*17. O scurtă pauză.

După cum promisese, Lucian o conduse pe Ly până în dreptul unei rezerve fără iniţiale ataşate pe uşă, deci o rezervă neutilizată până în acel moment.
- Poftim, te rog... Intră, o invită el galant în momentul uşa se deschise, apoi o urmă în încăperea cea micuţă. Nu-i prea mult, dar sper să-ţi placă.
- E-n ordine, desigur, acceptă ea.
- Bine. Atunci, te las să te odihneşti, o anunţă el şi se pregăti să părăsească încăperea.
- O clipă, îl opri ea, la care el se întoarse, privind-o mirat. Ştii, ar fi o problemă...
- Şi care ar fi aceea?
- Hainele mele, îi indică ea cu privirea. Sunt murdare şi nu am cu ce să mă schimb. Toate celelalte sunt în oraş. Doar n-o să mă duc acum să iau altele de acolo.
- Ai dreptate. Să văd ce pot face. Voi vorbi cu colega ta de cameră, Lia, să-ţi aducă ea ceva. E bine aşa?
- Sigur, acceptă Ly.
Aşadar el plecă spre rezerva Liei. Însă se văzu oprit din drum de Nick.
- Luci, trebuie să mă ajuţi; am o mică problemă, îl întâmpină astfel Nick.
- Ştiu, îl întrerupse Lucian, bănuind despre ce era vorba. Hainele tale... Sunt toate în oraş şi nu ai în ce te îmbrăca. Astea sunt murdare... Nu-ţi face griji, se rezolvă imediat, îl asigură Lucian. Dar mai înainte trebuie să mă ocup de sora ta, aşa că te rog să ai puţină răbdare.
- Sigur, acceptă Nick. Sora mea?! Ce-i cu ea?
- Nimic grav! Are aceeaşi problemă ca şi tine: hainele... Prin urmare, trebuie să vorbesc cu Lia înainte, apoi am să-ţi aduc ceva de la mine. Sper să ţi se potrivească.
- Bine. Te aştept.
- Nu-i nevoie să mă aştepţi aici.
- Nici nu intenţionam să fac acest lucru, îl asigură Nick, îndreptându-se spre rezerva blondei, unde stătea el.
După scurta discuţie purtată cu Nick, Lucian se îndreptă spre rezerva colegei sale, Lia. Înainte de a intra, ciocăni discret de câteva ori, dar cum nu primi nici un fel de răspuns (probabil Lia nu auzise), intră. Ea era acolo, îmbrăcată într-un halat de baie, îşi usca părul.
- Scuze de deranj, îşi anunţă el prezenţa, iar ea tresări uşor, întorcându-şi privirea albastră către el. Pot intra?
- Luci... Din câte văd, ai intrat deja, remarcă ea.
- Aşa e. Dar să ştii că am ciocănit la uşă.
- Eu n-am auzit nimic. Poate din cauza uscătorului.
- Poate... Deci, te-ai curăţat deja.
- Bineînţeles. Însă nu acelaşi lucru l-aş putea spune şi despre tine, observă ea.
- N-am avut când. A trebuit să mă ocup de altele.
- Şi ce-i cu tine aici?
- Mă aflu aici pentru că Ly, colega ta de cameră, are nevoie de nişte haine curate şi s-a gândit că tu ai putea să găseşti ceva pe măsura ei.
- Asta era...
- Da, asta. Ai ceva pentru ea?
- Cred că da. O să găsesc ceva care să i se potrivească. Dar ea unde e?
- Am condus-o într-una dintre rezervele rămase libere. Prima de pe partea cealaltă, ştii tu, după cea a campionului.
- Ah, da, îmi dau seama. O găsesc eu!
- Şi atunci?
- Nu-ţi face griji, ne descurcăm noi două. Aşa că te poţi retrage liniştit.
- Sigur. Mai ales că şi eu trebuie să găsesc ceva potrivit de la mine, pentru fratele ei. Evident, are şi el aceeaşi problemă.
- Mi se pare normal să fie aşa.
- Atunci, te las. Presupun că eşti obosită.
- Aşa-i, sunt, îl aprobă ea. Luci... Îmi pare rău pentru palmele acelea. Eu n-am vrut...
