*113. Campionul e înţelegător.

Aflaţi încă pe puntea principală, Lia şi Nis cel lungan continuau să discute liniştitţi, până ce se văzură întrerupţi de trapa navei, care se deschise; amândoi îşi îndreptară curioşi privirile spre intrare. Spre surprinderea Liei, care nu se aştepta la prezenţa lor, cei ce intrară erau Ly şi Mihai. Se salutară reciproc.
- Unde-i Luci? se interesă Mihai, care nu părea a fi supărat pe colegul său, după cum constată Lia.
- În cabinetul medical, îi răspunse Nis.
- Şi cum se simte? continuă campionul, cu îngrijorare în glas.
- Deocamdată, nu ştim cum, răspunse acelaşi Nis. Nu şi-a revenit încă. E sub efectul sedativelor. Am rugat-o pe Stela să ne anunţe când îşi va reveni. Până atunci, n-avem decât să aşteptăm. Aşa că ia loc, campionule!
- Deci, Stela e acolo? continuă tânărul informatician, fără să se aşeze.
- Sigur. Ea şi Alex, replică Nis. N-are rost să ne ducem şi noi pe capul lor.
- Totuşi, mă duc numai puţin, să-l văd. Dacă nu şi-a revenit, mă întorc imediat. Tu mergi cu mine? o întrebă pe Ly.
- Vin şi eu, îi răspunse Ly, deşi, după cum observă Lia, ea încă părea a fi supărată după incidentul de săptămâna trecută, despre care ceilalţi nu aflaseră.
- Staţi puţin! îi opri Lia. Merg şi eu cu voi.
Porniră toţi trei pe culoar, spre cabinetul medical.
- Nu mă aşteptam ca voi doi să veniţi, şopti Lia în drum spre cabinet, ferindu-se parcă să nu fie auzită de Nis, Alex sau Stela.
- De ce? Din cauza celor petrecute săptămâna trecută? presupuse Mihai.
- Evident. Păreaţi foarte supăraţi, amândoi, iar din câte ştiu, n-am reuşit să vă fac să înţelegeţi cum stăteau lucrurile în realitate, răspunse Lia.
- Bineînţeles că eram supăraţi, Lia, spuse Mihai şoptit. Dar gândindu-mă mai bine, mi-am dat seama că, de fapt, n-are rost. Mie, cel puţin, mi-a trecut, de tot. Cred că-l cunosc destul de bine pe Luci, ca să-mi dau seama că n-a avut cine ştie ce intenţii rele. Îmi pare rău pentru ce i-am spus atunci, poate nu trebuia, dar eram furios, nu judecam cum ar trebui...
- Mă bucur că ai înţeles, Mihai! Dar tu, Ly? N-ai spus nimic până acum.
- Nici n-am nimic de spus, rosti Ly. N-am să înţeleg niciodată! Şi n-am să-l iert pentru ceea ce a făcut. Mi-am pierdut definitiv încrederea în el. Dar îmi pare rău că-i bolnav. De fapt, n-aş fi vrut să vin să-l văd, dar Mihai a insistat, altfel...
- Eh, haide, Ly... Fii şi tu mai tolerantă. A regretat gestul făcut. Şi s-a autopedepsit. Din cauza asta e bolnav acum.
- Ce vrei să spui? se interesă Mihai, îngrijorat.
- Din acel moment, de la acel incident, s-a închis în rezerva lui, iar timp de o săptămână n-a făcut altceva decât să bea într-una, fără să mănânce aproape nimic, până n-a ştiut de el. Pe deasupra, a adăugat o grămadă de tutun şi cafea. Nici nu vă puteţi închipui în ce hal l-am găsit când am venit în navă. Era de nerecunoscut.
- Hmm, mormăi Mihai. Nu trebuia să facă aşa ceva. Bietul Luci... Probabil că nu-şi mai găsea liniştea din cauza celor petrecute, îl mustra conştiinţa, poate şi din cauză că am fost prea aspru cu el. Trebuia să fiu mai înţelegător. Presupun că nu suporta gândul că aş fi supărat pe el. I-am spus nişte lucruri îngrozitoare...
- Nu-i vina ta, zise Lia.
- Oricum, nu trebuia să procedeze astfel, continuă campionul. Să-şi distrugă sănătatea? Nu-şi dă seama ce face?! Avem nevoie de el! E important, pentru noi toţi.
- Va fi bine, afirmă Lia.
- Asta numai datorită minunatului nostru doctor, adăugă Mihai. Noroc cu Stela...
Ajunşi în dreptul cabinetului medical, încetară discuţia purtată în şoaptă şi intrară.
- Bună dimineţa, Stela, Alex...
- Mihăiţă... Salut, răspunse Stela.
- ’Neaţa, puştiule, zise şi Alex. Ly...
- Ai venit să-ţi vezi colegul? îl întrebă Stela.
- Da. Cum e? Sper că bine, se interesă Mihai, privind în treacăt spre Lucian.
- Deocamdată, nici o schimbare, rosti doctoriţa. Aşteptăm.
