*32. Un alt mic „incident” neprevăzut.

Lucian era singur la bordul navei „Pacifis”. La ora aceea se afla pe puntea principală. Singurii prezenţi în navă, cu excepţia lui, erau cei doi roboţi şi micuţa femelă-păianjen, Ema, care purta încă „medalionul” ataşat de Mihai. Împreună cu ei îşi petrecuse comandantul acest weekend plictisitor, odihnindu-se mai mult, după cum îşi propusese, fără a primi nici o vizită până în acel moment. Deodată însă, trapa navei se deschise, iar de dincolo de ea apăru firava blonduţă, singură.
- Salut... bărbosule, îi spuse ea zâmbind.
- Hmm... Salut, blondino, replică el sec, a nemulţumire faţă de ultimul ei cuvânt. Şi mulţumesc că încerci să-mi ridici moralul, care oricum e la pământ acum.
- Hei, glumeam... încercă ea să-l împace. Doar nu poate fi chiar atât de rău.
- Nici nu-ţi închipui tu cum.
- Eşti singur? întrebă ea.
- După cum prea bine vezi. De fapt, nu chiar singur. Cu Robby, Felix şi Ema, domnişoara păianjen.
- Ah, da?! De fapt, pentru ea am venit, mai mult.
- Desigur. Ar fi trebuit să-mi imaginez că nu pentru mine.
- Haide, Luci... Ce-i cu tine? De ce eşti prost dispus?
- Eu?! Prost dispus?! Nu, n-am nimic, zâmbi el. Nu mă lua în seamă! Aşa sunt eu, uneori, nu ştiu cum dispus, însă doar prost.
- Şi „ea” ce face? nu luă ea seama la cuvinetele lui.
- Ema?! Nimic deosebit sau interesant. Doar că poartă în continuare medalionul cu care a fost înzestrată. În rest, leneveşte. Şi Nick? Pe unde l-ai lăsat?
- A rămas în oraş. N-a vrut să vină cu mine. Nu-l puteam obliga să mă însoţească.
- Sigur că nu puteai.
- Şi tu ce făceai aici, pe puntea principală?
- Eu?! Nimic! Cred că-i urmez exemplul prietenei tale, Ema. Adică, lenevesc. Trândăvesc, ca şi ea.
- Tu?! Mă mir! Nu-ţi stă în fire.
- Nu, dar de data asta... Mi-am permis.
- Adevărat?! De ce?
- De ce nu?! Nu ştiu. Poate că m-am molipsit de la „ea”, deşi eu nu sunt atât de dotat, ca Ema, cu medalioane ultramoderne.
- Hmm, eşti amuzant... aprecie blonda. Ţie nici nu ţi-ar plăcea să fii astfel dotat! Şi ce-ai făcut în tot weekendul ăsta?
- Absolut nimic! Adică... Am lenevit, tot timpul!
- E clar! Chiar te-ai molipsit de la Ema.
- Serios?! Sper să nu fie ceva foarte grav, adică să nu dureze prea mult.
- Sigur că nu! La tine nu va dura mult, e trecător; la ea, poate că da, va persista.
- Acum, serios, lăsând gluma la o parte, chiar n-am făcut nimic zilele astea două. Poate din cauză că mă enervează enorm barba asta insuportabilă, la care încă nu pot să renunţ şi faptul că Nis mi-a interzis să gătesc. Nu văd ce altceva aş putea face acum. Oricum, am stat închis în navă zilele astea, fără a avea o activitate concretă.
- Adevărat?! Interesant e cum s-o fi descurcat Nis fără dulciuri până acum!
- N-am idee cum, însă presupun că a supravieţuit. Şi încă mai are câtva de suportat.
- Aşa-i. La fel şi tu.
- Mda... Şi eu, repetă el, cu o undă de nemulţumire în glas.
- Păi... Bine, Luci. Mă duc să-mi văd prietena.
- S-o vezi?! Ai putea rămâne aici, s-o vezi pe computer, doar se poate.
- E adevărat, însă prefer s-o văd pe Ema, nu imaginea ei pe ecranul unui computer.
- Ce-ai păţit? Nu-ţi plac computerele?
- Cine ştie?! Poate şi eu m-am molipsit de la tine.
- Chiar crezi? De ce? Am intrat cu toţii în perioada molipsirilor?
- Aş, nu chiar. Nu, de fapt, mie-mi plac computerele. Însă acum vreau s-o văd pe Ema, eu personal, după aceea voi verifica şi datele de pe computer, referitor la activitatea ei din ultimele două zile, de când n-am dat pe aici.
