” din partea mea!
- Lasă textele, Don Juan!
- Le-aş lăsa, dar nu-mi dai voie... În fine! Repet: Chiar nu contează! Aş aprecia însă dacă ţi-ai ţine gura faţă de colegii noştri şi nu le-ai spune nimic din ceea ce tocmai ai aflat.
- De ce nu le-aş spune?
- Pentru că... Nu ştiu. Nu găsesc motive. Dar nu văd nici de ce le-ai spune. Nu-i nimic interesant. Nu te-ar ajuta cu nimic.
- Nu-ţi face griji. Nu le voi spune! Promit!
- Nu-i nevoie să-mi promiţi, dar, oricum, mulţumesc. Deci, eu ţi-am povestit partea mea. Acum e rândul tău. Tu ce ai de spus?
- Eu?! În legătură cu ce? Cumva... Cu Sid?! Nimic!
- Haide, eu ţi-am făcut pe plac, deşi nu eram obligat! Încearcă să procedezi şi tu la fel. Relaţia de parteneriat se bazează pe încredere reciprocă, nu doar de o singură parte; de obicei, de partea mea. Doar eu trebuie să fiu cel sincer, mereu? Tu, nu? Niciodată?
- Fie, acceptă ea în cele din urmă. De fapt, cu Sid m-am întâlnit sâmbătă seara, prin oraş, iar la despărţire, am căzut de acord să ne vedem şi ziua următoare, adică ieri. Şi asta a fost tot.
- Cum adică, tot?! Nu vreau detalii, dar... Ce-ai făcut totuşi?
- Nimic neobişnuit. Adică, nimic de genul a ceea ce ai făcut tu, îi reproşă ea discret, apoi îşi continuă ideea: Ne-am plimbat, am stat de vorbă şi... L-am învăţat să danseze.
- Să danseze?!
- Da, să danseze, pentru că nu ştia. Aşa că i-am acordat primele lecţii de dans.
- Primele lecţii?! Adică, ai de gând să continui?
- Da, de ce nu? Până va reuşi cât de cât să priceapă ceva, să prindă ritmul, mişcările.
- Şi crezi că-i bine să-i dai aceste lecţii?
- Da, de ce nu? Tu ai învăţat-o pe sora lui, iar eu pe el. Crezi că e ceva rău în asta?
- Nu cred că părerea mea te interesează prea mult sau că vei ţine vreodată cont de ea. De fapt, din nou ai dreptate: Faci ce vrei şi cum crezi tu că ar fi mai bine. Şi unde anume aţi exersat?
- În camera mea, până au apărut Ly şi Mihai.
- În camera ta?!
- Da, desigur, acolo. Altfel, unde altundeva ai fi vrut să exersăm? În oraş, în nava noastră, pe suprafaţa albă a planetei?
- Hmm... Şi crezi că e bine să continui cu aceste lecţii, cu Sid?
- Evident. De ce nu?
- Şi ce-ai să faci dacă el se va îndrăgosti de tine?
- Cine?! Sid?!
- Da, el. De ce te miri?! Crezi că n-ar fi posibil?
- Nu ştiu. Însă nu cred că el ar comite o asemenea imprudenţă.
- Să presupunem că totuşi o va face. Cum te vei descurca în această situaţie?
- Nu ştiu. Chiar nu m-am gândit la această posibilitate.
- Dar ea există! Aşa că gândeşte-te mai bine, înainte ca acest lucru să se întâmple. Nu va aduce nimic bun, pentru că el n-are nici o şansă cu tine!
- De unde ştii tu că nu are?! De ce eşti atât de convins?
- E simplu: El e de aici, iar tu eşti de pe Terra. Nu cred că tu vei dori să rămâi aici, iar el nu te va putea însoţi pe Terra, în nici un caz, niciodată!
- De ce nu?! Nick ne va însoţi!
- Nick e diferit. Cu el e cu totul altceva.
- Nu s-ar zice. Amândoi sunt de aici.
- Te rog... Doar nu vrei să mă convingi că ar fi aşa. Şi sper că nu crezi cu adevărat acest lucru. Dar i-am promis domnului Kuny că n-am să insist asupra acestui subiect delicat, legat de originea membrilor familiei sale.