Văzându-l întins acolo, palid şi slăbit, lui Mihai nici măcar nu i se părea că ar fi Lucian, cel care, de obicei, întotdeauna arăta plin de vigoare. De data asta însă, starea lui inspira milă, chiar şi-n ochii domnişoarei Ly Kuny, care părea a se fi înmuiat puţin. Mihai se apropie uşor de pat, fără a face zgomot, pentru a nu-şi deranja colegul bolnav, îl privi prieteneşte, compătimitor, îi atinse mâna, strângându-i-o puţin, fără să-l trezească, apoi se îndepărtă. Se observa că nu-i mai purta pică, sau cel puţin aşa i se părea Liei, iar acest lucru o bucură; Mihai era doar îngrijorat, nu şi supărat.
- Bine, plecăm; deocamdată n-avem ce face aici, poate doar să vă-ncurcăm... Să ne chemaţi când îşi revine.
- Sigur, Mihăiţă. Mergeţi liniştiţi. Nis nu trebuie lăsat singur; nărodul ăla se plictiseşte repede, spuse doctoriţa.
Cei trei ieşiră, îndreptându-se spre puntea principală.
- Nu mă aşteptam să-i fie chiar aşa de rău, spuse Ly şoptit. Simt compasiune pentru el, dar nimic mai mult.
- Haide, Ly, nu fi rece ca gheaţa. Încearcă să uiţi ce-a fost, o sfătui Lia.
- Nu pot, se împotrivi ea.
- Mihai, ceilalţi nu ştiu ce s-a întâmplat, n-au aflat încă, nici motivul îmbolnăvirii lui şi aş aprecia dacă aţi păstra secretul în continuare, i se adresă Lia. Vă rog pe amândoi, nu dezvăluiţi adevărul.
- Fii liniştită, Lia. Nu le vom spune nimic.
- Nu vorbi şi-n numele meu, îl avertiză Ly. De ce nu? Vă e teamă că dacă s-ar afla, i s-ar ştirbi prestigiul de comandant? Cel veşnic foarte corect? Ar fi trecut în umbră? Nu trebuie idolatrizat, nu-i un mare erou.
- Dar e comandantul nostru. Trebuie să constituie un exemplu pentru ceilalţi, justifică Lia.
- Oare ceea ce a făcut nu este condamnabil? Cum se poate clasifica fapta lui? Cum îl puteţi ierta? Exemplu, demn de urmat, pentru oricine?! El?! Halal exemplu...
- Fii puţin mai îngăduitoare, Ly, o sfătui Lia.
- Nu! se împotrivi Ly. Pentru că eu am fost cea mai afectată din toată povestea asta.
Văzând că n-are încotro, Lia renunţă, nu mai încercă s-o determine pe Ly să se răzgândească în privinţa asta, să înţeleagă câtuşi de puţin...
- Nu-ţi face griji, Lia. Aşa ameninţă ea, dar nu le va spune nimic celorlalţi, o asigură Mihai.
- Nu-nţeleg ce are, de sunteţi toţi de partea lui; v-aţi aliat cu el. Până şi tata. Nu pricep deloc; sunteţi împotriva mea, deşi eu sunt victima.
- Uşurel, Ly! Nu-i nimeni împotriva ta, încercă Lia s-o calmeze. Însă nu vezi că şi el a fost afectat, nu doar tu? Altfel cum îţi explici ceea ce a făcut?
- Nu mă interesează ce-a făcut; n-are nici o legătură una cu alta. Asta nu-l dezvinovăţeşte. Şi nu-i mai tot luaţi apărarea!
- Nu-i ia nimeni apărarea! spuse Lia.
- Las-o! Odată şi odată tot o să-şi dea seama cu ce fel de om are de-a face, spuse Mihai. Într-o bună zi, va înţelege cum este Luci cu adevărat.
- Aşa sper şi eu, adăugă scurt Lia.
Ajunşi înapoi, pe puntea principală, îi zăriră şi pe ceilalţi doi, Nick şi Maria, alături de Nis, ca şi cei doi roboţi, care probabil veniseră între timp. Mihai le aduse la cunoştinţă celor doi sosiţi mai târziu, adică lui Nick şi Mariei, ultimele noutăţi despre starea colegului lor, Lucian, spunându-le că n-ar avea rost să se deplaseze şi ei până-n cabinet, să deranjeze degeaba; mai bine să aştepte acolo până ce Stela sau Alex le va da de veste că Luci şi-a revenit. Aşa că, văzându-se reuniţi, aproape toţi, începură să discute diverse, evitând să amintească de colegul lor bolnav, deşi, în realitate, la asta le era tuturor gândul; de aceea nu erau veseli, zâmbitori, cum erau de obicei când se întâlneau în grup, de data asta fiind serioşi, îngrijoraţi.
În cabinetul medical, Stela veghea încă starea pacientului ei, iar în apropiere, neobosit, Alex, nu-şi abandona vechiul prieten. Aparatura medicală indica în mod clar o îmbunătăţire generală a stării pacientului, deci acesta era foarte aproape de a-şi reveni. Stela aştepta dintr-un moment în altul un gest oarecare din partea pacientului ei şi într-adevăr, nu după mult timp, când aparatura indica o revenire bruscă la normal, Lucian îşi mişcă mâinile şi capul, schiţând din când în când, pentru început, gesturi confuze, iar după un geamăt prelung, înăbuşit, abia perceptibil, clipi des, până când deschise, în sfârşit, ochii. Aflată la datorie, lângă el, Stela zâmbi bucuroasă.
- Salut, frumosule, îl întâmpina ea cu această formulă. Bine te-ai reîntors printre noi. Şi să nu te mai îmbolnăveşti altădată; ai grijă să rămâi sănătos.
