*34. Împăcarea.

Uşa camerei lui se deschise...
- În sfârşit, ai venit, îl întâmpină blonda, de cum pătrunse în interiorul camerei sale.
Ea era acolo, aşteptându-l îngândurată, în întuneric. Se ridică de pe fotoliul pe care şezuse până în acel moment.
- Tu?! Eşti aici... rosti el şoptit, încurcat de prezenţa ei neaşteptată; nu credea c-o va găsi în camera lor.
- Bineînţeles că sunt aici, răspunse ea foarte firesc. Unde altundeva aş putea fi?
- Păi... Ştiu şi eu?! Spre exemplu, poate în nava voastră, „Pacifis”, să-ţi vezi prietena, sau mai bine zis „prietenul”; pe comandantul vostru... Pe el doreai de fapt să-l vezi mereu, nu pe Ema, îi reproşă Nick, neputându-se abţine să nu-i reproşeze nimic.
- Nu spune aşa ceva, pentru că nu-i adevărat, ripostă blonda cu femitate. Nu ştii ce vorbeşti!
- Nu ştiu?! Hmm... Am văzut destul! E clar: Încă îţi place de el! Întotdeauna ţi-a plăcut. Mai mult decât de mine chiar. Deşi nu înţeleg de ce... De ce?
- Nick, te rog... Mă jigneşti!
- Mă rogi?! Ce anume? Şi zici că te jignesc? Eu?! Ştiu... Admit că e frumos, interesant şi nu numai, dar de aici şi până la... Nu! Nu înţeleg! Deloc. Nimic. De ce? De ce oare?! Şi unde l-ai lăsat acum? Singur, în nava voastră mare? Cum ai putut?
- Nick, te rog, trebuie să vorbim serios, insistă ea. Dar nu astfel! Renunţă la acuzaţii, de orice fel! Ascultă-mă şi pe mine!
- Să vorbim?! Eu unul, nu cred că avem ce să ne spunem! Mai mult, cred că am greşit venind aici, aşa că am să plec chiar acum, spuse el şi se întoarse spre ieşire.
- Nu, Nick! Stai, se îndreptă Maria grăbită spre el, pentru a-l opri din drum. Te rog, ascultă-mă! Nu poţi să-mi întorci spatele, fără să asculţi măcar ce am de zis!
- Bine, fie, acceptă el, încruntându-se, încercând să-i evite privirea verde, hipnotizatoare. Ce vrei? replică el scurt, acru, revenind în interiorul încăperii, încercând să pară dur. Te rog, spune-mi mai repede ce ai de zis, pentru că nu pot suporta prea mult situaţia asta tensionantă!
- Te rog, Nick, dacă mă iubeşti cu adevărat, dă-mi voie să-ţi explic ce anume s-a întâmplat, de fapt. Dă-mi şansa să mă apăr, nu doar să mă acuzi, pe baza celor văzute de tine. Lasă-mă să-ţi vorbesc!
- Off... oftă el prelung, închizându-şi strâns ochii. Bine! Vorbeşte! Ca să nu ţi se pară că aş fi absurd, am să te ascult. Însă nu-ţi promit nimic. Adică... Nu ştiu dacă te voi şi înţelege, aşa că să nu te aştepţi la prea mult din partea mea, o avertiză el.
- Nick, dragul meu... începu ea şoptit, îndreptându-se spre el, fără a ţine cont de avertismentul dat de el puţin mai înainte, întrebându-l pe un ton blând, oarecum acuzator: Iubitule... Cum ai putut oare să te îndoieşti de mine? Cum ai putut să-ţi închipui aşa ceva despre mine? Doar atâta încredere ai tu în mine? Doar atâta...? continuă ea să-i reproşeze, apropiindu-se de el.
- Nu. Doar că... În momentul în care v-am văzut împreună, îmbrăţişaţi... Adică, am fost şocat... Nu mă aşteptam şi... Nu ştiu, zău, se bâlbâi el încurcat, evitând să-i întâlnească privirea verde, minunată, sau drăgălaşul ei chip bălai.
