*111. Şi totuşi, e nevoie de medic.

Ajunseră în rezerva lui, unde acum era ordine, datorită intervenţiei Liei şi a celor doi roboţi. Nu se mai cunoştea nimic din hărmălaia care fusese ziua precedentă; până şi mirosul neplăcut dispăruse cu desăvârşire. Cum ajunseră, Lucian se şi trânti pe salteaua lui şi rămase nemişcat câteva clipe, cu faţa în sus.
- Spune-mi, Lucian... interveni Lia, amintindu-şi de o problemă ce o interesa pe ea în mod deosebit, dorind să discute despre acest subiect, înainte ca el să adoarmă. Spune-mi, te rog, ce-i cu semnul acela?
- Poftim?! Semnul?! Care semn? se miră el.
- Cel pe care-l ai la braţul stâng. L-am observat întâmplător, aseară. Ce-i cu el?
- Ah, acela... Nu-mi place să vorbesc despre asta, cu nimeni, deci, nici cu tine, mai ales acum, în situaţia asta...
- Şi totuşi, dacă te rog eu...
- E o poveste mai lungă, evită el să-i explice.
- Scurtează pentru mine, te rog! Cum l-ai căpătat? Ce ţi s-a întâmplat? insistă Lia.
- A fost doar un accident stupid, banal, cu mult timp în urmă.
- Ce fel de accident? Şi când a avut loc? continuă ea cu întrebările.
- De ce mă tot întrebi? De ce te-ar interesa? se strâmbă el a nemulţumire.
- Nu ştii?! Doar din curiozitate, justifică ea.
- S-a întâmplat cu 6, 7, cel mult 8 ani în urmă; nu-mi amintesc exact când... începu el să povestească, hotărând să nu-i spună adevărul.
- Şapte sau opt... repetă ea şoptit, continuând ideea în gând: „Nu-i el. Mie mi s-a întâmplat cu 10 ani în urmă, deci, n-ar putea fi el. Şi totuşi, semnul acela, exact în acel loc... E prea mult pentru a fi vorba doar despre o simplă coincidenţă. Dar să-l ascult, să aud ce are de zis...”
- Păi, nu-i mare lucru... S-a întâmplat pe când lucram la navă, îşi continuă el falsa relatare, inventată pe loc, în acel moment. Într-un moment de neatenţie, m-am tăiat destul de serios într-o tablă foarte ascuţită...
- Ah, deci, aşa... spuse ea şoptit, în timp ce se gândea: „Deci, sigur nu-i el.” De ce n-ai fost atent? întrebă mai apoi cu voce tare.
- Pentru că mă uitam în cu totul altă parte, explică el scurt, fără alte detalii.
- În altă parte, unde? La ce? continuă ea „interogatoriul”.
- Nu cred că ţi-ar place să afli acest amănunt. Nu cred că ai vrea să ştii.
- Lasă ceea ce crezi tu şi răspunde-mi totuşi la întrebare!
- Bine, dacă insişti; tu ai vrut-o... Dar să nu-mi reproşezi că nu te-aş fi avertizat; n-o să-ţi convină ceea ce vei auzi... Deci, n-am fost atent, pentru că mă uitam la o frumoasă domnişoară, care tocmai trecea în acel moment pe acolo.
- Ah, deci, asta era... Trebuia să-mi închipui; n-avea rost să te şi întreb.
- Tu ai insistat; eu ţi-am spus că n-o să-ţi placă, îi aminti el.
- Mda; Don Juan, veşnic privind după fete... murmură ea a nemulţumire. Şi deci, din cauza unei domnişoare te-ai tăiat şi ai căpătat semnul acela?
- Da. Tinicheaua aia blestemată s-a găsit tocmai atunci să fie acolo; dar a meritat... Pentru că domnişoara aceea era într-adevăr foarte frumoasă; mi-a captat întreaga atenţie. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, puteai fi chiar tu, schimbă el sensul discuţiei, glumind, aşa încât s-o necăjească pe ea; reîncepeau tachinările...