- E-n ordine. Am înţeles. Şi nu sunt supărat, doar n-aş avea de ce. Ştiu că n-ai avut încotro, asta a fost porunca pe care ai primit-o. Însă nu înţeleg de ce Stela ţi-a dat o astfel de poruncă. Eu n-am făcut nimic care s-o supere în halul ăsta. Cel puţin, nu acum... De fapt, nu înţeleg ce-or fi avut toţi cu mine în seara asta; nu m-au slăbit deloc. Toţi s-au luat de mine într-un fel sau altul.
- Ştiu, am observat. Poate pentru că tu eşti şeful, nu?
- Hmm, probabil... S-au răzbunat... Oricum, am plecat acum. Mă aşteaptă Nick, iar pe tine Ly. Odihnă plăcută, îi ură el şi părăsi rezerva colegei sale, Lia.
După plecarea lui, ea, evident, alese nişte haine care i se păreau potrivite pentru sora ei şi porni spre rezerva în care fusese repartizată aceasta, ca să i le dea să le probeze, să-şi aleagă pe cele care-i conveneau ei.
Între timp, Lucian ajunse în rezerva lui, unde urma să aleagă câteva haine pentru Nick. Însă înainte de acest lucru, îşi făcu un duş rapid, schimbându-se de hainele murdare de frişcă şi ciocolată. Abia după aceea alese ceva care i se părea potrivit pentru Nick şi porni cu ele spre rezerva blondei. Nu era el dichisit ca de obicei, pus la punct până la cel mai mic amănunt, dar nici ca mai înainte nu arăta. Ajunse în scurt timp în dreptul rezervei blondei, iar după un ciocănit discret intră, fiindcă primise aprobarea în acest sens, deci fusese auzit. Nick stătea pe un fotoliu, iar blonda pe marginea saltelei, dar de cum îl zări, sări sprintenă ca o căprioară, întâmpinându-l voioasă, ca de obicei.
- Bună, blondino! Arăţi grozav, aprecie el, privind-o admirativ.
- Mersi, Luci, zâmbi ea încântată.
- Am adus câteva haine pentru Nick, spuse el, deşi nu era nevoie să amintească acest lucru.
- Mersi, prietene, spuse Nick, ridicându-se de pe fotoliu. Să vedem ce-mi vine bine!
- Păi, le poţi proba, sugeră Lucian, deşi nici acest lucru nu era absolut necesar şi-i înmână lui Nick hainele pe care i le adusese. Deşi, privindu-te mai bine, cred că nu era necesar să-ţi aduc altceva de îmbrăcat. Îţi stă foarte bine aşa, cu halatul Mariei... aprecie el amuzat, căci între timp, Nick se spălase şi neavând ce îmbrăca, luase un halat de baie roz, de-al blondei, care-i venea cât de cât binişor, deşi îi era strâmt şi scurt.
- Aşa, râzi de mine, remarcă Nick. N-ai decât! Dar îţi închipui că nu puteam veni aşa pe puntea principală după ce ne odihneam. Şi nici hainele mele nu le puteam îmbrăca...
- Ai dreptate. Atunci, probează-le, îl zori Lucian. Vezi dacă găseşti ceva care să ţi se potrivească. Dacă nu, vom încerca să-ţi împrumutăm de la Mihai sau Alex. De la Nis, n-aş crede...
- În nici un caz... În hainele lui ar intra doi ca mine, spuse Nick.
- Şi cel puţin vreo 4-5 ca mine, adăugă blonda.
- Sunt convins, replică Lucian. Haide, Nick! Grăbeşte-te puţin! În caz contrar, am să adorm aici, sunt foarte obosit, ameninţă, aşezându-se pe fotoliul de pe care se ridicase Nick.
- Scuză-mă... Aşteptaţi-mă aici. Mă întorc imediat, spuse Nick şi plecă să probeze hainele aduse de Lucian.
- Deci, Luci, încercă blonda să lege o conversaţie până la întoarcerea lui Nick. Ce vom face azi, după ce ne odihnim?
- Hmm... Scuză-mă, blonduţo, o refuză el politicos, justificând: Nu am chef de taină. Însă, vom vedea noi ce vom face. Încă n-am întocmit un plan pe care să-l urmăm. De altfel, ca de obicei, las totul la aprecierea voastră.