- I-ai promis?!
- Da, pentru că dânsul m-a rugat insistent şi nu vreau să-l supăr. E un om deosebit. Totuşi, asta nu înseamnă că aş crede altceva. În fine! Nu mai vorbesc despre asta, doar aşa am promis... Era însă vorba despre Sid. Şi ar fi mai indicat să renunţi la aceste lecţii, ca să eviţi eventualele probleme, ce s-ar putea ivi.
- Ca să vezi, cine-mi dă mie sfaturi?! Tocmai tu, Don Juan?! Tu ce-ai făcut cu sora lui? Cum a fost? Îţi aminteşti?
- Ştiu foarte bine cum a fost! Şi recunosc: Am greşit! Tocmai de aceea îţi spun, ca să nu repeţi şi tu aceeaşi greşeală! Evită neplăcerile! N-ai rezolva nimic astfel. Lui nu i-ai aduce decât suferinţă, iar ţie mustrări de conştiinţă.
- Nu, zău?! Nu-mi spune că aşa ţi s-a întâmplat ţie.
- Ba da, exact aşa; chiar dacă-ţi vine greu să mă crezi... Însă nu-mi place să mă „distrez” cu fetele, să mă joc cu sentimentele lor! Nu sunt chiar atât de... Ştiu şi eu cum altfel mă consideri, cu excepţia faptului că sunt un mare Don Juan, unul indisciplinat?! Aşa că, ai mare grijă! Eu te-aş sfătui să renunţi la acele lecţii, înainte de a fi prea târziu!
- Nu cred că e nevoie. Nu există riscul ca Sid să... Ah, nu! E absurd!
- Absurd?! Hmm... Rămâne de văzut! Eu te-am avertizat, spuse el cu seriozitate, apoi schimbă brusc subiectul: Ştii pe cine am găsit aseară în navă, după ce am plecat din oraş?
- Nu. Pe cine?
- Pe domnul To Kuny.
- Ah, tata... scăpă ea, fără să-şi dea seama, dar se corectă imediat: Adică, tatăl lui Nick, evident.
- Da, dânsul, aprobă Lucian, fără a-şi da seama de semnificaţia greşelii din exprimarea Liei.
- Îmi închipui de ce venise. Probabil aflase de la fiul său despre nou ta ispravă şi dorea să-i dai socoteală. Cred că a fost foarte dur cu tine, în acest sens! Te-a mustruluit sever, nu?
- Vei fi surprinsă să afli că n-a fost dur chiar deloc, o contrazise el. Şi de fapt, nici măcar nu din cauza asta venise, deşi aşa am crezut şi eu iniţial. Aflase de incident, însă aflase şi că între timp totul se rezolvase cu bine. Nu mi-a reproşat nimic în acest sens. Ba chiar mi-a spus că verificase imaginile de la bordul navei, din momentul în care blonda a intrat şi până la plecarea ei, pentru a se convinge de corectitudinea mea şi m-a asigurat că din acel moment încolo, nu mă va mai verifica niciodată şi mă va crede pe cuvânt, indiferent de situaţie, pentru că i-am dovedit că sunt demn de încredere. Venise însă ca să mă roage să nu mai fac presiuni asupra lui Nick în legătură cu originea lui terestră, pentru că fiul lui i s-a plâns că în ultima vreme sunt mult prea insistent în acest sens.
- Ah, deci, aseară i-ai promis domnului Kuny că...
- Exact, aseară, o întrerupse el. Am cedat şi am acceptat s-o las mai moale, cel puţin o vreme. Oricum, părerea mea e deja foarte bine conturată în acest sens şi nimeni nu mi-o poate schimba. Sunt sigur că şi ei sunt de pe Terra, ca şi noi. Doar că nu înţeleg de ce refuză să recunoască acest adevăr. În cele din urmă, când în sfârşit voi putea dovedi această afirmaţie, nu vor mai avea încotro şi vor recunoşte, sper... Deocamdată, renunţ, în favoarea lor.
- Şi chiar nu ţi-a reproşat nimic?
- Referitor la incidentul cu blondina?! Absolut nimic! Ba chiar m-a asigurat că nu va vorbi despre acest incident, că nu le va spune colegilor mei sau fiicei dânsului, Ly. La fel şi Nick şi Maria. De aceea te-am rugat şi pe tine...