- Să nu îndrăzneşti să mă acuzi pe mine de neglijenţa ta! nu i se păru ei amuzant ceea ce auzise. Nu din cauza mea te-ai tăiat şi ai acel semn acum, rosti ea răspicat, deşi, de fapt, totuşi, din cauza ei avea el acel semn, dobândit însă în cu totul alte împrejurări decât cele relatate de el; îl întrebă: De ce crezi că puteam fi chiar eu?
- Pentru că era o fată foarte frumoasă, brunetă, cu părul lung, cu ochii albaştri...
- Stop! Cum puteai să observi ce culoare aveau ochii ei de la distanţa aceea?
- Pentru că asemenea ochi nu pot trece neobservaţi. Şi mai ales, nu se pot uita. În plus, sunt inconfundabili; erau ai tăi...
- Ai vrea tu, dar ar fi imposibil! Eu n-am trecut niciodată pe lângă „Pacifis”, când se afla încă în lucru, deşi eram curioasă, aş fi vrut s-o văd, pentru că auzisem depre ea.
- Poate ai trecut totuşi şi nu-ţi aminteşti.
- N-aş crede, ripostă ea bănuitoare, remarcând că „varianta” lui nu prea se „lega”.
- Mai gândeşte-te!
- Chiar trebuie să ai întotdeauna ultimul cuvânt?
- Nu întotdeauna.
- Eşti imposibil, îl clasifică ea.
- Te înşeli.
- Nu se poate purta o discuţie normală cu tine, nici măcar când eşti bolnav?
- Se poate încerca.
- Renunţ, decise ea.
- Greşeşti, replică el, iar ea oftă, privindu-l cu o undă de reproş. Ce-i?! Ce-am mai făcut? se apără el de privirea ei acuzatoare.
- Nimic rău, să zicem, cedă ea, renunţând la această discuţie, apoi se interesă: Cum te mai simţi?
- Tot aşa; adică nu foarte bine. N-a intervenit nici o schimbare.
- Încă eşti obosit? Crezi că mai ai nevoie de odihnă?
- Sigur. E singura mea şansă de a-mi reveni.
- Nu vrei să mănânci totuşi ceva? Ţi-aduc chiar şi aici, în rezerva ta.
- Nu, mersi. Nu te obosi degeaba. E inutil.
- Nu te schimbi de uniformă? Iarăşi?
- Regret, nu pot; aş vrea, dar... încheie el, apoi închise ochii, aţipind de îndată.
- Luci... încercă ea, dar renunţă imediat, observând că el recăzuse în starea aceea de amorţeală inexplicabilă.
Lia oftă uşor, se aşeză pe un scaun, lângă el şi-i puse mâna pe frunte. Constată că febra, în loc să fi scăzut, crescuse destul de mult, aşa că decise s-o cheme pe Stela; situaţia se agrava, o depăşea şi risca să-i scape de sub control. Prin urmare, atinse minitransmiţătorul, reglându-l pe frecvenţa doctoriţei.
- Stela, mă auzi?! Te rog, răspunde-mi, dacă mă auzi... E o urgenţă! se auzi în camera din oraşul artificial, unde Stela stătea împreună cu Alex.
- Da, Lia, te aud... îi răspunse însă geneticianul, recunoscându-i glasul.
- Alex, tu eşti? încercă Lia să se convingă.
- Eu, aprobă geneticianul. Ce s-a întâmplat?
- Stela unde e? se interesă Lia, în loc de răspuns.
- E chiar aici, lângă mine, dar încă doarme.
- Regret, dar va trebui s-o trezeşti. Te rog, trezeşte-o! Acum!
- De ce? Ce s-a întâmplat? repetă Alex această întrebare.
- Nu-ţi pot spune. Dar e nevoie de ea, să vină în navă, cât mai repede. Urgent! Îmi pare rău că vă deranjez, dar trebuie...
- Bine, Lia, răspunse de data asta chiar Stela. Te-am auzit. Vin imediat, încheie doctoriţa, iar legătura se întrerupse.
În urma acestei discuţii, Lia se linişti, ştiind că Stela va sosi dintr-un moment într-altul. Şi într-adevăr, nu trecu prea mult timp până ce doctoriţa îşi făcu apariţia, îngrijorată. Nerăbdătoare, Lia o întâmpină de cum pătrunse în navă, pe puntea principală.