- Off, prostuţule, oftă ea uşor în momentul în care ajunse lângă el. Haide, linişteşte-te, îi ceru ea, punându-şi braţele delicate pe umerii lui, îmbrăţişându-l uşor, timid. Te rog, Nick, nu mă evita! Priveşte-mă în ochi şi spune-mi... Sincer! Doar atâta încredere ai tu în mine? Doar atâta? repetă ea insistent întrebarea precedentă, întorcându-i uşor capul spre ea.
- Nu, nu-i vorba despre asta. Doar că... se intimidă el, întâlnind chipul ei plăcut, bălai. Te rog, încearcă să mă înţelegi!
- Nu, nu te înţeleg, replică ea, îndepărtându-se brusc de el, supărată. Cum ai putut oare?! Cum ai putut să-ţi închipui că te-aş înşela?! Şi cu cine?! Cu Luci?! Tocmai cu el?! E absurd!
- Nu-i deloc chiar atât de absurd! În momentul în care v-am văzut, eraţi...
- Eram, cum?! Spune, îl îndemnă ea, fiindcă el se oprise, completându-l calmă, observând că el nu avea de gând să-şi continue ideea: Eram îmbrăţişaţi! E adevărat! Aşa eram. Şi ce-i cu asta? îl întrebă ea, fixându-l pentru o clipă cu privirea ei cea verde. Ce vezi tu atât de rău în asta? Nu-i nimic rău într-o îmbrăţişare colegială. Nu s-a întâmplat nimic, absolut nimic altceva între mine şi el. Doar că m-a îmbrăţişat, atâta tot! Însă tu nu ştii motivul acelei îmbrăţişări, pentru că n-ai fost acolo de la început, ca să ştii despre ce era vorba. Deci, practic, n-ai motive să fii supărat!
- Chiar n-am?! Deloc? se îndoi el de afirmaţia ei.
- Sigur că nu, întări ea. De ce ai avea?! Pentru că ne-ai văzut aşa şi imediat ţi-ai închipuit că ar putea fi ceva între mine şi el?
- Şi nu este? scăpă el fără să vrea această întrebare, la auzul căreia blonda îi atribui o privire verde severă, plină de indignare. Adică... Eraţi totuşi singuri în navă de câtva timp şi... Şi... se corectă el de îndată. Ce s-ar fi întâmplat oare, dacă nu apăream eu în acel moment?!
- Nimic, absolut nimic! Tu ce crezi că s-ar fi putut întâmpla?! Deci, totuşi, n-ai încredere în mine, nu-i aşa?!
- Nu, adică... În tine, da, am! În el, însă... Nu ştiu. Dar cred că nu... Nu a încercat cumva să... Să te sărute? Adică... şopti el temător.
- Poftim?! Nu, n-a încercat, se miră blonda de această presupunere. Şi n-ar fi încercat, nici dacă nu apăreai tu. Nu-mi vine să cred că ai putut să spui aşa ceva!
- Păi... Pe sora mea a sărutat-o!
- Pe sora ta?! Pe care dintre ele?! De fapt, le-a sărutat pe amândouă! Dar, dacă te referi la Ly, situaţia era diferită. Încerca să-i dovedească astfel ceva. Desigur, nărodul n-a ales cea mai potrivită cale pentru a-i dovedi, însă... Mihai nu s-a supărat, în cele din urmă a înţeles totul, ai văzut.
- Pentru că el nu s-a nimerit să fie acolo, de faţă, când s-a întâmplat. În plus, ei sunt colegi, prieteni...
- Aşa-i, Mihai nu s-a nimerit să fie acolo, dar chiar dacă ar fi fost de faţă, tot ar fi înţeles în final...
- Poate că Mihai ar fi înţeles, dar eu nu sunt ca el. Eu nu pot înţelege.
- De ce nu? Străduieşte-te, îl sfătui ea. Chiar şi Lia, sora ta, care i-a surprins atunci, a înţeles. De ce nu şi tu?
- Lia... E adevărat că şi ea a înţeles, dar după cum ai spus, situaţia e diferită, foarte diferită, pentru că... Adevărat, ele îmi sunt amândouă surori, dar... La naiba, tu eşti soţia mea! exclamă el deznădăjduit, mai-mai să-i dea lacrimile. Adică, ştiu că nu e nimic oficial, sau legal, cu acte şi ce-ar mai trebui, dar... Asta nu schimbă cu nimic situaţia! Adică... Eu... Te iubesc... Şi... Şi...