- Activitate?! Care activitate?! Poate ai vrut să spui inactivitate totală; repaus. Oricum, poţi merge s-o vezi. E în acelaşi loc, nemişcată. Nu s-a obosit să se deplaseze deloc. Îşi păstrează forţele, cine ştie pentru ce? Sper că ea ştie, totuşi...
- Bine. Merg s-o văd.
- Sigur. Când te vei întoarce, mă vei găsi şi pe mine tot aici; nici eu nu mă voi obosi să mă deplasez. Îmi păstrez forţele, deşi eu nu ştiu pentru ce.
- Bine, Luci, spuse Maria, apoi se îndreptă spre locul în care era micuţa păianjen, unde stătu câtva timp bun, aproape o oră, după care reveni pe puntea principală.
Spre surprinderea ei, Lucian era tot acolo, în acelaşi loc în care-l lăsase; o întrebă:
- Ai văzut-o?
- Bineînţeles. Doar de asta am fost până acolo, ca s-o văd.
- Şi cum se prezintă?
- Foarte bine. Însă, după cum m-ai avertizat, chiar nu face nimic, stă pe loc. Ai avut dreptate.
- Eu întotdeauna am dreptate. Nu ţi-ai dat încă seama?
- Aş... Dar tu, ce-ai făcut între timp? Am stat mai mult de o oră cu Ema.
- Nimic. Nu vezi? Ca şi ea, am stat pe loc.
- Adevărat?! Mă întreb, de ce?
- Păi, mai bine nu te-ai întreba!
- Luci, ce-i cu tine? Mă îngrijorezi!
- Nimic, ce să fie?! Nu te îngrijora degeaba!
- Te cunosc destul de bine. Nu-ţi stă în caracter să trândăveşti, să stai degeaba.
- Eh, da, de parcă ar trebui să fac mereu câte ceva... De data asta, stau! Ce ţi se pare aşa de ciudat? Crezi că n-am dreptul? Sau ai tu ceva împotrivă?
- Nu e vorba că aş avea ceva împotrivă, sau că n-ai avea dreptul... Doar că, în cazul tău, e ciudat.
- Sunt un tip ciudat, ce să-ţi spun?! Asta ar fi o noutate pentru tine?! N-ar trebui. Puteai să-ţi dai de mult seama.
- Hmm... zâmbi blonda încurcată. Chiar eşti ciudat! Cel puţin, uneori, cum ar fi acum. Însă, am să încerc să te scot din starea asta. Uite, drept să-ţi spun, mi-e puţin foame. Dacă nu te deranjează, ai putea să mă serveşti cu ceva? Doar n-o să mă laşi să mor de foame.
- Să te servesc?! Cu cea mai mare plăcere, blondo, însă după cum ştii, Nis mi-a interzis să gătesc. Deci, n-am cu ce te servi!
- Da, ştiu că Nis ţi-a interzis. Însă nu ţi-a interzis şi să mă serveşti cu ceva preparat de roboţi, nu de tine. Aş prefera să mănânc în navă, nu la un restaurant din oraş. Adică; mâncare artificială...
- Înţeleg. Şi-ţi împărtăşesc preferinţa.
- Şi atunci... Ce zici, leneşule, se rezolvă?
- Aşteaptă-mă puţin, să văd ce-au pregătit roboţii... Te servesc imediat, zise el şi se ridică anevoios de pe fotoliu.
- Ah... Şi sper că-mi vei ţine companie. Adică, doar n-ai de gând să mă laşi să mănânc de una singură.
- Bine. De acord. Nu sunt mojic! Voi lua cina cu tine.
- Cina?! Nu-i chiar atât de târziu, se miră blonda.
- Aşa-i; însă oricum, va fi ultima masă a acestei zile, cel puţin pentru mine. Mai târziu n-am de gând să mănânc nimic.
- Ai dreptate. Nici eu. Deci, putem să-i spunem cină.
Lucian se retrase spre bucătăria navei şi în scurt timp se întoarse cu tot ceea ce-i era necesar unei cine copioase, deşi de data aceasta nimic din ce se afla pe masă nu era preparat de el. Îşi servi ireproşabil adorabila-i colegă, alăturându-i-se la masă. După ce se săturară amândoi, Lucian se ridică, strânse şi curăţă totul, după cum era de aşteptat din partea lui, apoi se trânti nepăsător pe un fotoliu apropiat.
- Ce ai de gând? Iar vrei să faci pe trântorul? Luci... îl apostrofă blând Maria.