- Înţeleg, replică blonda, privindu-l. Se pare că eşti cu adevărat obosit, spuse ea, observând că el stătea cu ochii închişi, de parcă ar fi adormit; în orice caz, el nu-i răspunse şi părea că nici n-ar fi auzit-o.
Nick nu întârzie mult cu probatul, reveni în scurt timp, îmbrăcat în unele dintre hainele aduse de Lucian, care-i veneau aproape bine. Între timp, Lucian nu se prefăcea; el chiar adormise, fără voia lui. Nick îi ceru părerea blondei:
- Ce părere ai, iubito?
Ea îl cercetă atentă pentru câteva clipe cu ochii ei cei mari, verzi, apoi spuse scurt:
- Lui Luci îi vin mult mai bine decât ţie, dar în orice caz, e mai bine aşa, decât cu halatul meu.
- Te cred şi eu, o aprobă el. Tu ce zici, Luci?
Însă acesta nu-i răspunse. În locul lui vorbi Maria:
- A adormit, nu vezi?!
- Ah, bietul de el... E atât de obosit! Dar va trebui să-l trezim!
- Ai dreptate. Trebuie să meargă în rezerva lui, îl aprobă Maria. Luci... Luci! Trezeşte-te, comandante, spuse ea şoptit, mişcându-l uşor, de umăr.
- Ce-i? Ce este? Blondino... tresări el speriat, iar când deschise ochii, o zări pe blondă aplecată asupra lui. Să nu-mi spui c-am adormit cumva, se dumiri el, ridicându-se greoi de pe fotoliu.
- Ba, mă tem că tocmai asta s-a întâmplat, îi răspunse Maria.
- Oh... Îmi pare rău. Cum am putut oare? Nu-mi dau seama. Eu n-am vrut, justifică el.
- Nu-i nimic, te înţelegem, îl asigură ea.
- Deci, Nick, cum este? Cu hainele mele... îl întrebă Lucian.
- După cum vezi, merge, răspunse el. În orice caz, e mai bine decât înainte.
- Ai dreptate. Atunci, dacă s-a rezolvat problema asta, vă las să vă odihniţi, spuse Lucian, pornind împleticit spre ieşire.
- Vrei să te conducem până la rezerva ta? întrebă Maria.
- Nu, blondino, o refuză el. Nu-i nevoie, mulţumesc. Mă descurc eu. Totuşi, mi-ar prinde bine o gură de apă rece.
- Sigur, spuse blonda şi-i aduse un pahar cu apă rece, proaspătă. Poftim!
- Mersi. Acum, să ne odihnim! Pa.
- Pa, Luci, îi răspunse blonda, iar el plecă spre rezerva lui, pentru a se odihni.
În drum spre rezerva lui, se ciocni însă de Lia, care tocmai ieşea de la Ly.
- Ah, scuză-mă, spuse el, fără a şti peste cine dăduse. Lia, tu... se miră el când îşi ridică privirea şi o zări.
- Da, eu... Nu e prima oară când ne întâlnim astfel. Ca de obicei, ne ciocnim unul de altul.
- Ştiu, răspunse el. Îmi pare rău, n-am fost atent, repetă el scuza de mai înainte.
- E-n ordine, acceptă ea scuza lui. Nici eu n-am fost atentă. Tot ca de obicei.
- Aşa e... Eu tocmai am ieşit de la Nick, replică el.
- Iar eu de la Ly, spuse ea.
- Şi ai găsit ceva care să i se potrivească?
- Da, în cele din urmă, am găsit ceva care să-i vină bine şi să-i convină ei. Dar tu?
- Şi eu am găsit ceva pentru fratele ei.
- Asta-i bine, aprecie ea scurt.
- Da, este... murmură el şoptit, îmbrăţişând-o pe neaşteptate, după care, evident, o sărută.
- N-ar fi trebuit să faci asta, îi atrase ea atenţia, tot în şoaptă, după ce el îi dăduse drumul.
- De ce?