- Nick, dragul meu, şopti ea, întrerupându-l. Şi eu te iubesc, prostuţule! Nu ştiai asta?! Te iubesc, spuse ea, îmbrăţişându-l uşor, împăciuitoare. Mult, foarte mult! Legal, oficial... Hmm; nu contează!
- Păi, parcă spuneai ceva despre o explicaţie, îi aminti el, după ce se liniştise, fiindcă devenise emotiv; nu-şi putea ascunde sentimentele, neliniştea interioară care-l rodea. N-am auzit-o încă, până acum.
- Ah, da; explicaţia... repetă blonda şoptit. Deci, vrei să ştii motivul pentru care el m-a îmbrăţişat. Foarte bine! Am să ţi-l spun. Deci, el a procedat astfel doar pentru că dorea să mă liniştească, să mă calmeze. Discutam despre ceva, iar eu îi spuneam că eram îngrijorată; în cele din urmă chiar devenisem tulburată, agitată, aşa că el s-a gândit că m-ar putea ajuta să mă calmez astfel. N-a avut intenţia să facă vreun rău; de fapt, nu şi-a imaginat că ar putea fi ceva rău în asta. Nici chiar eu nu mi-am dat seama pe moment că n-ar fi bine, eram prea tulburată.
- Erai tulburată?! Şi îngrijorată?! De ce? Despre ce anume îi vorbeai?
- Chiar vrei să ştii? Despre tine... ezită ea un moment. Despre tine îi vorbeam!
- Despre mine?! Nu înţeleg... De ce erai îngrijorată? Din cauza mea?!
- Eram şi încă sunt, Nick... Nu ştiu de ce; poate greşesc... Oricum, el încerca doar să mă convingă că n-am de ce să fiu îngrijorată din cauza ta, că totul va fi bine, pentru că el şi ceilalţi ne vor fi mereu aproape, alături, ne vor asigura mereu de sprijinul lor, ne vor ajuta oricând am avea nevoie, cu orice, fără să ezite.
- Tot nu înţeleg, păru Nick derutat. Adică, tu erai îngrijorată, iar el te-a îmbrăţişat, încercând să te calmeze, să te asigure că totul va fi în ordine, iar toate astea doar din cauza mea?
- Da, prostuţule! Asta încercam să-ţi explic. El e un tip minunat! N-ar trebui să gândeşti astfel despre el, sau despre mine. Ar trebui să ai mai multă încredere în noi; în el, în mine.
- Păi, am, dar... În momentul acela, când v-am văzut împreună, n-am putut gândi logic. Totul era anapoda! Mai ales din cauza lui; Lia mereu îi spune „Don Juan”, iar doctoriţa voastră „frumosule”. Deci... Să înţeleg că am greşit în privinţa voastră?
- Bineînţeles, dragul meu! Ai greşit închipuindu-ţi că ar putea fi ceva între noi. N-ar trebui să fii gelos! Tu nu ştii ce-i gelozia! Mai ales că nici n-ai motive! Eu te iubesc nespus! Nu ţi-aş vrea răul. Şi evident, nu te-aş înşela niciodată! În plus, nu crezi că dacă l-aş fi vrut pe Luci pentru mine, n-aş fi renunţat de la bun început la el, aş fi avut destul timp de partea mea. Şase ani, cât am călătorit până a ajunge aici... Cine ştie?! Am fi putut deja fi căsătoriţi şi atunci sigur n-aş fi putut deveni soţia ta, nici măcar prietena ta.
- Aşa-i. E adevărat.