- Ştiu, îl întrerupse ea. Şi ţi-am promis că voi fi discretă în acest sens, aşa că nu mai insista!
- Bine, acceptă el. Ca să vezi, încă mai am încredere în tine.
- Ar trebui să ai, spuse ea, apoi schimbă brusc subiectul, cu altul, fără nici o legătură cu nimic din ceea ce discutaseră anterior, doar pentru curiozitatea ei: Luci, cum era relaţia ta cu tatăl tău, domnul Iulian Enka?!
- Poftim? îşi întoarse el nedumerit privirea spre ea. Ce-ţi veni să mă întrebi acum de blondul ăla enervant?!
- Hmm... Deci, chiar îl urăşti?!
- Cum?! Să-l urăsc?! De unde ai dedus tu aşa ceva?!
- Păi, dacă ori de câte ori vorbeşti despre domnul Enka, spui „blondul ăla enervant”... Ce crezi că reiese de aici? Ce altceva?
- Lia, te rog... Nu-mi răstălmăci cuvintele! Chiar nu înţelegi nimic? Ce fel de om mă crezi?! Cât de groaznic crezi că aş putea fi?!
- Luci, nu te supăra; eu doar aşa am înţeles.
- Ca de obicei, ai înţeles total greşit! Auzi la ea, să-l urăsc... păru el foarte tulburat de acest lucru. Cum ai putea oare să-ţi închipui vreodată aşa ceva despre mine?!
- Păi, doar din cauza ta, dacă aşa spui mereu...
- Lia, nu eşti atentă, niciodată, la nimic! Ascultă-mă doar, poate o să pricepi totuşi, poate auzi ce spun eu mereu... Blondul ăla enervant... rosti el melancolic, cu un glas ce-i trăda emoţia.
- Ah... pricepu ea, privindu-l, înţelegând emoţia din glasul său. Vai, scuză-mă, Luci! Acum pricep; de fapt, spui asta cu multă admiraţie pentru cel la care te referi, cu afecţiune, chiar...
- Exact! Văd că ai priceput, în cele din urmă, rosti el. Ah... Ce idee nebunească şi pe tine! Să-l urăsc?! Cum aş putea, oare?! E tatăl meu! La naiba, îl iubesc! Enorm. Nespus de mult. E un om minunat! Absolut minunat! Şi mi-a dovedit asta, mai ales în ultimul timp, înainte de plecarea în această misiune afurisită. Uneori mi-aş dori atât de mult să pot fi ca el, atât de calm, de liniştit, de blând, nepăsător, mai ales în unele situaţii; mi-ar prinde bine. Dar, sigur, cu temperamentul meu, asta ar fi imposibil!
- Vai, Luci, îmi pare rău! Sincer; n-ar fi trebuit să-ţi spun aşa ceva.
- Nu, n-ar fi trebuit să gândeşti astfel despre mine! Nu s-o spui... Serios, Lia, să ştii, nu sunt un om chiar atât de îngrozitor precum ai tu impresia că aş fi. Nu sunt rău!
- Nu am deloc această impresie!
- Nu?! Oare?! Cum altfel ar putea fi considerat un om care şi-ar putea urî tatăl?! Cum?! Spune-mi tu! Poate ştii tu, că eu, nu!
- Ah, am greşit în ceea ce te priveşte; din nou... îşi dădu ea seama.
- Să ştii că da, rosti el, trist. Dar, să nu mai vorbim despre el, altfel voi deveni eu enervant, deşi nu sunt deloc blond.
- Cum aşa?! De ce ai deveni?
- Păi, dacă-mi amintesc de el, devin melancolic, trist şi foarte probabil, nesuferit. Deci, clar, enervant, şopti el, în timp ce o singură lacrimă i se scurse grabnic pe obraji, ca o părere; Lia o sesiză.
Îl privi cu şi mai multă admiraţie decât până în acel moment, după ce clarificase şi acest amănunt. Apoi se plimbară, până ce sosi vremea să se întâlnească, tocmai cu Sid. Se îndreptară spre locul de întâlnire şi-l aşteptară tăcuţi. Nu pentru foarte mult timp...