*125. În căutarea celor doi.

Între timp, în oraşul artificial, lucrurile decurgeau normal. Ly se întorsese în camera ei devreme; încă nu se înnoptase când sosise ea, împreună cu Mihai. Aici observară imediat, amândoi, lipsa Liei, dar nu-şi făceau probleme în privinţa ei, ştiind-o cu Lucian. Profitând de lipsa Liei, întârziară puţin, împreună. Apoi Mihai se retrase în camera lui, iar Ly rămase singură. Se schimbă, se întinse pe pat, hotărând să-şi aştepte sora, dar văzând că aceasta întârzia, renunţă la o aştepta. Prin urmare, se culcă liniştită, închipuindu-şi că Lia rămăsese în nava albastră, dar nici măcar nu-i trecu prin gând să încerce să verifice acest amănunt. Adormise liniştită, fără a-şi face griji pentru sora ei.
În navă, cei doi roboţi „băgaseră de seamă” întârzierea comandantului misiunii, destul de lungă, dar nici ei nu „păreau îngrijoraţi”. Din spusele lui, ştiau că Lucian plecase cu Lia în munţi, dar „considerau” că se întorseseră deja până la acea oră târzie, iar „şeful” lor, fiind prea obosit, decisese probabil să rămână în oraşul artificial, să nu revină în navă, deşi ştiau bine că Lucian nu avea de obicei să lipsească de la bordul navei sau să rămână în oraş, dar nu făcură nici ei cercetări în acest sens.
În ceea ce-l privea pe To Kuny, acesta habar n-avea în ce situaţie neplăcută se afla în acel moment fiica lui. Fusese mult prea ocupat în ziua aceea, nu-şi urmărise deloc fiica prin intermediul aparaturii, fiind sigur că Lia era în deplină siguranţă. Ştia că ea plecase cu Lucian să cerceteze munţii, iar acest lucru îi inspira încredere, nu era deloc îngrijorat pentru soarta fiicei sale. Era convins că Lucian o trata aşa cum se cuvine şi nu avea îndoieli în această privinţă, deci nu încercă s-o caute. Dacă ar fi ştiut dânsul ce i se întâmplase fiicei sale, poate că altfel ar fi gândit, aşa însă...
Ceilalţi colegi ai lor nu ştiau nici măcar atât, cu excepţia lui Mihai, care aflase de la Ly. Iar ceilalţi nici nu încercară să se intereseze de soarta şefului lor, sau a colegei lor, Lia. De aceea, nimeni nu ştia ce se petrecuse, dar nici nu încercaseră să afle. Evident, nu aveau de unde să-şi închipuie că se întâmplase totuşi ceva. Fiecare îşi vedea liniştit de treaba lui, nepăsător, aşa că nici unul nu aflase până la sfârşitul zilei ce se petrecuse în munţi. Nici pe parcursul nopţii nu reuşiră să afle noutatea, deşi cei doi nu-şi făceau apariţia nici în navă, nici în oraşul artificial.
În navă, roboţii se „gândeau” că probabil că rămăseseră amândoi în oraş, de moment ce nu apărea nici unul dintre ei, în timp ce cei din oraş erau convinşi că rămăseseră amândoi în navă. Şi uite aşa, nimeni nu se interesase de ceea ce se întâmplase de fapt, în realitate, până la sfârşitul zilei. Şi din aceeaşi cauză, nimeni nu reuşi să afle nimic nici până în dimineaţa zilei următoare.
Era vineri dimineaţa, 12 octombrie 2091, ora 08.00, una dintre ultimele zile ale ultimei săptămâni de vacanţă. Ly nici nu se trezise măcar, încă dormea, de una singură, în patul pe care se obişnuise să-l împartă cu sora ei.