- Dar, ţi-am mai spus... Deşi îmi plăcea de el, nu s-ar fi putut să nu-mi placă, am renunţat la el încă de atunci, de la bun început, pentru că mi-am da seama că el e îndrăgostit nebuneşe de Lia şi nu voi reuşi să i-o scot din minte aşa de uşor. Iar dacă atunci am renunţat la el, în favoarea Liei, ce rost ar avea să încerc acum să-l cuceresc? Oricum, tot degeaba m-aş fi străduit, n-aş fi avut nici o şansă; inima lui îi aparţine tot surorii tale, în întregime. Ai fi putut observa şi tu asta la el, dacă ai fi fost mai atent. Iar eu n-aş putea să vă fac aşa ceva. Nici ţie, nici Liei, mai ales că ea e sora ta. Şi nici chiar lui Luci. Nici unul nu meritaţi una ca asta. Deci, n-aş putea. Sincer, n-aş putea! Oricum, am încetat să-l iubesc cu mult timp în urmă, m-am resemnat. Acum el îmi e doar coleg şi prieten, un foarte bun prieten, drag mie, apropiat; şi comandantul nostru. Nici n-aş vrea să-mi închipui că mi-ar putea fi altceva! Iar acum te iubesc pe tine, nu pe el; doar pe tine! Enorm! Te iubesc, Nick, spuse ea şi nu se mai putu abţine.
Din ochii ei mari, verzi, minunaţi, începură să se scurgă câteva lacrimi, pe care cu greu reuşise să şi le reţină până în acel moment.
- Maria, iubirea mea... replică Nick, îmbrăţişând-o strâns, cu putere. Îmi pare rău! Sincer, îmi pare rău că m-am îndoit de tine, de dragostea ta! Te rog, iartă-mă! Poţi oare să mă ierţi?!
- Nick, iubitule... Nicky... Bineînţeles că pot, prostuţule... Te iert, şopti ea, apoi se sărutară, ca semn de împăcare. Atâta timp cât nu o să mai crezi vreodată despre mine că aş putea să...
- Ssst, o întrerupse el, punându-i două degete peste buze. Te rog, nu-mi reaminti că am fost în stare să cred un asemenea lucru despre tine. Ce tâmpenie! Îmi pare rău! Nu se va mai întâmpla! Niciodată! Iar dacă s-a întâmplat acum, a fost doar din cauză că te iubesc. Te iubesc mult, mult de tot! Poate prea mult, prea mult... Nu aş putea trăi fără tine! Nu-mi pot imagina cum ar fi viaţa mea fără tine; probabil foarte tristă. Nu vreau să te pierd! Nici pentru el, nici pentru altcineva. Nu, nu vreau...
- Nici n-o să mă pierzi, prostuţule, îl asigură ea, fericită că totul se lămurise, în cele din urmă.
- Şi mă vei iubi mereu la fel de mult ca şi până acum?
- Desigur, dragul meu. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat niciodată nimic. Poate chiar şi mai mult, dacă se va putea.
- Mulţumesc, iubito.
- Ştii, ar mai fi un lucru, ca să lămurim totul, odată pentru totdeauna...
- Ce anume, iubito?
- Ştii, Nick, eu ţin foarte mult la ei, la colegii mei, la toţi... Şi ţi-am mai spus parcă, Luci ne-a cerut să fim ca o mare familie. Chiar aşa îi consider pe toţi, ca făcând parte din familia mea. Fiecare îmi este foarte apropiat de suflet. Aş vrea să înţelegi asta, pentru ca altădată să nu te surprindă când mă vei vedea comportându-mă mai familiar, cu oricare dintre ei. Şi s-ar putea să mă mai vezi îmbrăţişându-i sau sărutându-i pe obraji, pe oricare dintre ei, nu doar pe Luci şi n-aş vrea ca acest lucru să te deranjeze. Trebuie să pricepi că n-ai motive să fii gelos. Ţin foarte mult la ei, dar ei nu reprezintă pentru mine ceea ce reprezinţi tu. E ceva diferit, însă nu pot ascunde şi nici nu vreau să ascund ceea ce simt pentru ei.
- Pricep. Şi totuşi, ar fi mai bine să nu procedezi astfel cu ei, de faţă cu mine.
- Poftim?!
- Glumeam doar, iubito... Te înţeleg perfect! Şi te asigur că nu va mai fi nici o problemă. Nu din partea mea. Nu voi mai fi gelos pe tine, niciodată! Nu sunt chiar atât de prost, o asigură el, zâmbind, apoi se sărutară.
Din cabinetul său, domnul To Kuny urmărise cu atenţie toată discuţia dintre fiul său şi frumoasa-i soţioară blondă, iar acum oprise mulţumit aparatura. Era mulţumit că totul se clarificase între ei; nu-i plăcea să-l vadă pe Nick suferind, sau să-l ştie trist, supărat.