Deoarece n-o zărea foarte clar (de fapt, nimic din jurul lui nu i se părea foarte clar în acel moment), o recunoscu mai mult după voce, pe care o auzi fără probleme, destul de tare şi privi nedumerit împrejur, fără a desluşi prea multe lucruri.
- Stela... Salut, doctore, răspunse el cu un glas stins, obosit şi de abia în acel moment i se limpezi vederea. Ce s-a întâmplat? De ce sunt aici, în cabinetul medical?
- Nu-ţi aminteşti? îl iscodi Stela. Nu contează! Bine că ţi-ai revenit, totuşi. Cum te simţi?
- Nu ştiu. Confuz... Derutat... Şi cam ameţit. De parcă aş fi dormit cel puţin un secol. De când sunt aici?
- Nu-ţi face griji. Doar de ieri, nu de un secol, îl linişti Stela. Te mai supără ceva?
- Mă doare capul...
- Cum?! Încă? se miră Stela.
- Da, încă. În rest, totul pare bine. Dar mi-e groaznic de sete. Aş putea bea puţină apă?
- Desigur. Imediat, aprobă Stela cu blândeţe, iar Alex aduse un pahar cu apă, pe care i-l oferi Stelei; aceasta i-l întinse pacientului ei: Poftim!
- Mersi, spuse el scurt, încercând să se ridice, ceea ce nu reuşea, de data asta doar din cauză că era foarte slăbit, nu şi ameţit; Alex se apropie să-l ajute. Bătrâne, nu te observasem...
- Nici o pagubă, Luci, îl asigură Alex. Mă bucur că ţi-ai revenit.
- Şi Lia?! Parcă era şi ea aici.
- E pe puntea principală acum, cu colegii noştri, rosti Alex.
- Vrei s-o chem? întrebă Stela.
- Nu, las-o, zise comandantul şoptit.
Lucian luă paharul de la Stela şi cu ajutorul lui Alex, bău nu prea multă apă, în nici un caz pe toată; nu părea mulţumit de felul în care se simţea.
- Acum ce mai e? observă Stela.
- Nu ştiu de ce, dar parcă simt un gol imens în stomac. L-aş putea umple cu ceva? Cred că mi-e foame. Aş putea mânca?
- Ah, asta era! exclamă Stela bucuroasă. Ţi-e foame... Ăsta-i un semn bun. Înseamnă că ţi-ai revenit, chiar dacă nu complet; nu eşti total refăcut, nu ţi-ai recăpătat puterile, dar e un început promiţător. Bineînţeles că vei mânca, dar numai ceea ce am să-ţi permit eu, iar pentru început va fi o supă vegetală cât mai simplă, uşoară la stomac, însă foarte bogată în vitamine.
- Nu s-ar putea altceva? se arătă el a nu fi prea încântat de idee.
- Nu. De asta ai nevoie acum, pentru a-ţi recăpăta puterile. Te va ajuta foarte mult. Mai înainte însă, ridică-te uşurel şi treci pe cântar, să vedem cum ai evoluat zilele astea, dacă ai mai pierdut în greutate. Poţi să te ridici? Alex, ajută-l!
Cu ajutorul geneticianului, făcu anevoie cei câţiva paşi până la cântar, pe care se urcă nu tocmai entuziasmat.
- 65, citi Stela indicaţia cântarului, notându-şi pe fişa medicală.
- Dar ai slăbit, măi, omule, nu glumă! afirmă Alex, după o exclamaţie de uimire, în timp ce-l conduse înapoi, spre pat. Ce naiba, n-ai mâncat nimic zilele astea? Cum ai dat jos atâtea kg?
- Habar n-am, recunoscu Lucian. De fapt, de ce am ajuns aici? Parcă nu eram în cabinetul medical.
- Te-ai îmbolnăvit, ai stat singur în navă, fără să iei legătura cu noi, să ne spui ce probleme ai şi să presupunem că, fiind lipsit de asistenţa medicală necesară, boala s-a agravat puţin, căută doctoriţa o explicaţie cât mai apropiată de adevăr. Dar acum eşti în siguranţă. Iar încet, încet, ai să te refaci. Însă te sfătuiesc să-mi urmezi întocmai recomandările, altfel vei avea neplăceri. Şi-ţi spun de pe acum, ca să n-ai ocazia să-mi reproşezi după aceea că nu te-aş fi avertizat, pentru că nu-i adevărat; eu tocmai ţi-am spus cum stau lucrurile în privinţa asta. Mai trebuie să afli şi faptul că sunt foarte severă ca medic şi nu accept să nu mi se dea ascultare; nu sunt deloc îngăduitoare, pentru că-n meseria mea nu-i loc de toleranţă. Deci, n-ai încotro, vrei sau nu, vei face exact aşa cum îţi spun, cel puţin până te însănătoşeşti; apoi eşti din nou liber să faci ce vrei şi cum îţi pace ţie. Vei urma un tratament riguros, sever, respectând cu stricteţe orele la care trebuie să-ţi iei medicamentele pe care ţi le voi prescrie; vei avea un program strict, cu ore fixe de somn şi de masă, cu meniul recomandat de mine, program pe care-l vei urma întocmai. Ne-am înţeles?
- Hmm... Eşti chiar atât de exigentă? păru el nu foarte convins de acest lucru.
- Încă nu mă cunoşti destul de bine. E nevoie să fiu aşa, afirmă Stela.
- Şi cât timp va trebui să urmez acest tratament? se interesă Lucian.