- Cam aşa, răspunse el nepăsător, fără a se mişca de pe fotoliul pe care se tolănise comod, picior peste picior.
- În cazul ăsta, eu am să verific computerul, în legătură cu leneşa mea.
- Verifică orice vrei, nu te opresc, replică el sec, fără a schiţa nici un gest. Şi eu sunt leneş, ca şi ea.
Maria se aşeză în faţa computerului care avea datoria de a urmări activitatea micuţei păianjen şi accesă de la tastatură informaţiile din ultimele două zile, informaţii ce se succedară cu repeziciune pe ecran. Maria le privi atentă, cu mult interes.
- Ai avut dreptate în privinţa ei, spuse Maria într-un târziu. Chiar n-a avut nici un fel de activitate zilele astea.
- Cum aşa?! Adică, încă te îndoiai de afirmaţia mea?! Ar fi trebuit să-ţi dai seama că nu te puteam minţi. De altfel, ţi-am mai spus că eu am de obicei întotdeauna dreptate.
- Aşa-i. Scuză-mă! Însă, nu mă îndoiam deloc de afirmaţia ta, doar că... Îmi venea doar greu să admit că a stat pur şi simplu degeaba, în tot timpul ăsta.
- De ce să-ţi vină greu să admiţi acest lucru?! Doar nu-i atât de dificil să stai degeaba! Ca dovadă în acest sens, uite, mă ai pe mine!
- Aşa-i, ai devenit un puturos! Dar sunt convinsă că nu vei rămâne aşa multă vreme. În cazul tău, sigur e ceva trecător.
- Poate că ai dreptate, o aprobă el. Sper.
Maria se ridică din faţa computerului, care rămase în continuare să-şi facă datoria de a ţine sub observaţie activitatea micuţei femele-păianjen.
- Ce faci acum? Pleci? o întrebă el, fără a se ridica de pe fotoliul pe care se aşezase.
- Nu ştiu. De ce? Mă goneşti?
- Eu?! Nici gând! Te întrebam, doar...
- Ah, mă întrebai doar... repetă ea spusele lui. Atunci află că voi pleca, dar nu chiar acum. Nu mă grăbesc.
- Cum doreşti.
- Ştii, Luci, aş vrea să vorbesc cu tine.
- Păi, cred că asta am făcut până acum, adică, am discutat, cel puţin. Şi am servit cina. În rest, am stat degeaba, mai ales eu. Şi Ema, la fel ca mine.
- Aşa-i, însă de data asta aş dori să vorbim serios, nu banalităţi din astea. Aş dori să abordez un subiect mai delicat.
- Mai delicat?! Eşti invitata mea! Aşa că spune, te ascult! Te asigur că dacă-i vorba de ceva delicat, voi fi foarte serios.
- Nu ştiu cum să încep...
- Cum doreşti. Hai, nu-i mare lucru! Cu începutul, presupun. Despre ce este vorba?
- Ştii, sunt puţin îngrijorată...
- Îngrijorată?! Nu pricep... În legătură cu ce?
- Cu Nick.
- Cu Nick?! Dar ce-a făcut?
- Nimic, absolut nimic. Însă tocmai asta e problema.
- Nu înţeleg... Care-i problema? Ce-ar fi să vorbeşti clar? Nu mă lua pe ocolite, ştii că nu-mi place! Spune-mi direct ce ai de spus!
- Mda... Ştii, m-am tot gândit în ultima vreme şi... Nu vom rămâne aici pentru totdeauna. Momentul în care vom pleca se apropie din ce în ce mai mult, chiar dacă mai e destul până atunci. Însă ne vom întoarce pe Terra, asta-i sigur, iar el ne va însoţi.
- Bineînţeles că ne va însoţi. Şi ce-i rău în asta? Tu n-ai vrea să ne însoţească?
- Ba da, evident! Cum să nu vreau?! Nu-i vorba de asta. Doar că... El nu e încă pregătit pentru viaţa dură de acolo. Nu ştiu dacă va face faţă. Mă tem că nu se va descurca. Şi nu ştiu ce s-ar putea întâmpla.
- Şi pentru asta eşti atât de îngrijorată?
- Da.
- Blondino... Fii serioasă! N-ai motive să-ţi faci atâtea griji.
- Ba, bineînţeles că am! Nu se va putea acomoda, el e obişnuit cu alt stil de viaţă. Nis avea dreptate când spunea că e naiv, pentru că aşa e. E prea blând, prea încrezător...