Între timp, în nava albastră, încă aflat pe puntea principală, Lucian degeaba încerca să se calmeze, nu reuşea, doar se agita din ce în ce mai mult. Eforturile sale de a se linişti nu aveau nici un rezultat pozitiv. Nu făcea decât să se învârte nervos de colo-colo, neputând să nu se gândească la cele petrecute.
- Aşa nu mai merge! Nu se poate, îşi spuse el în final şi părăsi degrabă interiorul navei sale, cu intenţia de a se îndrepta spre oraşul artificial, să vorbească serios cu Nick, să încerce să-i explice totuşi acestuia care era de fapt situaţia, să lămurească odată totul!
Nu ştia însă dacă Nick îl va primi sau îi va permite să-i vorbească, însă trebuia să încerce; altfel n-ar putea sta liniştit în ineriorul navei sale, ştiindu-l pe tânărul Kuny supărat pe el. Zis şi făcut! Fără a întârzia, porni grăbit spre oraşul artificial, fără a lua seama la aerul alb de afară, la atmosfera cuprinsă treptat de întunericul înserării, fără a ţine cont de nimic din ceea ce-l înconjura. Se îndrepta doar hotărât, direct spre oraşul artificial, fără a privi în jurul lui; ştia că oricum nu avea altceva de văzut decât un imens pustiu alb, care uneori era prea relaxant, iar alteori extrem de enervant. În orice caz, aerul pur, îmbietor, era oricând plăcut respiraţiei, oferind o senzaţie puternică de prospeţime. Însă pe tânărul comandant nu-l interesa în acel moment nici puritatea, nici prospeţimea aerului, ci să lămurească problema survenită, cât mai curând.
Aşa că ajunse repede în marele oraş artificial, unde nu se opri decât în dreptul camerei, sau, mai bine zis, al micului apartament, destul de confortabil, în care stăteau colega lui cea blondă şi Nick. La început ezită câteva clipe în faţa uşii, însă apoi se hotărî şi ciocăni discret de câteva ori, anunţându-şi prezenţa, însă nu primi nici un răspuns. Aflaţi în interior, cei doi erau mult prea ocupaţi cu împăcarea lor, pentru a fi sesizat cele câteva ciocănituri discrete. Prin urmare, Lucian ar fi avut încă ocazia să se retragă, însă odată ce prnise pe acest drum, nu putea da înapoi. Aşa că în cele din urmă intră fără a întâmpina greutăţi, uşa deschizându-se la apropierea lui.
- Bună... Eu... începu el încă din prag, însă se opri derutat, când îi zări pe cei doi îmbrăţişaţi, încă sărutându-se. Ăăă... Aa, voi... Voi doi... replică el încurcat, bâlbâindu-se, chipul înseninându-i-se brusc.
- Luci... Bună, îl salută blonda voioasă, zâmbitoare.
- Salut, Luci, îi răspunse şi Nick, calm, încă ţinând-o pe micuţa blondă în braţele sale.
- Ah, păi... Salut, se miră el, surâzând încurcat. Cum aşa, v-aţi şi împăcat deja?
- După cum prea bine vezi, da, îi răspunse Nick, voios.
- Ca să vezi... Şi eu, care venisem să-mi cer scuze şi să-ţi explic cum stau, de fapt, lucrurile.
- Nu mai e nevoie să-mi explici nimic. Mi-a spus Maria totul şi am înţeles perfect.
- Luci, ţi-am spus să nu-ţi faci griji inutile! Ţi-am spus că o să mă descurc cu el, îi aminti Maria.
- Aşa-i, însă mi-era greu să cred. Adică... Nu-mi plăcea să vă ştiu supăraţi sau certaţi, din cauza mea. Dar, dacă totul s-a lămurit, e bine. E grozav! În sfârşit! Acum mă pot linişti şi eu.
- Bineînţeles că s-a lămurit totul. Nu se putea altfel, întări Nick. Deci, linişteşte-te, prietene!
- Minunat! Mă bucur pentru voi! Sincer... Vă stă atât de bine împreună. N-aş fi vrut să stric totul dintr-o prostie, să distrug relaţia dintre voi, dintr-o neînţelegere. Adică... N-aş fi vrut să vă separaţi doar din cauza mea.