- Pentru că... Nu ştiu, răspunse ea uşor jenată, reproşându-i ceva la care el nu s-ar fi aşteptat: Ai sărutat-o pe Maria mai înainte, de zece ori.
- Cum?! Nu eu; ea m-a sărutat pe mine, o contrazise el. Pentru că asta a fost porunca pe care a primit-o.
- Ştiu, dar şi tu... I-ai dat voie, nu te-ai împotrivit.
- Ba m-am împotrivit, dar... păru el derutat de reproşurile ei. N-am avut de ales. Nu atâta timp cât şi Nick a fost de acord. Altfel, n-aş fi acceptat. Oricum, ea m-a sărutat doar pe obraji, prieteneşte, nimic serios. În plus şi la porunca ta m-am lăsat pălmuit de tine, nu m-am împotrivit, deşi, sincer... În ceea ce mă priveşte, aş fi preferat ca blonda să-mi fi dat cele zece palme, iar tu să mă fi sărutat, însă nu pe obraji, desigur...
- Atunci, mă bucur că n-a fost aşa cum ai fi vrut tu, ci invers. E mult mai bine aşa.
- Poate, dacă aşa spui tu... Somn uşor şi vise plăcute, colega, încheie el.
- Mulţumesc. La fel şi ţie, răspunse ea, apoi fiecare intră în rezerva sa, spre a se odihni.
De cum intrară şi se întinseră pe saltea, fiind obosiţi, adormiră imediat. Şi dormiră astfel câteva ore bune, după care, unul câte unul, începură să se trezească.
Primul fu Lucian, care se simţea destul de odihnit. Trecuse de ora 12.00 a după-amiezii când se trezise el, apoi ieşi să vadă dacă se mai trezise vreunul dintre colegii săi. Bineînţeles, nu-şi părăsi rezerva înainte de a-şi pune ţinuta la punct, cum avea el de obicei. Prin urmare, îşi făcu apariţia pe puntea principală la ora 12.30, observând că era primul sosit, ceea ce însemna că nici unul dintre colegii săi nu se trezise încă. Ce-i atrase atenţia în mod deosebit era curăţenia perfectă ce domnea acolo. Era o ordine exemplară: totul în jur sclipea! Nici nu s-ar fi zis că acolo ar fi avut loc o bătaie cu frişcă în toată regula cuvântului, cu numai câteva ore în urmă şi că ar fi fost un dezastru total. Deci, roboţii nu numai că-şi făcuseră datoria, ci chiar mai mult decât atât. Parcă era mai curat acum decât cum fusese înainte de „războiul dulce”. Lucian privi satisfăcut aspectul punţii principale şi aprecie strădania roboţilor de a scoate totul la lumină, însă nu-i zări prin preajmă pentru a le mulţumi personal, aşa cum se cuvenea, pentru efortul depus de ei.
De altfel, el fusese de la un început convins că roboţii îşi vor lua rolul în serios şi îşi vor face datoria aşa cum trebuie; nu se aşteptase totuşi la asemenea rezultat, de care era încântat. Asta dovedea eficienţa roboţilor, care reuşiseră să facă într-un timp relativ scurt, ceea ce lor (de fapt, doar mai mult lui Lucian, ceilalţi n-ar fi participat de bunăvoie la acţiunea de curăţenie) le-ar fi luat cel puţin câteva zile bune pentru a duce treaba până la capăt cu bine.
După câteva minute apăru Nis, ciocolata de 2,18 m, care se miră şi el de curăţenia de acolo. Apoi apăru Mihăiţă, campionul, cel cu ideea „ciocolatei”, apoi Alex, evident, împreună cu doamna doctor, după care apăru blonda, împreună cu Nick, încă îmbrăcat cu unele dintre hainele lui Lucian, apoi Ly, cu hainele împrumutate de la Lia, iar în final, ultima, chiar Lia. Toţi remarcaseră în primul rând curăţenia desăvârşită, lăudându-i pe merit pe cei doi roboţi. În asemenea momente, Mihai se simţea mândru de roboţii săi. Şi cum se strânseseră toţi, începură să facă planuri pentru cum aveau să-şi petreacă acea zi de duminică, tot împreună... Stela se interesă:
- Luci, ce vom face azi?