Pe străzile tăcute, pustii, ale marelui oraş, trecea singuratică o tânără domnişoară, Sonya Kelso. Avea în mână unul dintre minusculele şi ciudatele ei aparate, cu ajutorul cărora putea vedea oricând, orice... Se trezise mai devreme ca de obicei, mâncase puţin la un local apropiat de locuinţa ei, îşi făcuse plimbarea de dimineaţă, iar acum se hotărî să afle ce făcea comandantul misiunii, Lucian, pentru că-i era dor de el şi ar fi vrut să-l vadă, doar nu-l mai văzuse deloc, de mult timp, nici personal, nici cu ajutorul aparaturii ei sofisticate, fiindcă nu încercase să-l urmărească, de vreo câteva zile. Acum însă nu-şi putea înfrâna dorinţa de a-l vedea cât de curând. Se opri într-un părculeţ, pe o bancă. Aici verifică aparatura. Încercă deci să-l localizeze, ceea ce se dovedi a nu fi un lucru atât de uşor, ca altădată, când îl găsea imediat. Nu-l găsi nicăieri prin imensul oraş de sub cupolă, nici în frumoasa navă albastră nu părea a fi; semnalul lui era foarte slab, părând a proveni dintr-un loc îndepărtat, situat undeva pe suprafaţa albă, veşnic pustie, a Proximei. Se întreba în gând de ce Lucian s-ar plimba singur, atât de departe de nava albastră, la o oră atât de matinală?!
Ea nu ştia că Lucian şi Lia deciseseră să viziteze munţii Proximei, deci, nu-şi închipuia că ar trebui să-l caute acolo. De asemenea, nu ştia că simpaticul comandant al echipajului terestru era împreună cu Lia în acele momente, nici în ce condiţii se aflau cei doi... După un timp, reuşi să-i stabilizeze semnalul, deci să-l localizeze. Se miră când observă că aparatul ei îi indica în mod clar că el s-ar afla în munţi. „În munţi, la ora asta?! Aşa de devreme? Ce să caute acolo?” se gândi ea nedumerită, dar nu se îndoi de indicaţia aparaturii ei. Zări pe minusculul ecran chiar şi imagini. Fără ca acest amănunt să-i convină, observă că el era împreună cu colega lui, Lia, frumoasa domnişoară psiholog, brunetă cu ochii albaştri. Nu se bucură când constată acest amănunt, însă în curând îşi dădu seama că ei doi se aflau într-o situaţie neplăcută. Dormeau, destul de departe unul de celălat, într-o peşteră, a cărei ieşire părea a fi complet blocată. Da, în mod sigur erau blocaţi acolo! De cât timp oare?! Sonya nu putea şti. Şi nici ce căutau sau cum ajunseseră ei doi acolo. Însă era cert faptul că nu aveau cum să părăsească acel loc. Reglând mai bine aparatura, zări chipul nu tocmai intact al tânărului comandant. Sonya stabili de îndată, cu exactitate, unde anume se aflau cei doi, apoi se gândi cum să-i ajute. Nu-i veni în minte altă soluţie mai bună decât aceea de a se duce în biroul domnului To Kuny, pentru a-i aduce acestuia la cunoştinţă cele aflate de ea. Se gândise la colegii comandantului, dar cum să intre ea în camera acestora, să-i deranjeze la acea oră? Rămase deci la ideea de a-l contacta pe domnul To Kuny. Prin urmare, la ora 08.30, Sonya ajunsese în faţa uşii biroului conducătorului planetei Proxima. Preţ de câteva clipe şovăi dacă să intre sau nu, dar se hotărî. Fie ce-o fi! Deci, intră. Domnul Kuny se trezise, era deja acolo, părând a fi foarte ocupat, însă acest lucru nu-l împiedică s-o observe pe domnişoara Sonya Kelso.
- Bună dimineaţa, domnişoară Sonya, o salută dânsul, surprins de vizita ei neaşteptată, atât de matinală.
- Bună dimineaţa, domnule Kuny, îi răspunse ea, intimidată puţin de aspectul impunător al domnului To Kuny, dar glasul dânsului cel blând reduse mult din sentimentul iniţial, de intimidare.
- Ce te aduce la mine atât de devreme? Ai vreo problemă? se interesă To, amabil.
- Da... De fapt, nu eu... Am...
- Haide, îndrăzneşte! Nu-ţi fie teamă. Spune-mi ce te-a adus aici.
- De fapt, doream doar să vă spun despre Lucian... începu Sonya, dar se opri încurcată, ca şi cum ar fi făcut o gafă, pe care dorea s-o îndrepte; reluă, corectându-se: Adică... Am vrut să spun... Despre domnul comandant Enka.