- Să ne separăm? îl privi Nick nedumerit, nu foarte sigur în privinţa sensului acestor cuvinte. Adică, vrei să spui, cumva să ne despărţim?! Aşa ceva nu s-ar fi întâmplat şi nici nu se va întâmpla vreodată!
- Excelent! Şi atunci, Nick, fără resentimente?!
- Resentimente? repetă Nick ultimul cuvânt al comandantului. Nu ştiu... Ce înseamnă asta?! Foloseşte şi tu cuvinte simple, să te şi înţeleg! Încă nu-mi sunt toate cunoscute...
- Adică, ştii tu... Nu eşti supărat pe mine?!
- Supărat?! Nici gând, se miră Nick de această posibilitate. Deloc!
- Serios? se miră la rându-i Lucian. Şi încă vrei să fim prieteni?
- Evident, Luci! Cum altfel?! Mai ales cu tine! Prieteni, ca întotdeauna! Şi pentru totdeauna, întări Nick, dând mâna cu Lucian, pentru a-i dovedi că într-adevăr îl consideră un bun prieten.
- Sigur, pentru totdeauna, acceptă Lucian încântat această declaraţie, zâmbind, liniştit că lucrurile intraseră atât de repede în normal şi nu luaseră o întorsătură ce n-ar fi fost deloc plăcută. Grozav, repetă el această apreciere, bătând în retragere. Atunci, am să plec! Vă las singuri, să vă lămuriţi în totalitate, dacă mai e nevoie.
- Cum doreşti, prietene! Şi scuză-mă, te rog, că am fost bănuitor, îi răspunse Nick. N-ar fi trebuit.
- Nici o problemă, te-am înţeles, serios, îl asigură Lucian. Ah, Nick, încă un lucru înainte de a pleca...
- Spune, îl invită Nick.
- Te rog, nici un cuvânt celorlalţi! N-aş vrea să afle toţi ce s-a întâmplat. Adică, nu pentru că mi-ar strica mie reputaţia sau imaginea de mare comandant, ci doar pentru că nu mi se pare o idee prea bună. Înţelegi, sper...
- Nu-ţi face griji în această privinţă, nu-i nici o problemă. Îţi dai seama că n-am nici un interes să vorbesc despre ce s-a întâmplat; nu e ceva cu care să mă laud. Aşa că nu vor afla nimic, cel puţin nu de la mine, iar dacă nu cumva le vei spune chiar tu, nu vor afla deloc. Am observat însă că eşti foarte sincer cu ei, de obicei.
- Nu, de data asta, nu intenţionez să le spun nimic. Prefer să păstrez tăcerea în acest sens. Ai dreptate, îmi place să fiu foarte sincer cu ei, ai remarcat acest lucru, dar acum nu-i ceva care să-i intereseze pe ei în vreun fel, deci, chiar nu trebuie să le spunem.
- E mult mai bine aşa, aprecie Nick.
- Sigur. Sper că nu-i vei spune nici măcar surorii tale, Ly...
- Nu, n-am să-i spun nici ei, n-are rost. Rămâne între noi! Deşi... Ar mai fi o persoană care ştie deja totul.
- Adevărat?! Cine ar fi acea persoană?
- Tatăl meu, Luci. Regret, dar lui i-am spus deja totul. Nu ştiu cum, însă de la voi din navă am ajuns direct în biroul lui, m-a văzut tulburat, m-a întrebat insistent ce am, iar în final i-am spus totul. Însă nu cred că el îi va înştiinţa pe ceilalţi.
- Sper, spuse Lucian.
- Pentru mai multă siguranţă, voi sta de vorbă cu el, însă mâine de dimineaţă, nu acum. Şi am să-l rog să păstreze tăcerea în legătură cu acest mic incident. Să-l uite chiar, dacă se poate. În orice caz, să nu le pomenească nimic celorlalţi, spuse Nick.
- Ar fi mult mai bine. Aşa să faci, îl aprobă Lucian. Bine. Acum chiar că plec. N-are rost să întârzii, să vă reţin.