- Nu pot preciza de acum. Depinde cum va evolua starea ta, de ritmul în care te vei pune pe picioare, altfel spus, te vei însănătoşi. Te voi ţine sub supraveghere şi zilele următoare; n-ai scăpat încă de mine, îl avertiză ea.
- Şi dacă nu vreau să fac aşa cum zici? se interesă el.
- Nu-mi pasă ce vrei tu, vei face exact cum spun eu! De altfel, nici nu vei avea încotro, afirmă ea cu seriozitate, însă în acelaşi timp cu blândeţe, nu cu asprime-n glas. Însă după acest tratament, vei vedea că te vei simţi mai bine, aproape ca nou.
- Sunt convins, zâmbi Lucian. Şi-ţi mulţumesc de pe acum pentru efortul depus.
- Nu te grăbi cu mulţumirile, frumosule! îl domoli ea. Sunt sigură că n-o să-ţi convină regimul la care vei fi supus. Pe durata tratamentului n-ai voie să părăseşti nava. Vei sta mai mult izolat, în rezerva ta; ai numai câteva ore în care te poţi plimba prin navă, timp în care îţi este absolut interzis orice efort fizic sau intelectual. Trebuie doar să fii cât mai relaxat, să dormi la orele stabilite, să mănânci şi să-ţi iei pastilele, după programul pe care ţi-l voi impune. E clar?
- Nu pare a fi prea plăcut, remarcă el.
- Nu mă interesează dacă-i plăcut sau nu. Nici nu trebuie să fie plăcut! Nu cumva să-ţi închipui că dacă nu voi fi tot timpul aici, vei putea să-ţi faci de cap după cum vrei, pentru că te înşeli! Vei fi urmărit îndeaproape, iar dacă aflu că nu-mi urmezi întocmai instrucţiunile, voi lua măsuri severe. În acest caz, voi veni în navă şi voi rămâne aici, cu tine, până-ţi vei reveni complet şi te voi supraveghea îndeaproape. Voi fi mereu lângă tine. Deci, te sfătuiesc să-mi dai ascultare; ar fi mai bine să cooperezi cu mine, să ne înţelegem omeneşte. Nu crezi, comandante?
- Bine, doctore, acceptă el. Nu-ţi promit nimic, dar voi încerca să fiu băiat cuminte şi ascultător, deşi pentru mine e mai dificil să mă supun tuturor acestor reguli. Însă nu vreau să te dezamăgesc.
- Aşa sper şi eu, rosti Stela aprobator.
- Aoleu, bătrâne... Ştiai cât e de severă? glumi Lucian.
- Nu. Însă dacă tot am aflat acest lucru, n-aş vrea s-o supăr vreodată, zâmbi Alex, înţelegând gluma colegului său.
- Nu cumva să îndrăzneşti! adăugă Lucian.
- Luci, ştiu că tu eşti comandantul nostru şi nu eşti obişnuit să primeşti ordine, dar acum eşti doar pacientul meu şi trebuie să te conformezi situaţiei. În privinţa lui Alex, nu-i nevoie să-şi facă griji. După cum a observat şi el, în viaţa de zi cu zi, nu sunt deloc exigentă, nu-mi impun punctul de vedere; asta se întâmplă doar în activitatea profesională, pentru că, fiind medic, răspund de viaţa celor pe care-i tratez, însă sper să găsesc înţelegere din partea acestora; în cazul de faţă, voi, colegii mei. Nu mă pot juca de-a doctoriţa cu voi.
- Înţeleg, doctore, o asigură Lucian. Dar cu Alex, glumeam doar. Şi... Spune-mi, te rog, când pot căpăta acea supă bogată în vitamine pe care tocmai mi-ai promis-o?
- Imediat, afirmă ea. Ştiu că te-ai neglijat în ultimul timp, dar nu fi prea nerăbdător. Ai s-o capeţi de îndată. Plec chiar acum să le spun roboţilor ce şi cum au de făcut, iar când supa va fi gata, ţi-o va aduce unul dintre ei, în cantitatea pe care le-o voi indica. Alex, rămâi tu aici, cu el?
- Sigur, draga mea, acceptă el. Rămân.
- E grozavă! aprecie Lucian, după ce ea părăsise cabinetul.
- Cu siguranţă, întări Alex, convins de acest lucru.
Doctoriţa se îndreptă spre puntea principală, în căutarea celor doi roboţi. Ajunsă aici, constată că sosiseră toţi ceilalţi colegi ai ei, nu lipsea nici unul.
- Salut tuturor, li se adresă ea zâmbind.
- Stela... exclamară ei şi se ridicară în picioare, îngrămădindu-se curioşi spre ea.
- Cum se simte? Şi-a revenit deja? S-a trezit? o asaltară cu întrebările.
- Staţi aşa! Uşurel! îi opri ea. Mai întâi de toate, treceţi toţi la locurile voastre, să ne putem înţelege în mod civilizat şi vă rog să faceţi linişte. În plus, vorbiţi pe rând, nu toţi deodată. Asta dacă vreţi să vă spun ceva, altfel nu veţi afla nimic de la mine, pentru că eu am să-mi văd de treburile mele, ameninţă ea, îndreptându-se spre bucătăria navei.
- Bine, bine, acceptară ei, grăbindu-se să se aşeze. Uite, am stat jos. Acum ne spui?