- Deci, Lucian, acceptă To Kuny întâia variantă. Ce-i cu el?
- Despre el şi despre domnişoara consilier Stancu, continuă Sonya cu timiditate.
- Lia?! tresări imediat To, foarte îngrijorat. Ce-a păţit?!
- La ora aceasta, amândoi sunt blocaţi într-o peşteră din munţi, explică Sonya scurt.
- Într-o peşteră? Blocaţi?! Amândoi?! repetă To Kuny cuvintele Sonyei întrebător, ca pentru a se convinge de acest lucru. Cum se poate?!
- Se poate, domnule... Eu doar ce am aflat puţin mai înainte şi m-am gândit să vă anunţ şi pe dumneavoastră; nu ştiam ce altceva puteam face pentru ei doi. Se pare că au nevoie de ajutor, domnule. Singuri nu vor reuşi să iasă de acolo. Iar domnul comandant este rănit, nu ştiu cât de grav, însă aşa am observat.
- Bine, dar... Nu pricep cum au ajuns acolo?! Şi de ce să fie blocaţi?! Desigur, fiica mea, Ly, mi-a spus ieri, cum că Lia ar merge să viziteze munţii, împreună cu colegul ei, Lucian, dar n-a amintit nimic despre vreo peşteră... Eşti sigură de cele afirmate?
- Da, domnule. Foarte sigură, afirmă Sonya. Am observat acest amănunt, pentru că doream să aflu ultimele noutăţi despre Luci... adică, despre domnul comandant Enka... Şi am primit aceste informaţii, însoţite de imagini. La început nu-mi venea nici mie să cred, dar m-am convins repede...
- Mda... o aprobă To îngândurat. Ai vrea să-mi arăţi şi mie? Te rog...
- Desigur, domnule, acceptă Sonya şi apropiindu-se de domnul To Kuny, îi înmână acestuia micuţul ei aparat.
To privi atent, părând a fi foarte încordat şi foarte interesat de subiect, dar Sonya nu se miră de acest lucru. Totuşi, se simţi datoare cu o explicaţie:
- Domnule, am venit la dumneavoastră, nu din cauza faptului că sunteţi conducătorul nostru, ci pentru că ştiam... Ştiu că vă interesează. Pentru că domnişoara este fiica dumneavoastră.
- Deci, ştii asta? întrebă To, fără a părea uimit, cunoscând ca-pacitatea aparaturii localnicilor.
- Da, domnule, ştiu.
- Te rog foarte mult, nici un cuvânt celorlalţi! îi ceru To Kuny, mai mult impunându-i acest lucru, după tonul adoptat.
- Desigur, domnule, am înţeles. Toţi ceilalţi au înţeles. Şi nimeni nu se amestecă în treburile dumneavoastră.
- Toţi ceilalţi... repetă To Kuny aceste cuvinte, mormăind parcă nemulţumit. Deci, domnişoară, pot avea încredere în dumneata?
- Desigur, domnule. Puteţi avea încredere deplină. Atât în mine, cât şi în toţi ceilalţi.
- Bine, domnişoară, acceptă To spusele ei. Deci sunt blocaţi în peşteră... Oare de cât timp or fi acolo? De când?
- Nu ştiu, domnule.
- Şi au stat singuri, în întuneric. Poate toată noaptea... Posibil... Oare ce s-o fi întâmplat?!
- Nu fiţi îngrijorat pentru fiica dumneavoastră. E în siguranţă acolo, cu Luci... Adică, vreau să spun, cu domnul comandant... Cu domnul comandant Enka.
- Lasă, domnişoară, nu te corecta atât! Îl cunosc destul de bine pe Luci... Ştiu că n-ar accepta niciodată ca dumneata să-i spui „domnul comandant Enka”.
- Asta aşa-i. E foarte drăguţ.
- Ştiu şi că este drăguţ; foarte drăguţ... Dar e doar un om, de pe Terra, ca toţi ceilalţi. Ar putea greşi... Nu ştiu, am încredere în el, nu cred că m-ar dezamăgi vreodată, dar nici foarte sigur de el nu sunt...
