*31. Din „Vulturul” în „Pacifis”.

Nick porni avionul, fără a-i pune întrebări incomode surorii sale; o întrebă doar unde anume dorea să ajungă în marele oraş de sub cupolă. Lia îi indică precis locul, aşa că într-acolo porni straniul vehicul pilotat de fratele ei.
Ajunseră la destinaţie, aşa că Nick opri avionul. Acum însă, înainte ca sora lui să coboare, dorea totuşi să afle de la ea ce avea de gând să facă. În acest sens îi spuse:
- Aş putea şti de ce m-ai rugat să te aduc aici, în acest loc?
- Ţi-am spus, mă voi întâlni cu cineva aici.
- Bine. Cu cine?!
- Nick, n-are rost...
- Sunt totuşi fratele tău, chiar dacă mai mic, o întrerupse el. Te rog, spune-mi! Doar ai încredere în mine, sper! Deci...
- Cu Sid, rosti ea simplu.
- Sid Kelso? se miră Nick. De ce te întâlneşti cu el?
- De ce nu m-aş întâlni cu el? îi răspunse Lia tot printr-o întrebare.
- Nu ştiu ce să-ţi spun. Nu mi se pare o idee prea bună. Dar faci cum crezi tu; n-am să mă amestec. Atunci, pa, Lia! Ai mare grijă ce faci! Bine?
- Sigur, Nick! Voi avea, zise ea şi ieşi din avionul pe care Nick îl întoarse spre tunelul din care de abia venise, pentru a ajunge înapoi la blondă.
Lia îşi privi ceasul. Ajunsese la locul de întâlnire cu puţin înainte de ora 12.00. Însă Sid era deja acolo, aşteptând-o, deşi, spre norocul ei, nu întârziase. Doar că el venise mai devreme, fiind nerăbdător să o vadă, să o întâlnească.
- Salut, Sid, îl salută ea. Sper că nu te-am făcut să mă aştepţi prea mult.
- Nu, nu-ţi face griji! N-ai întârziat deloc. Eu sunt cel care s-a grăbit. Am ajuns mai devreme.
- Aşa, deci... Sper că n-ai avut probleme aseară, din cauza mea.
- Probleme...? se miră el. Nu; ce fel de probleme aş fi putut avea?
- Păi, pentru că ai ajuns târziu...
- Şi ce dacă? Doar sunt destul de mare, pot întârzia prin oraş oricât doresc. E adevărat însă că sora mea m-a aşteptat. Era îngrijorată. Mi-a pus multe întrebări, însă am lămurit-o eu.
- Deci, ai avut totuşi probleme.
- Ah, nu, nimic serios.
- Atunci, e-n ordine. Ce zici, ţii minte ce te-am învăţat ieri?
- Cu dansul?! Drept să spun, nu cred că mă descurc prea grozav!
- Nu-i nimic. O să exersăm şi azi. Dar nu chiar acum. E prea devreme. Dacă nu te deranjează, aş dori să mergem la un restaurant, să servim ceva. N-am mâncat nimic până acum. Ce zici, se poate?
- Sigur, nu-i nici o problemă. Cum doreşti.
- Bine, dar... Poate că tu ai mâncat deja.
- Ah, nu, nici eu... Nu mi-a fost foame, deci, putem merge.
- Bine. Atunci, să mergem, spuse ea.
După cum se înţeleseră, serviră masa împreună, apoi porniră spre camera Liei, pentru a-şi continua lecţiile de dans.
Între timp se înserase deja, iar Lia era încă în cameră, cu Sid, „elevul” ei, în timp ce Nick şi Maria nu părăsiseră încă interiorul „Vulturului”, fiindcă blonda nu se sătura să tot privească păianjenii descoperiţi aici. În ceea ce-l privea pe Nick, neavând vreun film la care să privească, el se plictisise teribil.
- Iubito, e deja seară, ar trebui să plecăm acum. Cred că ai văzut destul. Putem veni şi altădată. „Vulturul” va fi tot aici. Şi păianjenii la fel. Nu vor pleca.
- Te-ai plictisit, dragul meu?
- Nu chiar, dar cred că-i suficient pentru astăzi.
- Da, poate ai dreptate. Oricum, îţi mulţumesc că m-ai adus aici şi că ai avut răbdare, să stai cu mine.
- Nu trebuie să-mi mulţumeşti, iubito! Ştii că aş fi în stare să fac orice, pentru tine.
- Da, ştiu... Şi atunci ce-ar fi să le spunem celorlalţi despre existenţa acestor păianjeni?
- Cum? tresări Nick, încurcat. Gândeşte-te bine! Nu cred că ar fi o idee bună. Dacă le-am spune despre păianjeni, ar trebui să le spunem şi despre navă, apoi, implicit, totul; totul despre mine, despre Ly, despre tata. Tot ceea ce ştiu. Poate că vor dori chiar să vină şi ei la bordul „Vulturului”, să vadă nava.