- Da, şi-a revenit. Se simte mai bine. Însă v-aş ruga să-l lăsaţi să stea liniştit, deci, să nu-l vizitaţi încă, le ceru ea.
Un murmur dezaprobator se auzi la auzul acestei cerinţe.
- Şi când ne vei da voie să-l vedem? se interesă Nick.
- Vă anunţ eu când, preciză ea, repetând: Deocamdată, nu, însă în curând.
- Off, zău, Stela... insistă Nis. Te rugăm, dă-ne voie, măcar vreo câteva minute. Cât ai vrea să aşteptăm? Vrem să-l vedem pe şefu’ imediat!
- Am spus nu şi aşa rămâne; sper că am vorbit destul de clar pentru voi toţi, se arătă ea de neînduplecat. Şi nu mă faceţi să vă scot afară din navă pe toţi, pentru că dacă nu-mi daţi ascultare, aşa voi proceda!
- Bine, bine, aşteptăm permisiunea ta, se potoli Nis, văzând că n-are încotro.
- Te rog, Stela, îngăduie-mi măcar mie să-i fac o scurtă vizită, de unul singur şi-ţi promit că nu voi sta mult şi nici nu-l voi deranja cu prezenţa mea. Dacă-mi dai voie... încercă Mihai.
- Bine, campionule, poţi merge, acceptă ea. Dar numai tu, iar după cum ai promis, să fie o vizită de scurtă durată, îi impuse doctoriţa. Deşi n-ar trebui să-ţi dau voie; consideră însă că-ţi fac o mică favoare.
- Mulţumesc, îi spuse Mihai, pregătindu-se să pornească spre cabinetul medical, dar se opri de îndată, confruntându-se cu împotrivirea colegilor.
- De ce el şi eu nu? Ce, e mai cu moţ în frunte?! se arătă lunganul nemulţumit de decizia doctoriţei. Eu ce cusur am, de nu mă laşi? Pentru că nu sunt un fost campion mondial? Pentru că-s prea înalt? Sau din ce alt motiv?
- Încearcă: „Pentru că-s prea tont...”, îi sugeră doctoriţa, avertizându-l: Nis, te rog, nu mă obliga să te trimit înapoi în oraşul artificial chiar acum, pentru că vei regreta. Revizuieşte-ţi comportamentul! Stăpâneşte-te!
- Eşti grozavă! exclamă el, nedumerit. Dar nu te înţeleg deloc...
- Ar trebui să-mi înţelegi atitudinea. Să pricepi că e spre binele şefului tău.
- Şi de ce consideri că prezenţa mea l-ar deranja mai mult decât a lui Mihai?
- Pentru că aşa consider eu, din anumite motive... replică Stela. Nu, zevzecule, evident că nu fac discriminări de genul ăsta, deci, nu consider că prezenţa ta l-ar deranja mai mult decât a lui Mihai, însă, spre deosebire de tine, campionul m-a rugat foarte frumos şi speram să ne înţelegem omeneşte, în mod civilizat. Dar dacă te deranjează atât de mult faptul că i-am acordat lui Mihai permisiunea de a-l vizita pe şeful tău, atunci, îmi retrag cuvintele. Regret, Mihai, dar cred că ar fi mai bine să rămâi aici, alături de colegii tăi; vezi doar cum reacţionează aceştia.
- Ah, nu... Nu mă deranjează chestia asta. N-am nimic împotriva lui Mihai. Doar că nu înţeleg, atâta tot. Lasă-l să meargă, măcar pe el, apoi ne va spune ce face şefu’, cedă Nis. Eşti liber, asule. Vezi ce face şefu’...
În urma lui Mihai, porni imediat şi Lia, dar Stela o opri:
- Regret, drăguţo, dar am spus numai Mihai, iar asta-i valabil şi pentru tine. Aşa că te rog să rămâi aici, altfel Nis se va supăra şi mai rău, chiar dacă tu ai fi cea mai îndreptăţită să te afli acolo în acest moment.
- Nu, Stela, fii liniştită. Eu l-am supravegheat destul; acum nu intenţionez să merg în cabinet; doar să vorbesc puţin cu Mihai, atât, preciză Lia.
- Ah, în cazul ăsta, n-ai decât, zise Stela, îndreptându-se spre cei doi roboţi. Robby, Felix, acum am nevoie de ajutorul vostru. Veniţi cu mine, le ceru ea, iar roboţii o urmară, fără să obiecteze sau să ceară explicaţii suplimentare.
- Mihai, mă bucur c-ai hotărât să-l vizitezi. Prezenţa ta îi va face bine. Va înţelege că l-ai iertat, îi spuse Lia şoptit pe culoar.
- În primul rând, Lia, mi-am dat seama că de fapt, nu aveam de ce să-l iert, ori să fiu supărat pe el. Şi sper că se va bucura să mă vadă.
- În cazul ăsta, e foarte bine, aprecie Lia. Deci, n-o să-i reproşezi nimic?
- În nici un caz, o asigură Mihai.
- Cum ai convins-o pe Ly să vină şi ea? Bănuiesc că nu avea de gând.
- E adevărat, nu avea de gând, dar am insistat, până am convins-o. Dar acum, în cabinet, cu mine, cred că n-ar fi indicat să fi venit şi ea.
- Cu siguranţă, nu... zâmbi Lia. Acum mă întorc, să nu creadă ceilalţi că te-am însoţit în cabinet. Altfel, vor face gălăgie.