- Dacă vreţi să ştiţi, puteţi verifica, domnule. Sunt sigură că şi aparatura dumneavoastră a efectuat întreaga înregistrare, deci, puteţi afla cu siguranţă totul; tot ce s-a petrecut.
- Nu, nu-i timp pentru asta acum. Trebuie să-i scoatem de acolo pe amândoi, cât mai curând. Parcă spuneai că Luci ar fi rănit....
- Da, domnule, chiar este...
- Trebuie să-i alertăm pe colegii lor, să afle ce s-a întâmplat, să ne ajute... Până atunci, sper doar ca el să nu-mi înşele aşteptările.
- Puteţi fi sigur de asta, domnule. Lucian o iubeşte pe fiica dumneavoastră, enorm. O iubeşte şi o respectă la fel de mult. N-ar face ceva nepermis.
- S-ar putea să ai dreptate. Pe asta mă bazez şi eu... Apropo, domnişoară... Dumneata nu cumva eşti îndrăgostită de el?
- Ba da, domnule... De fapt, eram... Dar am înţeles că n-am nici o şansă. El e... O iubeşte doar pe fiica dumneavoastră şi atât!
- Bine... Sper că nu eşti supărată pe fiica mea din cauza asta. Te rog să n-o învinuieşti pe ea.
- N-aş avea de ce, domnule. Păi... Eu de asta am venit, ca să vă anunţ, să luaţi măsuri... Acum am să mă retrag.
- Mai rămâi, domnişoară! S-ar putea să mai fii de folos cu ceva, o opri To Kuny, fiindcă Sonya era gata să plece.
Între timp se trezise şi Ly. Se echipase de ziuă. Observase că Lia nu sosise deloc în cursul nopţii. Nu se îngrijoră din această cauză, dar i se păru puţin ciudat faptul că Lia nu o anunţase nimic, în nici un fel, în legătură cu această întârziere.
Nu trecu mult până ce Mihai bătu discret la uşa ei, cerând permisiunea de a intra, permisiune care îi fu acordată. Intră, o salută, apoi o sărută pe obraz.
- Ce-a păţit colega ta de cameră? N-a venit deloc?
- Nu, n-a venit. Oare ce crezi că s-a întâmplat?
- Nimic deosebit. Probabil că a rămas în navă, în rezerva ei. Sigur e cu Luci acum, presupuse Mihai.
- Şi eu m-am gândit la fel. Dar nu ştiu... Aş vrea să trecem pe la tata.
- N-am nimic împotrivă, acceptă Mihai.
Amândoi ieşiră din cameră şi ajunseră destul de repede în biroul domnului To Kuny. Era ora 08.50. Sonya încă era acolo. Se salutară, Ly părând nedumerită de prezenţa Sonyei.
- Ştii, tati, Lia nu a venit deloc în cameră până acum. Lipseşte de ieri dimineaţă.
- Ah, aşa, deci... Presupun că ai aflat deja ce s-a întâmplat, draga mea.
- N-am aflat nimic. Presupun că e în navă. Probabil că era prea obosită pentru a se întoarce în oraş şi a dormit în rezerva ei.
- Ai verificat acest lucru?
- Nu, tati, n-am verificat nimic.
- Foarte rău, draga mea. Foarte rău...
- De ce? Ce s-a întâmplat?
- Păi... Ei nu sunt deloc în navă. N-au ajuns nici acolo până acum.
- Cum asta. Dar unde altundeva?
- În munţi. Sunt blocaţi într-o peşteră. Se pare că stau acolo cam de mult timp..
- Nu se poate! exclamă Ly, îngrijorată.
- Blocaţi?! tresări şi Mihai, surprins.
- Da. Această drăguţă domnişoară a avut amabilitatea de a veni să mă anunţe, de cum a aflat, cu ajutorul aparaturii ei, care are această posibilitate... Sunt blocaţi acolo, în acea peşteră, de unde nu pot ieşi şi au nevoie urgent de ajutor. Iar Lucian pare rănit.
- Rănit?! repetă Mihai.
- Da, tinere. Nu foarte grav, însă rănit, zise To Kuny.
- Trebuie să-i anunţăm pe ceilalţi; imediat... presupuse campionul.