- Şi?! Crezi că ar fi ceva grav? N-ar fi oare mai bine aşa?
- Nu ştiu... Tata s-ar putea supăra. Mi-a cerut să păstrez secretul, iar eu i-am promis că-i voi respecta dorinţa. Nu vreau să ies din cuvântul lui. Nu vreau să-l dezamăgesc cumva.
- Hai, Nick... Ce-i cu secretul ăsta? Şi cât timp trebuie păstrat?! Nu crezi că ar fi mai bine dacă le-am spune?
- Nu ştiu, sunt confuz. Dar nu cred că ar fi bine. Nu mă presa, te rog! Tata trebuie să spună totul, nu eu, nu Ly, nici tu. Deci, pe el trebuie să-l lăsăm să decidă când anume se va întâmpla acest lucru.
- Tatăl tău... E un om bun, dar nu cred că are de gând să se destăinuie în curând, deşi ar fi cazul să o facă. Pentru că nu-i deloc corect faţă de ei, colegii mei. Imaginează-ţi numai că ei se chinuie să afle de unde a apărut acel păianjen la bordul navei noastre, când explicaţia ar fi, de fapt, foarte simplă. Şi tu ştii cum mă simt eu faţă de ei, că nu pot să le spun nimic?! Nu înţeleg... De ce trebuie să-i las să se chinuie în continuare, cu tot felul de presupuneri, încercând să afle răspunsul, pe care nici măcar nu-l vor găsi, pentru că n-ar putea!
- Dacă-i vorba doar despre acel păianjen, nu-i o problemă foarte gravă, draga mea...
- Păi, tocmai asta e, că nu-i deloc vorba numai despre acel păianjen. Ştii... La puţin timp după ce am părăsit Terra, Luci, care ne este totuşi comandant, deşi el nu se poartă cu noi de parcă ar fi, pentru că tot timpul s-a comportat admirabil, ne-a ţinut un mic discurs, foarte emoţionant. Nu ne-a cerut mare lucru. Decât să fim uniţi, ca o mare familie, să ne simţim şi să ne comportăm ca fraţi şi surori, dar, mai ales, rugămintea lui faţă de noi toţi era să nu avem secrete unii faţă de alţii. Iar el e mereu incredibil de sincer cu noi! Şi cum crezică mă simt eu când ştiu sigur că le ascund ceva, ceva foarte impor-tant, ceva ce ei, în mod normal, ar trebui să ştie. Ei toţi sunt minunaţi şi nu merită să mă port aşa cu ei... zise Maria, aproape cu lacrimi în ochi.
- Iubito, ce să-ţi spun?! Până acum nu te simţeai astfel.
- Ba bine că nu! Tu nu ştii cum mă simţeam eu faţă de ei; ca o trădătoare, într-un fel.
- Cum ai vrea să rezolv problema asta? Nu e la îndemâna mea! Nici eu nu pot să încalc promisiunea făcută tatălui meu.
- Dar şi eu i-am promis lui Luci şi nu doar lui, că nu voi avea secrete faţă de ei, însă mi-am încălcat deja această promisiune. Şi fără voia mea, am devenit părtaşă la acest secret pe care nu-l înţeleg! Şi m-am transformat într-o mare mincinoasă, ceea ce nu suport! Şi cum crezi că mă simt? Aşa cum te-ai simţi tu dacă ţi-ai încălca acea promisiune pe care i-ai făcut-o tatălui tău. Însă în cazul meu, e mai grav, pentru că eu deja mi-am încălcat-o şi nu doar faţă de o singură persoană. Iar eu nu obişnuiam să fac aşa ceva!
- Te rog, iubito, încearcă să înţelegi...
- Înţeleg foarte bine situaţia! Ştii, motivul pentru care am reuşit să păstrez acest secret până acum şi să tac, a fost că nici unul dintre colegii mei, discreţi şi minunaţi, nu m-a întrebat nimic în acest sens. Însă dacă vreodată mă vor întreba ceva, le voi spune totul, nu voi putea să-i mint, nu le-aş putea face una ca asta.
- Dar... Nu e bine! N-ar trebui!
- Te rog, Nick, încearcă şi tu să mă înţelegi pe mine! Pune-te în locul meu şi ai să vezi că nu-i aşa cum susţii tu.
- Sigur, te înţeleg. Uneori şi mie-mi este greu să păstrez acest secret. Nu înţeleg de ce tata mi-a cerut insistent acest lucru, dar...
- Atunci, trebuie să faci ceva în acest sens, altfel n-am să pot rezista, cedez presiunilor şi poate că le voi spune eu totul.
- Nu, nu le spune nimic, te rog! Nu încă. Uite, dacă te linişteşte cu ceva, îţi promit că o să discut serios cu tatăl meu chiar acum, în seara asta, despre acest lucru. Însă asta e tot ce pot face deocamdată. Ce zici, e bine aşa?
- Da, desigur, e bine. E mai bine decât nimic. Mă linişteşte puţin. Însă te rog să vorbeşti cu tatăl tău cât mai curând.