- Nu ştiu la ce v-aţi gândit voi, dar mie, unul, mi-e o foame de lup, deci, deocamdată propun să mâncăm, după care... vom vedea ce va mai fi. Practic, orice... zâmbi Lucian.
- Chiar şi să jucăm iarăşi cărţi, şefu’?
- Da, Nis, chiar şi asta, atâta timp cât vom renunţa la ciocolată, frişcă, vopsea sau altele de genul acesta. Putem da şi alte porunci amuzante, fără a mai face mizerie prin navă.
- Ai dreptate, îl aprobă Stela. N-ar fi corect faţă de Robby şi Felix, care s-au depăşit pe ei înşişi de data asta.
- Aşa e, au făcut treabă bună; se vede că s-au străduit, adăugă Mihai.
- Atunci, campionule, fără transformări în ciocolate de data asta, îi atrase Lucian atenţia.
- Nici o grijă, Luci! Oi fi eu nărod, dar nu şi tâmpit! N-o să-mi bat joc de munca roboţilor. Doar sunt roboţii mei, răspunse Mihai.
- Asta-i bine, aprecie Lucian. Tu, Nis? Ce ai de spus?
- Eu, şefu’?! Nimic, absolut nimic, se miră lunganul. O să fiu cuminte, jur! De altfel, m-am răzbunat deja pe campion, doar l-am nimerit, nu?!
- Da, ştiu, surâse şeful. Atunci, totul e bine... Pe unde or fi roboţii ăia acum? Mi-ar prinde bine puţin ajutor din partea lor, la bucătărie, să pun masa...
- Cine ştie pe unde or fi? Au făcut destulă treabă aici, spuse Mihai. Nu poţi să-i laşi în pace câtva timp? Să te descurci fără ei?
- Nu, nu pot să-i las. Doar n-ai vrea să pregătesc totul de unul singur; roboţii nu obosesc niciodată, spre deosebire de mine, dar dacă nu sunt aici... Poate că mă veţi ajuta voi, presupuse Lucian.
- Cine?! Noi...? se strâmbă Stela a nemulţumire.
- Ai vrea tu, adăugă Alex.
- Ce-ţi închipui, spuse Mihai, pe un ton ironic. Că suntem cumva chelneri?
- Aşa, deci... replică Lucian, prefăcându-se supărat. Dar credeţi că eu sunt? Ar fi trebuit să-mi închipui că nu mă pot baza pe ajutorul vostru. Deci, mă lăsaţi să mă descurc singur, nu-i aşa?
- Haide, Luci... încercă blonda să-l îmbuneze cu cuvinte blânde. Nu eşti obligat să ne serveşti tu... Putem aştepta până sosesc roboţii.
- Nu, blondo, nu mă deranjează să vă servesc, însă refuzul vostru mă deranjează... puţin, adăugă el, zâmbind. Oricum, vă rog, aşteptaţi-mă aici; mă descurc şi singur. O să vă servesc imediat, îi asigură el, însă exact în acel moment cei doi roboţi îşi făcură apariţia pe puntea principală. Robby, Felix! Pe voi vă aşteptam, îi întâmpină Lucian. Felicitări, aţi făcut o treabă minunată aici! Însă acum voi avea din nou nevoie de ajutorul vostru, la bucătărie. Va trebui să servim masa. Ce spuneţi?
- Sigur că te vom ajuta, Lucian, replică Robby.
- Nici nu se pune problema; suntem la dispoziţia ta, adăugă Felix.
- Grozav, aprecie Lucian mulţumit. E mult mai bine aşa, decât singur.
Ajutat de cei doi roboţi, care îi erau de mare folos, Lucian îşi servi din nou colegii, ireproşabil. Toţi mâncară pe săturatelea, dovedindu-se că le fusese într-adevăr foame, apoi se ridicară de la masă, cu strânsul resturilor ocupându-se tot Lucian, împreună cu cei doi roboţi. Apoi distracţia începu din nou. Aveau la discreţie tot ce şi-ar putea dori pentru reuşită: cafea, ţigări, băuturi alcoolice şi răcoritoare, prăjituri, muzică, filme şi multă voie bună din partea lor, doar erau tineri. Ca de obicei, se simţeau bine împreună; să o tot ţină aşa...