- Deci, pleci? Ai putea rămâne, nu ne deranjezi, spuse blonda, cu o undă de regret în glas, apoi se îndreptă spre Lucian, cu intenţia de a verifica promisiunea lui Nick. Dar, dacă nu vrei tu... spuse ea şi cu un gest gingaş, pe neaşteptate, îl îmbrăţişă uşor pe colegul ei şi-l sărută, evident, pe obraji, însă cu neprefăcută afecţiune.
- Ce faci? tresări surprins Lucian. Vrei să-l supărăm iarăşi pe Nick?! Doar ce lămurisem totul.
- Nu, lasă... interveni Nick din apropiere, zâmbind îngăduitor. Nu-i nici o problemă. Absolut deloc! N-am să mă mai supăr niciodată, pentru că n-am de ce. Nici pe tine, nici pe ea.
- Vorbeşti serios? păru Lucian neîncrezător.
- Evident. Am încredere deplină în ea şi regret că mai înainte n-am avut. M-am comportat prosteşte.
- Eh, nu chiar prosteşte... Adică, nici nu vreau să-mi imaginez cum aş fi reacţionat eu în locul tău! Oricum, ai mai multă grijă de ea, îl sfătui Lucian.
- Să aibă grijă de mine?! Luci... replică blonda nemulţumită. Nu-i da vreo idee nebunească!
- Păi, ştie el ce vreau să spun. Pa, blondino!
- Pa, Luci, îi răspunse ea.
- Cu bine, Nick, i se adresă apoi acestuia, întinzându-i mâna.
- Cu bine, Luci, îi răspunse Nick, dând mâna cu el, însă sfârşind prin a se îmbrăţişa prieteneşte, ca doi fraţi care se împăcau după o ceartă.
Maria îi privi încântată, cu minunaţii ei ochi verzi, apoi Lucian părăsi în sfârşit încăperea.
- Aveai dreptate în privinţa lui, îi spuse Nick Mariei, după plecarea lui. E un tip minunat! N-ar fi trebuit să-mi închipui că ar fi intenţionat vreodată să te îndepărteze de mine.
- Aşa e, n-ar fi trebuit, întări Maria. Însă mă bucur că în cele din urmă ai înţeles acest lucru. Deci, sper că de acum încolo nu vor mai exista astfel de neînţelegeri între noi.
- Absolut nici una, iubito! Promit, îşi luă el angajamentul faţă de ea, apoi schimbă subiectul: Ştii de unde veneam când am apărut la voi în navă?
- N-am idee, negă ea.
- De la tatăl meu, specifică el. Acolo m-am dus, după ce am plecat de la bordul „Vulturului”.
- Deci, i-ai făcut două vizite într-un interval foarte scurt, sesiză blonda.
- Aşa e, însă a doua oară am ajuns acolo fără să fi avut intenţia să-l fi vizitat. A fost foarte surprins să mă vadă din nou, însă eu am fost şi mai surprins decât el, să mă trezesc acolo. Nu-mi dădeam seama cum de-am ajuns din nou în cabinetul său, atât de curând. În fine, nu despre asta vorbeam... Dacă a doua oară am ajuns fără să vreau la el, prima oară a fost cu un scop anume. Ştii despre ce am discutat cu el?
- N-aş avea de unde.
- Ba da, ai avea, dacă te-ai gândi puţin. Pentru că i-am vorbit despre ceea ce m-ai rugat tu mai devreme, în legătură cu secretul nostru.
- Ah, ştiu, îl întrerupse blonda. Şi ce-ai rezolvat? A fost de acord să dezlege misterul?
- Nu tocmai. Dimpotrivă! M-a rugat insistent să păstrăm în continuare secretul şi i-am promis că-i vom respecta dorinţa.
- Dar, Nick, n-ai rezolvat nimic astfel.
- Înţelege-mă, te rog! Nu l-am putut refuza. E totuşi, tatăl meu.
- De fapt, nu este el.
- Ştiu, dar asta nu schimbă cu nimic situaţia. Îmi este ca un tată, doar m-a crescut cu drag. Oricum, e singurul tată pe care mi-l amintesc şi pe care-l cunosc. Celălalt...
- Celălalt e un om minunat, îl asigură Maria, întrerupându-l.