- Ce-i, Lia? Care-i problema ta?
- Ah, nu... Eu n-am nici o problemă. N-am nimic. Lucian... o lămuri ea scurt. Despre el e vorba.
- Luci?! Sper că nu-i vorba iar despre măsele, că n-am ce-i face.
- Nu, bineînţeles; nu te-aş fi chemat doar pentru aşa ceva. Dacă avea probleme cu măselele, mă ocupam de el până acum, nu te deranjam pe tine.
- Bine, să-l vedem. Unde-i el?
- În rezerva lui.
- Să mergem acolo, decise Stela, pornind spre rezerva comandantului. Deci, ce i s-a întâmplat?
- Nu ştiu sigur, se prefăcu Lia. A răcit, presupun.
- A răcit; presupui?! De ce-ar fi răcit?
- Păi, cred că a făcut un duş şi...
- Haide, Lia... o întrerupse Stela. Ce-mi ascunzi? Toţi ştim foarte bine că Luci îşi face duş nu doar o singură dată, ci de cel puţin două ori pe zi, iar până acum n-a răcit niciodată.
- Aşa e. Însă de data asta a răcit, după baie; nu ştiu de ce. Se mai întâmplă...
- Da, uneori, acceptă Stela, fără satisfacţie, răspunsul ambiguu dat de Lia. Doarme cumva?
- Cred că da. Doar ce a aţipit, puţin mai înainte.
- Va trebui să-l trezeşti.
- Nu se poate altfel? se interesă Lia.
- Nu! Doar de asta am venit, nu ca să-l văd dormind, afirmă Stela. Cum ai vrea să-l ajut, dacă doarme?
Amândouă intrară în rezerva comandantului şi-l găsiră pe salteaua lui, probabil dormind. Lia se apropie şi-l mişcă zdravăn. El se trezi mai greu, încercând să se dezmeticească. Ştia că Lia era acolo, nu mai uitase acest amănunt, aşa că nu se miră când o zări, dar de data aceasta observă că erau două. Iniţial, crezu că e iar sub efectul băuturilor consumate şi vede din nou dublu, asta până când auzi glasul doctoriţei:
- Salut, frumosule!
- Ah, doctore... Bună, o salută el şoptit, recunoscând-o, bucurându-se în acelaşi timp, atât cât putea, că nu reintrase în starea aceea insuportabilă. Tu erai?
- Chiar eu. De ce? Nu-ţi era dor de mine? Aşteptai pe altcineva?
- N-aşteptam pe nimeni.
- Grozav, aprecie Stela. Te deranjează prezenţa mea?
- Deloc, doctore.
- Atunci, să vedem ce ai. Deci, care-i problema ta?
- N-am nimic. Mă simt destul de bine, declară el.
- Nu mă lua pe mine cu chestii din astea... N-arăţi prea grozav. Doar nu vrei să spui că Lia m-ar fi chemat degeaba până aici. Zicea că-i o urgenţă!
- Nu-i vina mea, doctore, se apără el. Eu nu ştiu nimic... Lia, parcă ţi-am spus să n-o chemi, pentru că nu-i necesar, îi reproşă el. Doar puţină odihnă şi-mi reveneam eu... Nu trebuia s-o deranjezi!
- Aşa-i, îl aprobă ea. Însă nu ţi-am dat ascultare, considerând că era totuşi necesar s-o chem.
- Dacă tot m-a chemat, iar eu am venit, haideţi în cabinetul medical. Aici nu avem ce face, decât să discutăm, dar eu n-am venit ca să stăm de vorbă, îi invită Stela, pregătindu-se să părăsească încăperea.
- Să meregem, doctore, o aprobă el, intenţionând să se ridice, dar nici nu apucă să se pună bine pe picioare, că-l şi cuprinse o ameţeală puternică, astfel încât era cât pe ce să cadă la loc.
Ele observară că el se dezechilibrase şi se repeziră amândouă deodată să-l susţină, însă tocmai când ajunseră lângă el, îşi reveni brusc, deci, nu mai avu nevoie de sprijinul lor.
- Gata, liniştiţi-vă! Mi-am revenit, încercă el să le calmeze.