- Nis?! Nărodul ăla întotdeauna vorbeşte prea mult şi spune numai ceea ce n-ar trebui, adică, tâmpenii, doar îl cunoşti destul de bine. N-ar trebui să iei seama la tot ce spune el.
- Dar Nis avea dreptate, Luci! Nu spunea deloc tâmpenii.
- Nu, n-avea! Poate că într-adevăr îi va fi greu să se acomodeze, mai ales la început, însă nu va fi niciodată singur. Noi îi vom fi mereu alături, gata să-l ajutăm, în orice situaţie, oricând ar avea nevoie, de orice. Nu-l vom părăsi niciodată, vom fi pe aproape. Se va putea baza pe sprijinul nostru. În plus, te va avea mereu pe tine, cât şi pe cele două surori ale sale. Şi îşi va regăsi părinţii. Ce altceva şi-ar putea dori? Se poate considera tare norocos!
- Ştiu. Într-un fel, poate ai dreptate, însă... Totuşi, lucrurile nu sunt atât de simple, Luci.
- Păi, nimic nu este simplu, blondo!
- Ştii, am încercat să stau de vorbă cu el despre această problemă, să-i explic cum stau lucrurile pe acolo, la noi, pe Terra...
- Şi?!
- Nu pare interesat de subiect. Se eschivează.
- Poate i s-a părut prea devreme pentru a aborda acest subiect. Nu fi insistentă! E timp destul pentru a vorbi şi despre asta. Şi în plus, pune-te în locul lui, încearcă să înţelegi ce simte el... L-ai putea înţelege mai bine. Zău, n-ai motive să fii îngrijorată! Toate temerile tale în acest sens sunt neîntemeiate.
- Neîntemeiate, Luci?! Aş vrea eu să fie aşa, însă nu cred. În plus, ar fi încă o problemă, tot în legătură cu el.
- O altă problemă?! Şi care ar fi aceea?
- Nu ştiu, nu sunt foarte sigură, poate n-ar trebui să-ţi spun nici ţie... Poate că doar mi se pare mie.
- Nu cred că ai încotro. Nu poţi da înapoi, m-ai făcut curios, aşa că spune-mi, te rog!
- Păi... ezită ea o clipă. De când i-am povestit despre tine, ştii tu ce anume, a devenit suspicios în ceea ce ne priveşte.
- Cum?! Ce vrei să spui, blondo?
- Nick îşi închipuie fel şi fel de lucruri. Crede că încă te plac, ceea ce în mare parte e adevărat, însă, în nici un caz nu aşa cum îşi închipuie el.
- Uff... Asta nu-i deloc bine! Sper să te înşeli, totuşi. Nick nu avea problema asta! De ce ar deveni aşa, dintr-o dată, suspicios? Eu nu i-am dat nicicând motive. Presupun că nici tu. Şi atunci, ţi-a spus el ceva în acest sens? Adică, ţi-a spus că ar bănui că ar fi ceva între noi doi? Adică...
- Luci, am înţeles ce vrei să spui, îl întrerupse ea. Nu! Nu mi-a spus direct, însă nu e greu de ghicit că asta-şi închipuie. Mai ales acum, în ultima vreme, de când cu micuţa mea prietenă, Ema; crede că o folosesc pe ea ca pretext pentru a veni cât mai des în navă şi a sta aici, de fapt, ca să te văd pe tine, ca să fiu în preajma ta...
- Adevărat?! Chiar aşa să fie?! Nu-mi vine să cred, se miră Lucian, tare surprins de ceea ce auzea. Nu! Nu se poate! Adică... El n-ar putea fi gelos! Nu Nick!
- Poate că nu-i chiar gelos, însă pe aproape.
- Nu, nu... Fii liniştită! Nick nu e acest gen de tip! Nu cred că te-ar suspecta de ceva atât de grav, nu s-ar îndoi de tine, dimpotrivă, ar avea încredere în tine, încredere pe deplin justificată.
- Chiar crezi?
- Evident! Aşa că, fii liniştită!
- În mine poate ar avea încredere, Luci, dar în tine...
- Poftim?! Cum, adică?! De ce n-ar avea încredere în mine?!
- I-ai schimbat părerea pe care o avea despre tine, de când cu sora lui...
- Ah, nu, sper că nu... El mi-a spus că a înţeles, că nu e supărat.
- Supărat nu, Luci, însă suspicios în ceea ce te priveşte, de atunci, da.
- Ah... Nu! Eu tot cred că în privinţa lui Nick, n-ai de ce să-ţi faci astfel de probleme, n-ai motive, ţi-am mai spus.