- Asta aşa-i, îl aprobă domnul Kuny. Chiar trebuie. Să vă adunaţi toţi, foarte repede, să mergem să-i scoatem de acolo. Probabil că va fi nevoie să-i luăm şi pe cei doi roboţi ai voştri, din navă. Ca să nu mai pomenim de Stela, medicul echipajului...
- Da, domnule, îl aprobă Mihai. Mă întorc imediat înapoi, în cameră, pentru că nu-i pot anunţa de aici; nu sunt îmbrăcat în uniformă.
- Sigur, Mihai. Tu vorbeşti cu colegii tăi, iar eu am să iau legătura cu roboţii voştri din navă, de aici. Să vă adunaţi toţi, afară, în cel mult o jumătate de oră, în faţa biroului meu. Vom lua un avion şi vom merge spre „Pacifis”.
- Am înţeles, domnule, îl aprobă Mihai şi se pregăti să plece înapoi, spre camera lui; înainte de a ieşi, zise: Şi totuşi, ştiţi sigur unde sunt?
- Da. Mulţumită domnişoarei Sonya Kelso, am aflat sigur acest lucru. Acum mergi să vorbeşti cu colegii tăi.
Mihai nu aşteptă să i se repete ce avea de făcut, se retrase grăbit, îngrijorat.
- O să plec şi eu, domnule, îl anunţă Sonya pe To Kuny. Nu mai am ce face aici. Eu nu voi merge cu dumneavoastră, cu avionul.
- Bine, domnişoară. Nu te pot reţine. Poţi pleca. Îţi mulţumesc încă odată pentru informaţie, altfel cine ştie când aflam noi ce s-a petrecut...
- N-aveţi pentru ce, domnule. Am făcut cum am crezut că ar fi mai bine, spuse Sonya şi se pregăti de plecare, dar înainte de a ieşi, adăugă: Pa, Ly.
- Pa, Sonya, îi răspunse Ly.
După ce Sonya plecă, în birou rămase doar Ly, împreună cu tatăl ei.
- Deci, draga mea... De ce n-ai venit chiar de aseară să-mi spui că sora ta lipseşte, dacă ai observat că întârzie mai mult ca de obicei?
- Nu m-am gândit că ar putea fi ceva serios. Credeam că a rămas în navă, cu Lucian, sau de ce nu, poate chiar aici, la tine. N-ar fi fost pentru prima oară.
- Dar n-ai verificat nici una dintre aceste două variante.
- Nu mi s-a părut necesar.
- Dar era necesar. Trebuia să te interesezi de soarta surorii tale, nu să rămâi calmă, nepăsătoare, îi reproşă To, deşi nu cu răutate.
- Îmi pare rău, tăticule. Am greşit... spuse ea, apropiindu-se de To Kuny şi-şi aşeză capul pe umărul acestuia.
- Nu face nimic, draga mea. N-a fost vina ta, scumpo, o disculpă dânsul, îmbrăţişând-o cu căldură, afectuos, pentru a o linişti, apoi îşi dădu brusc seama: De fapt, nici eu nu m-am interesat ce se întâmplă cu ea. M-am lăsat prins în alte treburi şi am neglijat-o.
- Nu-i nici vina ta, tăticule, îi spuse Ly împăciuitor, desprinzându-se din braţele lui. Dar ce s-o fi întâmplat? Cum au ajuns blocaţi într-o peşteră?
- N-am idee ce s-ar fi putut întâmpla, scumpo. Însă vom afla în curând... Am fi putut apela la localnici, să-i ajute, dar e mult mai bine să se ocupe colegii lor de această acţiune de salvare. Acum să vorbim cu roboţii din „Pacifis”.
- Da, tati, îl aprobă Ly.
To Kuny stabili legătura cu nava albastră, „Pacifis”. Evident, roboţii nu dormeau, ei neavând nevoie de odihnă, însă, întâmplător, numai Robby era pe puntea principală, deci acesta răspunse apelului domnului Kuny. Robby nu ştia nimic de soarta celor doi, nu aflase că ei erau blocaţi într-o peşteră. To îi spuse robotului că în cel mult o jumătate de oră vor sosi toţi în navă. Cam atât. Deci, mesajul domnului Kuny fu scurt, fără relaţii suplimentare, lămuritoare. Nu trecu mult până ce apăru Mihai; se îmbrăcase în uniforma albastră. Era ora 09.05.