Lia reveni pe puntea principală, la colegii ei, iar Mihai îşi continuă drumul spre cabinetul medical. Lucian era acolo, încă întins pe pat, aşteptând ca Stela sau roboţii să sosească, iar Alex stătea pe un scaun, aproape de colegul său. Uşa cabinetului se deschise.
- Tu eşti, Stela? întrebă Lucian, fără a privi spre uşă. Doctore... Mi-ai adus supa?
- Nu, Luci... Sunt eu, spuse Mihai, iar în momentul în care-i auzi glasul tânărului său coleg, lui Lucian îi reveniră deodată în memorie imagini nu tocmai plăcute, care-l determinară să se simtă ciudat, să crape de ruşine, să pleznească, chiar şi aşa, bolnav cum era sau în starea în care se afla; nu privi decât în treacăt spre informatician, dar nu putu suporta să-şi confrunte privirea cu a campionului.
- Mihai, tu... rosti el şoptit, aşteptându-se parcă din clipă în clipă ca Mihai să reacţioneze violent, chiar de faţă cu Alex, iar el nu i-ar fi putut reproşa nimic.
- Alex, ne-ai putea lăsa singuri câteva clipe? îl rugă Mihai, în timp ce se apropia tot mai mult de patul lui Lucian, fără a intenţiona să se comporte aşa cum îşi închipuia comandantul.
- Sigur, puştiule, îl aprobă Alex; pe Mihai nu-l mai deranja de mult formula „puştiule”, care-i scăpa din când în când geneticianului. Cum să nu?! Văd că aveţi de discutat lucruri serioase, aşa că am să ies puţin afară, să nu vă deranjez.
- Salut, Luci. Ce mai faci? Cum te simţi? întrebă Mihai cu blândeţe.
- Mihai... Nu ştiu ce ţi-aş putea spune. N-am cuvinte... începu Lucian, fără a-şi privi colegul, simţindu-se vinovat. Ştiu că eşti supărat, că sunt vinovat, că n-am nici o scuză, că am fost un idiot, un cretin fără pereche şi nu mă aştept la înţelegere din partea ta, dar...
- Nu, Luci, îl opri Mihai şi-şi trase un scaun aproape de patul pe care stătea Lucian, aşezându-se lângă colegul său. Încetează! Nu de asta am venit aici. M-ai auzit pe mine reproşându-ţi ceva? Nu vreau să te acuz de nimic şi nici nu trebuie să te scuzi faţă de mine. Am înţeles că n-ai avut intenţii neserioase şi-mi pare rău pentru ceea ce ţi-am spus atunci. Regret... Altfel spus, nu aveam motive întemeiate să fiu supărat pe tine, nici n-aş avea de ce să te iert şi sunt dispus să uit totul. Să lăsăm în urmă ce a fost. Nu vreau decât să te ştiu bine.
- Adevărat?! se arătă neîncrezător Lucian şi de abia în acel moment îşi ridică ochii spre Mihai, îndrăznind să-l privească.
- Sigur, întări Mihai, zâmbind, iar pentru a fi crezut, îi prinse mâna într-a lui, strângând-o uşor. Prieteni, nu?!
- Sigur, rămânem prieteni, răspunse Lucian, înseninându-se, fiind încă nedumerit de înţelegerea de care dădea dovadă Mihai. Mă bucur că ai venit să mă vezi. Dar cum de te-ai răzgândit? Ultima oară când ne-am văzut, păreai foarte supărat. Spuneai că până atunci am fost mereu un exemplu demn de urmat pentru tine, un fel de idol pe care-l admirai, însă după ceea ce s-a întâmplat, ţi-ai schimbat brusc părerea; mai spuneai să-mi fie ruşine şi crede-mă, chiar mi-era, normal, fără să-mi fi spus tu... Şi mai ziceai că te-am dezamăgit şi că-ţi pare rău pentru mine. În plus, că dacă n-ai fi ţinut cont de respectul pe care mi-l purtai, mi-ai fi tras cel puţin un pumn zdravăn, pe care sigur l-aş fi meritat.
- Ştiu ce-am spus atunci... N-ai uitat? Ce faci?! Zău... Parcă ai fi înregistrat totul pe bandă.
- Nu puteam uita. M-a afectat foarte mult. Nu puteam suporta gândul că aş pierde prietenia ta. A fost îngrozitor. Doream să nu mă gândesc, dar nu reuşeam. M-a durut mult mai tare decât pumnul acela zdravăn, pe care l-aş fi meritat.
- Ah, Luci... Te înţeleg. Poate n-ar fi trebuit să-ţi fi spus toate acele vorbe; ştiu că am fost prea dur cu tine. Îmi pare rău.
- Nu trebuie să-ţi pară rău, Mihai. Chiar meritam să te comporţi astfel. Chiar mă aşteptam la o reacţie violentă din partea ta, dar tu ai fost destul de calm, contrar aşteptărilor mele.
- M-am străduit din răsputeri atunci să mă abţin, să nu izbucnesc, dar... Eram prea tulburat, şocat, nu mă puteam controla, concentra, gândi logic. Nu mă aşteptasem la una ca asta; nu din partea ta! Eram contrariat, de aceea m-am purtat astfel.
- Ce te-a determinat să-ţi schimbi părerea?
- Mi-am dat seama că greşeam. Am înţeles că nu aveai cine ştie ce intenţii, sau ce-mi trecea mie prin minte atunci.