- Evident, iubito! Cât mai curând posibil. Aşa că, nu te mai frământa atâta!
- Bine. N-am să mă frământ. Spune-mi, nava asta funcţionează încă?
- „Vulturul”?! Din câte ştiu eu, da, însă nu sunt foarte sigur. Numai tata ţi-ar putea răspunde precis la această întrebare.
- Aşa e, însă eu n-am de gând să-l întreb pe dânsul.
- De ce nu? Doar nu muşcă...
- Bineînţeles că nu, însă eu te-am întrebat pe tine.
- Iar eu ţi-am răspuns: După părerea mea, încă funcţionează. N-a fost niciodată defectă, deci, nu văd de ce ar fi tocmai acum.
- Atunci, crezi că ar putea fi folosită pentru a ajunge înapoi, pe Terra?
- Dacă ar putea fi folosită?! Nu ştiu, presupun că da. Deşi dacă mă gândesc bine, nu mai are nici un strop de combustibil. Toate rezervoarele sunt absolut goale. În rest, nu-i nici o altă problemă.
- Ceea ce înseamnă că dacă s-ar face rost de combustibil, pentru a-i umple rezervoarele, ar putea întreprinde fără probleme această călătorie?
- Cred că da. De ce mă întrebi aşa ceva?
- Păi, e o navă frumoasă. Ar fi păcat să o lăsăm aici, să o abandonăm. Ar trebui să o luăm cu noi, când vom pleca. Îi voi propune acest lucru lui Luci.
- Poftim?! Cui? Lui Lucian? tresări Nick.
- Da, lui. Însă fii liniştit, nu acum. Doar după ce tatăl tău se va hotărî să vorbească.
- Ah, aşa da, merge, se linişti Nick. Iar acum ce zici, am putea pleca?
- Sigur, nu mai e nimic de văzut aici. De altfel, ai spus că putem veni şi altădată.
- Oricând doreşti, iubito. Dacă avem codul de acces, nu-i nici o problemă.
- Foarte bine, atunci... Nu ştiu ce planuri ai tu, dar eu am să merg în navă acum.
- În navă?! Ăăă... Care?! „Pacifis”?!
- Sigur, care alta?! În asta suntem acum. Vii şi tu cu mine?
- Nu cred. Dar de ce vrei să mergi acolo? Din nou?
- Ca să văd ce face micuţa mea prietenă, Ema.
- Păianjenul?! Dar i-ai văzut pe ăştia, de aici.
- Aşa-i, însă ea e la bordul navei mele.
- Hmm... Şi nu te-ai săturat să tot vezi păianjeni?!
- Nu, nu m-aş sătura niciodată! În plus, pe ea trebuie s-o ţin sub observaţie, e datoria mea. Ce-ar crede ceilalţi dacă nu mi-aş face datoria aşa cum trebuie?
- Sigur ăsta e singurul motiv pentru care doreşti să mergi în navă acum?
- Evident. Care altul?!
- Cumva, Luci?! Pentru el, să-l vezi?! Păianjenul acela, Ema, e doar un pretext, probabil... presupuse Nick.
- Ce-ai spus?! Nick... tresări Maria, nevenindu-i să creadă că auzise aşa ceva.
- Păi, comandantul vostru e un tip interesant.
- Iubitule, ce înseamnă asta?! Nu-mi vine să cred! Cum poţi spune aşa ceva?! N-ai încredere în mine?
- Ba da, iubito, în tine am! Însă, în el... Nu ştiu, dar... Nu sunt foarte sigur; el nu-mi inspiră încredere. Ar trebui să am şi în el?!
- Nick, te rog...
- Bine, scuză-mă! Uită că am spus aşa ceva! Nu ştiu ce mi-a venit... Îmi pare rău! Sincer.
- Nu ştiu ce să cred... Şi dacă îţi închipui că mă duc să-i spun ceva lui Luci, greşeşti! N-am să-i spun nimic, deşi aş putea. Poate ar şi trebui. Însă fii liniştit! Mi-ai promis că vei vorbi cu tatăl tău, aşa că deocamdată voi păstra secretul. Te rog, ai încredere în mine! Nu fi suspicios!
- Bineînţeles că am! Poţi merge în navă acum, dacă asta doreşti, însă n-am să vin cu tine.
- Nu eşti obligat să mă însoţeşti mereu, peste tot pe unde umblu eu.
- Vrei să te conduc cu avionul până acolo?
- Bine, fie. Pentru că e departe de locul unde se află nava noastră. Mi-ar lua prea mult timp pe jos.
- Nici n-ai idee cât, surâse Nick.
Amândoi părăsiră interiorul navei „Vulturul”. Ajunşi afară, intrară în avionul pe care Nick îl porni în direcţia navei albastre, „Pacifis”. Aici doar blonda coborî din avion, pornind hotărâtă spre treptele navei, în timp ce Nick îndreptă avionul spre marele oraş artificial...