- Te-ai întors, tinere? îl întrebă domnul To Kuny.
- După cum vedeţi, domnule... îi răspunse campionul.
- Ai vorbit cu colegii tăi? întrebă din nou To.
- Da, domnule. Nu chiar cu toţi, însă cei cu care am vorbit îi vor anunţa şi pe ceilalţi.
- Au venit?
- Da. Încă nu toţi, dar vor sosi şi ceilalţi, în curând. Dumneavoastră aţi vorbit cu roboţii?
- Da. De fapt, cu unul dintre ei, Robby. I-am spus că vom sosi în navă, deci, ne aşteaptă. De ce să mai întârziem aici? N-are rost. Să mergem!
- Dar ei doi ce fac, acolo, în peşteră? S-au trezit? întrebă de data asta Mihai.
- Încă nu. Mai dorm, rosti domnul Kuny, privind imaginile.
- Şi domnişoara Sonya a plecat? continuă Mihai să întrebe.
- Da, a plecat, îi răspunse domnul To Kuny.
Apoi părăsiră biroul domnului Kuny, care rămăsese gol. To nu opri aparatura, o lăsă pornită, dar nu era ceva grav. Nu-şi făcea dânsul probleme doar din atâta lucru. Acum cel mai important era să rezolve situaţia neplăcută în care se afla fiica lui, Lia. Din această cauză nu-şi putea găsi liniştea, până nu va fi din nou totul bine.
- Te-ai îmbrăcat în uniformă... şopti Ly, apropiindu-se de Mihai. De ce? Încă e vacanţă şi Lucian a zis că...
- Trebuia, Ly... Mergem într-o misiune de salvare.
- Misiune?! De salvare?! Cred că exagerezi, Mihai, se strâmbă Ly.
- Cum altfel m-aş putea exprima? Iar dacă Luci e-n pericol, el fiind comandantul, eu urmez imediat după el în echipaj, deci, presupun că toţi colegii noştri se aşteptă să mă implic mai mult, ca şef al securităţii misiunii.
- Înţeleg; cred... murmură Ly.
Cum ajunseră afară, doctoriţa îi întâmpină îngrijorată, asaltându-i cu o grămadă de întrebări, aproape uitând să-l salute cel puţin pe domnul To Kuny, care nu se supără numai pentru atâta lucru. Lângă ea, Alex, „bătrânul”, cu ochelarii lui, retras, nu prelungi şirul ei de întrebări; stătea tăcut şi îngrijorat, foarte îngrijorat, doar era vorba despre prietenul lui din copilărie, Lucian. Totuşi, privind spre Mihai, care era în uniformă, zise:
- Puştiule, trebuia să venim în uniforme?! N-ai menţionat nimic referitor la asta, înainte, când am vorbit...
- Nu-i obligatoriu, Alex. Eu... Aşa am considerat că ar fi mai bine, explică Mihai.
- Înţeleg, murmură Alex şi tăcu din nou.
Maria şi Nick sosiră şi ei degrabă, fără întârziere, încercând să afle şi ei cât mai multe amănunte. Apoi, imediat după ei, sosi şi lunganul Nis, care se interesă numaidecât de soarta şefului său. Se observa de departe cât de mult ţineau toţi la Lucian, de moment ce erau atât de îngrijoraţi mai ales din cauza lui şi atât de interesaţi de soarta lui. Desigur, erau interesaţi şi de Lia, însă parcă mai mult de şeful lor. Era 09.15.
Cum se strânseră toţi, porniră în căutarea unui avion, unul încăpător, nu unul micuţ, pentru ca să intre toţi în el. Îl găsiră în curând, în apropiere şi se urcară, unul câte unul, mirându-se de faptul că însuşi domnul To Kuny îi însoţea, cât şi de interesul de care dădea dânsul dovadă. Dar cum ar fi putut oare să nu-l intereseze, când la mijloc era fiica dumnealui? Însă celalţi nu ştiau acest lucru, aşa că li se păru destul de ciudat, dar nu făcură apropouri.