- Aşa e, mi-ai spus. Poate că ai dreptate. Şi totuşi... Nu sunt atât de sigură! Nu pot fi liniştită... spuse ea, frământându-se, părând cu adevărat tulburată.
- Haide, blonduţo! Linişteşte-te, îi spuse Lucian cu blândeţe, ridicându-se de pe fotoliul pe care şezuse până în acel moment. Vei vedea! Totul va fi bine, adăugă el, îndreptându-se spre ea, simţind că blonda avea nevoie de sprijinul său în acel moment. Hai, te rog, linişteşte-te! Nu-mi place să te văd aşa! Nu trebuie să fii tristă! Vino încoace, i se adresă el zâmbitor, întinzându-i braţele, pentru a o îmbrăţişa prieteneşte, cu intenţia clară de a o calma.
- Off, Luci... suspină ea scurt, adăpostindu-se temătoare în braţele lui.
El o strânse uşor în braţe, iar ea îşi aşeză capul bălai pe pieptul lui, în timp ce din minunaţi-i ochi verzi începură să se prelingă pe obrăjorii delicaţi bobiţe mici ca de rouă; lacrimile ei.
- Ei, hai, blondo... Asta ce vrea să mai însemne?! Te rog, blonduţo, îi şopti el blând, împăciuitor. Linişteşte-te! N-ai motive să te comporţi astfel!
- Aşa-i... Scuză-mă, suspină ea.
- Să te scuz?! Nu fi copil! Zâmbeşte şi vei vedea că totul se va rezolva! Ce zici, e mai bine acum? Te-ai liniştit?
- Da. Mulţumesc, Luci, zise ea, stăpânindu-şi plânsul. Eşti atât de bun şi înţelegător... Norocoasă va fi cea care te va câştiga pentru tot restul vieţii alături de ea!
- Da, da, da; bla, bla, bla... Sigur! Mititico! Altădată să nu te mai laşi copleşită de astfel de sentimente! Bine?!
- Am să încerc, promise ea şoptit, nemulţumită de faptul că se lăsase pradă emoţiilor.
Observând că blonda devenise calmă, Lucian se gândi să se desprindă uşor de ea. Înainte însă de a reuşi să-şi pună acest plan în aplicare, se deschise pe neaşteptate trapa navei, iar de dincolo de ea, apăru, din nefericire pentru ei, tocmai Nick, surprinzându-i în acea poziţie compromiţătoare, din punctul lui de vedere. El intrase nestingherit, nebănuind nimic, începuse să spună ceva, însă când, spre surprinderea lui, îi zări îmbrăţişaţi, pe Lucian şi pe blondă, amuţi pentru câteva clipe bune, privindu-i nedumerit. Când îl zăriră pe Nick, cei doi tresăriră încurcaţi, desprinzându-se brusc şi îndepărtându-se uşor unul de celălalt.
- Nick... şopti Lucian, aflat într-o postură nu tocmai favorabilă lui.
- Nu înţeleg... reuşi Nick să rostească, într-un târziu. Ce vrea să însemne asta?! Cum, Luci?! Tu... Mai întâi, sora mea, apoi chiar soţia mea...
- Nu, Nick... Te rog, nu gândi astfel! Lasă-mă să-ţi explic, îi ceru Lucian.
- Să-mi explici?! Dar ce-ţi închipui, că sunt chiar atât de prost?! Nu, mulţumesc! N-am nevoie de explicaţii! Ceea ce am văzut mi-e de ajuns! Nu mă aşteptam la aşa ceva din partea voastră!
- Nick, te rog, eşti foarte tulburat... Îngăduie-mi să-ţi explic; nu-i ceea ce-ţi închipui tu acum, încercă Lucian.
- Să-mi închipui?! Nu-i nevoie să-mi închipui nimic... Ştiam că-ţi plac fetele şi că ai succes la ele, dar nu mă aşteptam la una ca asta din partea ta! De ce să-mi faci mie aşa ceva?! Mi-ai dovedit acum că eşti cu adevărat un Don Juan, cum bine spunea colega ta, Lia! Oricum... Îmi pare rău că v-am deranjat! Scuzaţi-mă că v-am întrerupt! Puteţi continua de unde aţi rămas, ca şi cum nu m-aţi fi văzut, încheie Nick şi se întoarse brusc, păşind hotărât către ieşire.
- Nick, aşteaptă! încercă Lucian să-l oprească din drum, făcând câţiva paşi spre el.
Prea târziu însă. Tulburat de cele văzute, Nick deja plecase...