- Îmi închipui... Ascultă, sper că ceea ce am făcut n-a stricat cumva relaţia dintre tine şi Ly; lucrurile mergeau aşa de bine între voi doi, sau cel puţin mie aşa mi se părea. Sper că prostia mea nu v-a afectat în vreun fel, pentru că n-am avut nici o clipă intenţia s-o îndepărtez pe Ly de tine. N-am vrut să-ţi fur prietena, iubita. Trebuie să mă crezi! Adică, eu şi Ly... Cu siguranţă, nu!
- Linişteşte-te! Ştiu acest lucru. Oricum, n-ai fi putut să mi-o iei, n-aş fi cedat aşa de uşor. Aş fi luptat pentru ea, deşi nu mă refer la bătaie, desigur; ţi-am mai zis că nu sunt doar un pachet de muşchi, fără judecată... Dar ştiu că nu asta ai încercat. Iar în privinţa relaţiei dintre mine şi Ly, nu-ţi face griji. Nu s-a schimbat nimic. Lucrurile merg în continuare la fel de bine între noi, relaţia noastră n-a fost deloc afectată, cu nimic.
- Hmm... Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă nu Lia, ci tu ai fi intrat atunci în cameră... Oare cum ai fi reacţionat?
- Mai bine nu te întreba, surâse campionul. Nu cred că într-o asemenea situaţie aş fi putut judeca în vreun fel, deci, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat, cum aş fi reacţionat... Mai bine că n-am intrat eu.
„Din punctul meu de vedere, aş fi preferat să fi intrat tu, nu Lia, indiferent ce s-ar fi întâmplat în cazul acela...” se gândi Lucian, ştiind că asta-l deranjase cel mai mult, anume faptul că Lia-i surprinsese atunci... Dar nu asta-i spuse campionului, ci îl aprobă şoptit:
- Da, mai bine...
- Sper însă să nu mai încerci vreodată s-o săruţi pe Ly, indiferent de motive.
- Bineînţeles că n-am să mai încerc aşa ceva, doar nu-s prost!
- Să nu mă-nţelegi greşit. Spun acest lucru doar pentru că... Într-un fel, ştii, cred că i-a plăcut totuşi...
- Cum?! se miră Lucian.
- I-a plăcut, repetă Mihai. Felul în care ai sărutat-o; nu ştiu, n-am înţeles prea bine. E foarte complicat, dificil. Mi-a spus că nu faptul că ai sărutat-o i-ar fi plăcut, ci modul în care ai făcut-o... Se pare că eşti foarte priceput, de moment ce totuşi i-a plăcut, deşi era grozav de speriată.
- Hmm; n-am vrut să se întâmple aşa. Dar normal că sunt foarte priceput, de moment ce am experienţă vastă în domeniu...
- Cum adică?! păru Mihai nedumerit.
- Off... oftă comandantul. Mihăiţă, n-are rost să intrăm în amănunte, dar pentru că tot eşti curios, îţi pot spune. De fapt, ştiai foarte bine de reputaţia mea, de mare Don Juan, prin Institut; ai auzit destul de bine, de destule ori. Don Juan; nu ştiu... S-ar putea să fie adevărat, să mi se potrivească, pentru că... Am sărutat multe fete, nu m-am ferit; în privinţa asta, n-am fost deloc băiat cuminte, deşi dacă le-am sărutat, nu cred că ar fi o faptă gravă, pentru că n-am trecut niciodată mai departe. Adică, m-am oprit doar la sărut şi atât. Totuşi, am început această „îndeletnicire” de mic, de la vreo 7 ani.
- Cât; 7?! exclamă uimit Mihai.
- Da, încă de atunci; de fapt, vreo şase ani şi ceva, deci poate mai devreme. Normal, eram prea mic pentru aşa ceva, dar foarte curios; doream să aflu, să înţeleg lucruri care nu se potriveau vârstei mele, dar asta nu m-a determinat să dau înapoi, să renunţ; dimpotrivă – am perseverat. Deci, prima oară când am sărutat o fată aveam aproape şase ani şi jumătate, iar ea cu zece mai mult, adică 16 ani şi jumătate. Era o domnişoară foarte frumoasă, blondă, pe nume Carla; într-o zi am rugat-o să-mi arate cum se procedează, iar ea a fost de acord.
- Chiar aşa?! se miră şi mai mult Mihai.
- Da. Iar de atunci am tot exersat, mereu cu altele; probabil mi-am perfecţionat fără să-mi dau seama stilul. Dar e normal, doar a trecut ceva timp, de la aproape 7 până acum, la 27 de ani.
- Asta aşa-i, aprobă Mihai. Acum înţeleg de ce Ly mi-a spus că i-a plăcut modul în care ai sărutat-o, apoi chiar mi-a reproşat faptul că eu n-aş fi atât de priceput ca tine. Adică... se încurcă Mihai.
- Pricep... Ce-aş putea spune? Îmi pare rău c-ai trecut prin aşa ceva doar din cauza mea.
- Lasă, e-n ordine. S-ar părea însă că aş avea nevoie de lecţii de la tine; e adevărat, eu nu mă pricep...
- Lecţii?! Nu ştiu... Asta-i mai dificil. Pentru aşa ceva, cuvintele nu ajută prea mult; ar fi nevoie să exemplific. Însă nu cred că aş fi în stare de aşa ceva acum; în acest moment, nu sunt capabil de nimic. În plus, nici n-aş avea cu cine. Şi oricum, nu cred că asta ar fi soluţia cea mai bună. Secretul e să exersezi, să practici; te vei descurca tu, zâmbi Lucian. Doar nu-i mare lucru.