Cum se urcară toţi în avion, îl şi porniră, spre cel mai apropiat tunel care ieşea direct în apropierea navei „Pacifis”. Nu Nick pilota avionul, nici Ly, ci chiar tatăl lor, domnul Kuny, care era nerăbdător să ajungă cât mai curând în locul unde fiica lui era captivă, să o scoată afară de acolo. Dânsul cunoştea foarte bine drumurile, aşa că-l alesese în mod sigur pe cel mai scurt. Pilota atent, fără ajutorul computerului de bord, fiind tăcut, încruntat, în faţa pupitrului de comandă.
Ajunseră aproape de corpul uriaşei nave în scurt timp. Era 09.25. Aici opri avionul. Nu coborâră toţi, ci doar câţiva, pentru a lua din navă strictul necesar. Domnul Kuny rămăsese în avion, coordonându-i pe ceilalţi. Din avion coborî şi Stela, pentru a-şi lua trusa medicală de prim-ajutor şi alte unelte medicale, pe care le considera ea necesare; o însoţiră Mihai şi atleticul Nis.
- Nu luaţi foarte multe lucruri din navă, îi sfătui To Kuny. Numai ceea ce este de folos. Şi grăbiţi-vă!
Cei trei intrară în navă. Pe puntea principală, Robby şi Felix îi aşteptau. Ei pregătiseră deja strictul necesar. Era acolo chiar şi trusa medicală, o pătură, două, bidoane cu apă, un pachet de mâncare, pregătit la repezeală şi alte câteva lucruri utile. Cei trei se bucurară de eficienţa roboţilor, aşa că nu se apucară să cotrobăie ei prin navă după cele necesare, pentru că ar fi pierdut timp preţios astfel. Luară cele deja pregătite de roboţi şi ieşiră afară, împreună cu Robby şi Felix, îndreptându-se spre avion. Se urcară, iar To Kuny porni aparatul de zbor imediat cum îi văzu pe toţi la bord.
- Gata? se interesă To, fiind atent şi la modul în care manevra avionul. V-aţi întors foarte repede. Aţi luat tot?
- Da. Aşa cred, răspunse Mihai, nesigur.
- Cum, adică?! Aţi luat tot ce era necesar sau nu?
- Nu ştiu dacă am luat tot, răspunse din nou Mihai. Lucrurile erau deja pregătite de roboţi. N-am verificat, să vedem dacă era totul.
- E-n ordine, rosti domnul Kuny.
- Scuzaţi-mă, domnule, interveni Robby, dar de ce ne-aţi luat şi pe noi cu dumneavoastră?
- Păi, voi veţi fi cel mai mult de folos, pentru a îndepărta rocile ce le-au blocat lor drumul, altfel cum ar putea reuşi acest lucru? explică To. Fără voi n-ar fi posibil.
- Şi „Pacifis”? se interesă Felix. A rămas goală, nesupravegheată. Oare e bine?
- Nava voastră e-n siguranţă. Nu i se va întâmpla absolut nimic şi nici nu va pleca de acolo între timp. Acum, cel mai important lucru e să vă salvaţi comandantul şi una dintre colege.
- Da, domnule, îl aprobă Felix. Însă Lucian ne va certa pentru că am plecat toţi din navă. Ne-a spus clar să nu lăsăm niciodată nava nesupravegheată.
- Nu vă va certa, îl asigură To. Iar dacă o va face, am să răspund eu în faţa lui pentru acest lucru.
- Atunci nu e cazul să ne facem probleme, zise Robby. Mergeţi şi dumneavoastră cu noi?
- După cum se vede, da, afirmă To.
În curând, în zare apărură munţii. To Kuny îndreptă avionul spre ei, fără a micşora viteza, apoi, când era gata-gata să se ciocnească de poalele munţilor, mai să se sfărâme, îl îndreptă brusc în sus, spre unul dintre piscuri. Pesemne era cel în care se aflau cei doi, blocaţi într-o peşteră al acelui masiv muntos. Era 09.45.
- Gata. Am ajuns, îi anunţă dânsul pe ceilalţi. Aici este. Acum trebuie să coborâm. Vom continua drumul pe jos.