- Poţi să-mi explici şi mie ce-a fost asta, frumosule? îi ceru Stela.
- Păi, ce să fie?! Doar o ameţeală... Dar mi-a trecut.
- Doar o ameţeală?! Care acum ţi-a trecut. Aha; interesant... repetă Stela cu nemulţumire. Şi crezi că vei putea ajunge până-n cabinetul medical pe propriile-ţi picioare? Fără alte „surprize” minore, din astea?
- Sper să pot. Cel puţin voi încerca.
- Atunci, să încercăm. Haideţi, îi îndemnă Stela, pornind înainte.
În urma ei Lucian, iar alături de el, Lia. Părăsiră rezerva lui, îndreptându-se spre cabinetul medical, care nu era foarte departe; aveau totuşi o mică distanţă de parcurs, pe culoar, nu spre puntea principală, ci în direcţie opusă. În scurt timp ajunseră. Drumul fu parcurs fără incidente din partea comandantului misiunii, care reuşi să-şi menţină echilibrul, fără să-l mai cuprindă ameţeala. Merseră încet, ca să nu-l supună pe colegul lor, încă slăbit, la un efort prea mare pentru el în acele momente.
- Aşa, frumosule... Acum să vedem ce ai, spuse Stela, în timp ce-şi pregătea aparatura şi instrumentele medicale. Ia loc, te rog, îl invită ea, îmbrăcând halatul alb; în mână avea deja o seringă.
- Nu s-ar putea fără? se referi el la eventuala injecţie.
- Nu. Stai liniştit! Iar dacă vrei fără, ai grijă să nu te mai îmbolnăveşti altădată, îl sfătui Stela, apropiindu-se de el. Deci, am înţeles că ai răcit, din cauza unui duş...
- Mda... Parţial adevărat, recunoscu el, nedumerit; o fi fost el beat, dar îşi amintea perfect că nu-i spusese aşa ceva doctoriţei. Cam aşa, murmură el, în timp ce Stela îi lua o probă de sânge din braţ, pentru analize.
- Totuşi, de ce ai răcit? Chestia cu duşul ăla cam scârţâie...
- Nu ştiu, doctore; nu-mi dau seama. S-a întâmplat, pur şi simplu.
- Ascultă, frumosule... Trebuie să-mi spui adevărul, ca să te pot trata. Trebuie să ştiu sigur ce s-a întâmplat. Eu sunt doctorul, iar tu pacientul, trebuie să colaborăm, aşa că hai să stabilim cât mai exact condiţiile în care te-ai îmbolnăvit; eu şi toţi ceilalţi ştim foarte bine că tu-ţi faci duş de cel puţin două ori pe zi şi n-ai răcit niciodată până acum, deci, nici acum nu aveai cum să te îmbolnăveşti doar de la un singur duş...
- Ce să-ţi spun, doctore?!
- Ce-ar fi să-mi spui adevărul? îi sugeră Stela. Altfel nu-ţi pot fi de nici un folos şi am venit degeaba până aici. Pot să plec înapoi chiar acum, dacă vrei.
- Păi, adevărul e că... începu el, intenţionând să-i spună doctoriţei tot.
- Adevărul e că după o baie caldă, şi-a vârât capul sub un jet de apă rece, apoi a ieşit imediat afară, la o plimbare pe suprafaţa planetei, cu părul încă ud, completă Lia, întrerupându-l, înainte ca el să spună altceva.
- Aşa, deci... De ce-ar fi procedat astfel? se miră Stela.
- Nu ştiu de ce. Aşa i-a venit lui... căută Lia o explicaţie, nu tocmai potrivită.
- Ciudat. Nu pricep, zise Stela. De ce să-i fi venit aşa, deodată?
- Păi... ezită Lia.
- De ce, frumosule? îşi îndreptă Stela atenţia către el. Te rog, spune-mi, de ce-ai făcut aşa ceva?
- Ah, păi, să vezi... Eu... ezită şi el.
- Haide, curaj, spune-mi! Vreau adevărul. Trebuie să-l ştiu, insistă Stela.
- Eu... Am fost... începu el.
- Taci, Luci! îl opri Lia. Nu-i nevoie să spui, dacă nu vrei.