- Adică, îmi propui să... Să exersez... Cu Ly? presupuse Mihai, roşind uşor, ruşinos.
- Sigur. Cu ea, presupun; doar n-ai de gând să încerci cu alta. Iar cu timpul, sunt convins că vei reuşi să-ţi formezi un stil propriu, specific ţie, care să-i placă şi ei.
- Ah, păi... surâse Mihai, încurcat. Nu ştiu, pare puţin dificil.
- De ce? Nu-i aşa de dificil cum pare, e destul de simplu, mai ales pentru un tânăr simpatic şi inteligent ca tine. Spune-mi, bineînţeles, dacă vrei, tu când anume ai sărutat pentru prima oară o domnişoară?
- Eu?! Prima oară?! Păi, nu de mult... De curând... Adică... răspunse Mihai printre pauze.
- De curând?! Cum?! Adică... Vrei să spui că Ly e prima pe care ai sărutat-o? bănui Lucian.
- Cam aşa, rosti Mihai timid.
- Serios, Mihai? Adică, pe Terra, până la 18 ani, până a nu fi plecat în misiune, n-ai sărutat nici o fată?
- Cam aşa... repetă Mihai răspunsul precedent.
- Asta explică faptul că n-ai experienţă. Dar nu-i nimic. Vei avea timp să recuperezi, desigur, zâmbi Lucian. Totuşi, mă mir... Un mare fost campion mondial... Cum să nu săruţi nici o fată? Nu erai asaltat de admiratoare?
- Nu, Luci... Am fost tot timpul la „juniori”; n-am trecut la „seniori”. Când să fac această trecere, am renunţat la competiţiile sportive, deci... Fetele preferau seniorii, ei le atrăgeau... Ce să le atragă la nişte puştani, minori? În plus, eu eram mai retras, ca să mă exprim aşa, rezervat. Îmi vedeam de treburile mele şi atât.
- Asta contrar mie. Eu eram exact invers, afirmă Lucian, adăugând: Aproape.
- N-aş fi crezut, recunoscu Mihai. Bine. Te las să te odihneşti; Stela a spus să nu te reţin prea mult şi n-am de gând s-o enervez. Deci, rămânem prieteni!
- Sigur. Asta-mi doresc cel mai mult. Dar, Mihai... Ia aminte! Nu mai încerca să mă consideri un idol, un erou... Nu sunt un sfânt. Dacă mai vrei sau nu să-mi urmezi exemplul, treaba ta. Pricepe însă că sunt doar o fiinţă umană, iar uneori greşesc. Încerc să-mi repar greşelile, să le îndrept, dacă se poate, aşa cum ştiu.
- Am înţeles... Oricum, eşti o persoană deosebită, un super tip. Şi e mai bine să-mi fi prieten. Iar în legătură cu greşelile pe care le faci, Luci, Lia mi-a spus ce s-a întâmplat în această săptămână şi sunt de părere că nu trebuia să procedezi astfel.
- Asta e! Acum nu mai pot schimba nimic, e prea târziu. Am făcut-o deja! Cu vârf şi îndesat. Dac-aş putea întoarce timpul înapoi, ca să pot îndrepta totul... Dar asta-i imposibil!
- Nu-i nimic. În final, va fi bine, chiar şi aşa. Lucrurile se vor îndrepta.
- Nu cred că şi-n privinţa iubitei tale, Ly. Probabil că după toate astea, mă urăşte, presupuse Lucian.
- Nici chiar aşa, îl contrazise Mihai. Dar e adevărat că nu te mai admiră, ca înainte. Însă, cu timpul, îi va trece şi ei.
- Sper... Hmm... Ştii că la început îmi spuneai „domnule”?! Ţi-aminteşti? Dintre toţi, ai fost singurul care mi-a spus vreodată astfel.
- Cine, eu?! se miră Mihai, apoi îşi aminti: Ah, da, Luci... Sigur; însă doar atunci, la început, când de abia te-am cunoscut; tu, cu Alex şi cu Nis... Ce să-ţi spun?! Eram timid, emoţionat... Şi-mi păreai; nu ştiu cum... Deosebit? Oricum, o singură dată ţi-am spus astfel; după aceea, nu mai; gata!
- Da; o singură dată... murmură Lucian.
- Şi?! Ce-i cu asta, comandante? Ai vrea să-ţi spun din nou astfel? Să ştii, aş putea, nu mi-ar fi greu...
- Cum?! Nu! În nici un caz, Mihai! O singură dată a fost mai mult decât suficient!
- Te cred, îl aprobă Mihai, adăugând: Iar tu-mi uitai mereu numele.
- Da, însă tot doar atunci, la început... După aia, gata, nu ţi l-am mai uitat, încheie Lucian, zâmbind, iar Mihai se retrase.
Ajuns pe culoar, campionul observă că Alex nu era acolo, deci, nu exista riscul ca „bătrânul” să fi ascultat pe la uşă ce vorbiseră ei doi, aşa că Mihai răsuflă uşurat. Sigur că Alex nu putea să asculte pe la uşi; probabil nu-i stătea în caracter să procedeze astfel. Liniştit de această constatare, Mihai îşi continuă drumul spre puntea principală...