Toţi coborâră, fără a pune la îndoială spusele domnului To Kuny, potrivit cărora acela era locul unde se aflau cei doi colegi ai lor. Erau tăcuţi şi foarte îngrijoraţi pentru soarta celor doi colegi rătăciţi, captivi în munţi. Nici unul nu era vesel, voios, dar acest lucru nu-i împiedică să admire peisajul montan în plină dimineaţă, care era de-o splendoare rară, indescriptibilă. La acea altitudine, dantoniul încă era prezent, însă aerul nu era atât de dens, de alb, de mat, totul în jur putând fi zărit clar cu ochiul liber, cu multă uşurinţă. Dantoniul era deci mult mai rar răspândit aici decât la suprafaţa planetei. Nu insistară prea mult în admirarea perisajului montan, deşi era pentru prima oară când se aflau în acel loc, însă erau preocupaţi de cu totul altceva, de aceea nu se puteau concentra asupra frumuseţii şi măreţiei munţilor de pe Proxima.
To Kuny mergea primul, în faţă, iar ceilalţi îl urmau îndeaproape, fără să şovăie şi fără să pună întrebări incomode; mergeau tăcuţi, atenţi, dorind doar să ajungă cât mai repede în locul în care colegii lor erau captivi de destul timp.
Nu merseră prea mult până ce în faţa lor apăru deschizătura peşterii cu pricina, deci, nu greşiseră locul. Păşiră în interiorul peşterii. Evident, cei doi roboţi erau cu ei, coborâseră şi ei din avion, pe care domnul Kuny îl lăsase într-un loc sigur. Cei doi roboţi cărau aproape totul, cu excepţia trusei medicale, pe care nu le-o lăsase Stela. Ceilalţi mergeau lejer, fără bagaje sau alte greutăţi. Pe măsură ce înaintau, întunericul devenea din ce în ce mai greu de străpuns cu privirea, aşa că To spuse:
- Faceţi lumină! Sper că aveţi cu ce. Doar v-aţi pregătit, nu?!
În loc de răspuns, se auzi glasul lui Mihai:
- Robby, aveţi lanterne?
Cei doi roboţi căutară prin bagaje şi scoaseră lanterne, împărţindu-le, fiecăruia câte una. După ce fiecare primi câte o lanternă, le aprinseră, iar interiorul peşterii fu inundat de fascicule luminoase puternice, care dezvăluiră aspectul peşterii, însă nici unul nu era tentat să admire interiorul plăcut şi frumuseţea acelui loc deosebit, fiind preocupaţi de cu totul alte gânduri, altfel, în mod normal, frumuseţea, ca şi aspectul inedit al peşterii, le-ar fi captat în întregime atenţia.
- Aşa e mult mai bine, cu lanternele astea aprinse, aprecie To Kuny, aflat în frunte. O să vedem pe unde mergem, iar asta ne va uşura înaintarea, pentru că se pare că mai avem de mers; nu s-au oprit pe aici, pe aproape, s-au dus mai departe, spre inima acestei peşteri, iar acolo au fost blocaţi. Acum, dacă tot avem lumină, va trebui să ne grăbim, deci să mărim puţin pasul, să ajungem cât mai repede. Dacă am fi putut intra cu avionul aici, ar fi fost mai bine, ajungeam imediat la ei, însă acest lucru nu este posibil, avionul nu ar avea loc aici, nu s-ar putea deplasa, deci trebuie să ne descurcăm singuri. Să sperăm că vom ajunge acolo într-un sfert de oră, sau cel mult într-o jumătate de oră. Acum este 10.05. Poate că s-au şi trezit între timp.
- Să sperăm că sunt amândoi teferi, îşi exprimă Nistor dorinţa.
- Nici măcar să nu încerci să gândeşti altfel! îi impuse To Kuny.
- Parcă spuneaţi că şeful ar fi rănit, din câte am înţeles eu, îi aminti Nistor.
- Da, dar nu cred că ar fi ceva grav, răspunse To. Îşi va reveni repede, e destul de rezistent. Şi tânăr.
Îşi continuară drumul, puternic iluminat, mergând repede, în frunte aflându-se domnul To Kuny, care-i zorea mereu, fiind, evident, îngrijorat din cauza Liei, fiica lui cea adorată...