- Ba, trebuie să-mi spună, ca să-l pot ajuta, repetă Stela.
- Nu, se împotrivi Lia. Îl poţi ajuta oricum. Ceea ce ţi-am spus ar trebui să fie de ajuns. Nu-i nevoie să intrăm în amănunte inutile. Nu are rost!
- Ba da, Lia. E-n ordine. Trebuie să-i spun, să ştie. Doctore, adevărul e că... Am fost beat. Asta-i explicaţia.
- Beat?! Tu, frumosule?! se miră Stela, nevenindu-i să creadă că ar fi posibil.
- Da, eu. Şi încă beat-mort; criţă. Acum sper că te-ai lămurit.
- Oarecum, rosti Stela, îngândurată. Eh, se pare că te-ai molipsit de la Nis; e o „boală” contagioasă.
- Nicidecum. În comparaţie cu mine, Nis n-a avut absolut nimic; a fost doar puţin ameţit, cherchelit. În plus, el s-a îmbătat la o petrecere. Eu însă, singur; am făcut-o lată... Ca niciodată până acum.
- Aha; deci, te-ai îmbătat... Şi cât timp a ţinut „distracţia” asta pentru tine? se interesă doctoriţa.
- O săptămână întreagă.
- Eşti nebun?! O săptămână?! izbucni Stela. Nu te-nţeleg. De ce-ai făcut aşa ceva? Tu nu faci chestii din astea... Nu fără motiv! Deci, comandante... Te ascult; de ce?
- Pur şi simplu. Ce contează de ce? Poate pentru că sunt un dobitoc, un cretin, un idiot. În ce categorie mă poţi încadra, doctore?
- În nici una, frumosule... Mă abţin. Încadrează-te singur!
- De altfel, nici nu investigam motivele pentru care am făcut chestia asta.
- Nu, motivele n-au nici o importanţă în tratament. Şi totuşi... Stai puţin, frumosule! O săptămână?! Asta înseamnă că de când ne-am despărţit, săptămâna trecută şi ne-ai acordat vacanţa, n-ai făcut nimic altceva? Aşa înţelegi tu să-ţi petreci vacanţa, propusă chiar de tine? Aşa ai vrea să procedăm şi noi, ceilalţi?
- Nu ştiu ce să-ţi spun, doctore. N-am cuvinte.
- N-are importanţă acum. Ai făcut-o, ai făcut-o! Nu mai putem schimba nimic. Acest lucru explică şi faptul că ai slăbit atât de mult. Ai mâncat ceva în această perioadă?
- Nu mă-ntreba. Nu-mi amintesc... Nu ştiu. Habar n-am.
- Înseamnă că te-ai îmbătat rău de tot, de moment ce nu-ţi aminteşti nimic.
- Cam aşa, doctore. Sigur nu ţi-aş putea spune cum anume, pentru că nu-mi amintesc deloc. Dar o poţi întreba pe Lia cum m-a găsit când a venit în navă; ţi-ar putea spune ţie în ce stare eram, mie nu vrea să-mi spună, deşi am rugat-o să nu mă menajeze.
- Lasă asta. Treci mai bine pe cântar. Să vedem câte kg ai pierdut. Poţi să te ridici?
- Pot. Chiar crezi că ar fi necesar să mă cântăresc?
- Ar trebui. Haide, treci! îl îndemnă Stela.
Lucian se ridică şi se îndreptă spre cântar. Se urcă, aşteptând indicaţia cântarului, care nu întârzie să apară.
- 68, citi Stela. Din fişa ta personală reiese că în momentul în care am plecat de pe Terra aveai 74, greutate pe care ţi-ai menţinut-o pe parcurs, deci, ai slăbit 6 kg într-o săptămână; aproape un kg pe zi.
- Greşit, doctore, o corectă el. Au fost doar şase zile, nu chiar o săptămână, iar ultima oară când m-am cântărit aveam 80 de kg; Lia poate confirma. Se pare că mă îngrăşasem niţel în cele şase luni de separare, dar n-a consemnat nimeni acest amănunt în fişa mea personală.