- Sunt sigur că aşa e, dar şi el e la fel de minunat.
- Ştiu, îl aprobă blonda îngândurată.
- Tocmai de aceea nu pot să-l dezamăgesc.
- Te înţeleg. Deci, în final, n-ai rezolvat nimic discutând cu tatăl tău.
- Ba da, bineînţeles. Mi-a promis că va încerca să găsească o altă soluţie. Zicea că va discuta serios cu Luci, cât de curând, dar nu ştiu ce anume are de gând să-i spună.
- Aşa, deci?! E bine şi doar atât. Deşi ar fi fost mult mai bine dacă ar fi decis să nu ascundă nimic, să vorbească, să dezvăluie întregul adevăr, în faţa tuturor; nu cine ştie ce, să-l convingă pe Luci....
- Ştiu, dar nu l-am putut convinge. De asta venisem la voi în navă; bănuiam că te voi găsi acolo. Voiam să-ţi spun că am stat deja de vorbă cu tatăl meu. Ştii că tata se înţelege foarte bine cu comandantul vostru?
- Nu ştiu... Cu Luci?! Ce vrei să spui?
- Păi, chiar Luci mi-a spus că tatăl meu i-a acordat prietenia sa, sprijinul său.
- Serios?! Surprinzător, se miră blonda. Deşi n-ar trebui să mi se pară astfel. Luci e un tip care reuşeşte să stârnească astfel de reacţii. Dar tatăl tău...
- Da. I-a devenit un fel de... Domnul director de acolo, de pe Terra, care, după cum am înţeles eu, îl ajuta să treacă peste anumite momente mai dificile. Acum tata s-a oferit de bună voie să-i ia locul acelui domn, deci, i-a acordat lui Luci prietenia şi sprijinul său.
- Ca să vezi... murmură blonda.
- În plus, pe drum spre nava voastră, mă gândeam chiar să-i spun totuşi câte ceva colegului tău, comandantul misiunii. Nu chiar tot ce ştiu, dar o bună parte din adevăr.
- Adevărat, iubitule? Ai fi făcut asta?
- Da. Sau nu... Nu ştiu. Eram derutat. Nu ştiam dacă ar fi bine să-i spun ceva, doar îi promisesem tatălui meu că voi păstra în continuare tăcerea. Însă dacă nu vă găseam îmbrăţişaţi şi m-ar fi întrebat ceva în acest sens, cred că i-aş fi spus, totuşi... Oricum, dacă i-aş fi spus ceva, nu i-aş fi spus totul, ci doar ceva foarte vag, sau...
- Încă nu e prea târziu. I-ai putea încă spune.
- Nu, acum nu, n-aş mai putea, deşi... Vezi tu, şi mie mi-e greu. Adică, aş vrea foarte mult ca ei să ştie că sunt la fel ca voi, că sunt de-al vostru, să ne putem bucura toţi, împreună, de faptul că ne-am regăsit, dar... Nu! Acum nu! Chiar nu mai pot! Te rog, înţelege-mă! Să încercăm să-i facem pe plac tatălui meu, în continuare. Cel puţin deocamdată.
- Bine, voi încerca şi eu. Însă nu te asigur că voi şi reuşi acest lucru. Dacă vreunul dintre ei mă va întreba ceva în acest sens, nu ştiu dacă mă voi putea abţine. Serios, nu ştiu... Sper să nu mă întrebe.
- Te înţeleg. Oricum, se pare că tot tatăl meu a câştigat şi de data aceasta.
- Aşa e, se pare... Sper că într-adevăr va discuta cât mai curând cu Luci, deşi nu ştim ce îi va spune, însă sper că va reuşi să-l convingă măcar să nu insiste asupra subiectului, o perioadă. Ceea ce ar putea reuşi, de moment ce spui că se înţeleg atât de bine amândoi. Luci era foarte apropiat de domnul director, îi era un bun prieten, iar dacă tatăl tău a preluat rolul dânsului în viaţa lui, înseamnă că au devenit apropiaţi, deci, se înţeleg.
- Aşa sper şi eu, încheie Nick, apoi o îmbrăţişă din nou, sărutând-o, fericit că lucrurile se liniştiseră şi totul revenise la normal...