- Serios?! Păi, să reparăm acum acest amănunt, zise Stela şi notă în fişa lui.
- Deci, acum, în aceste şase zile, am slăbit 12 kg, adică două pe zi.
- Hmm... Ai făcut un chef pe cinste! Ce-ai consumat?
- Crezi că mai ştiu? Nu-mi amintesc. Presupun că de toate. De fapt, n-am ţinut cont ce anume era în sticle. Eu doar am băut orice mi-a căzut în mână; în afară de apă, suc, ceai sau lapte.
- Pricep. La care ai adăugat, desigur, cafea şi ţigări, într-o cantitate de asemenea deloc neglijabilă. Pe care nu ţi-o aminteşti, presupun.
- Corect, doctore!
- Bine, frumosule. Acum ar fi cazul să renunţi la uniformă şi să te întinzi aici, îi indică Stela, dar el nu se grăbi să-i dea ascultare. Ce faci? N-ai auzit ce ţi-am spus? N-ai de gând să-ţi dai jos uniforma?
- Toată? Adică... În întregime?
- Sigur, preciză Stela. Ce mai aştepţi? Vrei să te ajut eu?
- Nu, bineînţeles. Dar aş ruga-o pe domnişoara psiholog să se întoarcă puţin cu spatele sau să iasă afară până se termină consultaţia.
- Ah, asta era... L-ai auzit, Lia?! Te roagă să te întorci cu spatele, sau să ieşi. Vai, e pudic...
- Cred că mai bine ies, decise Lia.
- E mult mai corect, o aprobă Stela.
După ce Lia părăsi încăperea, el se dezechipă de uniformă şi se întinse pe patul indicat de doctoriţă; aceasta începu să-l examineze cu multă atenţie, din punct de vedere medical, desigur.
- Se pare că ai scăpat destul de ieftin, frumosule. N-aş vrea să te sperii, dar putea fi mult mai rău. În câteva zile, vei fi ca nou. Te vei pune pe picioare, numai după ce vei urma cu stricteţe un tratament sever, riguros, impus de mine.
- Sunt pe mâinile tale, doctore. Iar eu îmi iau angajamentul să-ţi urmez întocmai sfaturile.
- Nici nu vei avea încotro. Va trebui să urmezi tratamentul prescris de mine, nu sfaturile mele. Pentru că eu nu dau sfaturi, frumosule; pentru astea, o ai pe domnişoara psiholog prin preajmă, doar ea te poate ajuta cu sfaturi... Eu acţionez cu totul altfel. Iar acum, ca să-ţi revii, am să-ţi pun o perfuzie, din cauză că momentan nu te poţi alimenta altfel şi ai nevoie de multe vitamine şi alte minuni asemănătoare, pe care le-ai pierdut săptămâna asta. În plus, eşti foarte deshidratat... Şi nu-i cazul să te îngrijorezi, nu vei simţi nimic, mai ales că vei fi sub efectul tranchilizantelor pe care ţi le voi administra în curând; altfel spus, vei dormi buştean. Oricum, tot nu te-ar fi durut, deloc. Ce zici?
- N-am nimic de spus. Poţi face orice crezi că ar fi necesar. N-am să mă împotrivesc deloc. De fapt, nici nu-mi prea pasă.
- Luci, spune-mi, te rog, sincer, înainte de a te adormi... Spune-mi de ce-ai făcut asta? Trebuie să fi avut un motiv, altfel nu se explică. Te cunosc, sper, destul de bine. Tu nu eşti o persoană care să facă asemenea abuzuri. Aşa-i?
- Te rog, doctore... Motivele mele n-au nici o importanţă. Nu contează. Şi mai ales, nu vreau să discut despre asta, sau să-mi amintesc...
- De fapt, cred că nici măcar nu-ţi aminteşti.
- Ba, motivele mi le amintesc perfect; mă străduiesc însă să le uit, iar ca să şi reuşesc acest lucru, nu-i necesar să vorbesc despre ele.
- Bine, dacă nu vrei... Stai liniştit! îi propuse Stela, renunţând la a afla amănunte despre motivele lui.
Cu siguranţa demnă unui medic, ea-i administră cantitatea de tranchilizant necesară pentru a-l „amorţi”, astfel încât el să nu simtă mica ei intervenţie. Aşteptând ca substanţa tranchilizantă să-şi facă efectul scontat, Stela ieşi pe culoar, unde se afla Lia.
- Cum se simte? se interesă domnişoara consilier.
- Nu foarte bine, recunoscu Stela. Are probleme, destul de serioase.
- E grav?
- Din fericire, nu foarte grav. Putea fi şi mai rău. Îşi va reveni. Dar procesul va dura câteva zile. Tu de când ai venit aici, în navă?
- De ieri, de dimineaţă. Dar de abia aseară am reuşit să intru în rezerva lui, pentru că blocase uşa şi a fost foarte greu să aflu codul introdus de el în sistemul de siguranţă al uşii.
- De ce te-ai chinuit singură şi n-ai apelat la Mihai? se miră Stela.
- Ah... Am încercat să vorbesc cu Mihai, dar nu mi-a răspuns, găsi Lia o scuză inventată pe loc.
- Înţeleg; era duminică; probabil că dezactivase minitransmiţătorul, să nu fie deranjat, presupuse Stela.
- Probabil, acceptă Lia presupunerea doctoriţei. Şi noroc că m-au ajutat roboţii, altfel, singură, n-aş fi reuşit.
- Şi când ai intrat în rezerva lui, în ce stare era el? Cum l-ai găsit? Era beat?
- Era de nerecunoscut; doar beat ar fi prea puţin spus.
- De ce nu m-ai chemat atunci, imediat, când ai văzut halul în care arăta?
- N-am considerat că ar fi necesar. Am crezut că mă pot descurca şi singură cu el. De ce? E chiar atât de grav?
- Nu, dar putea fi. Îţi imaginezi ce-ar fi putut însemna pentru el consumul ăsta exagerat de băuturi? Timp de o săptămână întreagă, fără întrerupere? Chiar şi pentru unul obişnuit cu consumul de alcool şi tot i-ar fi provocat probleme de sănătate, dar un organism ca al lui, care nu e obişnuit cu asemenea cantităţi... Îţi dai seama că i-ar fi putut fi chiar fatal? Ar fi putut intra foarte uşor în comă alcoolică; chiar mă mir că nu asta s-a întâmplat.
- Îmi pare rău. Am greşit. Nu mi-am dat seama că ar putea fi atât de grav. Nu m-am gândit.
- E-n ordine. N-aveai de unde şti. De altfel, nu s-a întâmplat nimic rău. E-n afara oricărui pericol. Nici nu vreau să-mi imaginez ce s-ar fi putut întâmpla dacă nu veneai tu ieri în navă şi continua astfel... Dar altădată să consideri că este necesar să mă chemi de îndată ce observi ceva neobişnuit şi te depăşeşte. S-a făcut?
- Da, Stela. Am înţeles. Acum pot intra şi eu cu tine?
- Poţi. Poate mă vei ajuta puţin cu perfuzia.
- Îi pui perfuzie?
- E necesar. Altfel va fi mai greu să-şi revină.
- Totuşi, de ce-i pui perfuzie? Îl supui cumva tratamentului de dezalcoolizare?
- Nu! Cum poţi spune aşa ceva? Nu are nevoie de un asemenea tratament; nu-i un alcoolic incurabil, dependent de consumul de alcool. Dacă s-a îmbătat acum, nu înseamnă că ar face parte din acea categorie, pentru a necesita un astfel de tratament. E doar foarte deshidratat, de aceea e nevoie de perfuzie. În plus, după cum i-am spus şi lui, momentan nu se poate alimenta altfel.
- Asta aşa-i; a încercat să mănânce, dar n-a reuşit. Îi era prea greaţă.
- Vezi?! Din cauza asta.
- Înţeleg, zise Lia.
Amândouă intrară în cabinetul medical şi împreună îi puseră perfuzia. Apoi Stela se pregăti de plecare, asigurându-se că totul era în ordine şi că starea pacientului ei era sub control. O anunţă pe colega ei:
- Acum voi pleca. Poţi pleca şi tu; roboţii vor avea grijă de el. Le-am dat indicaţii clare, ştiu ce au de făcut.
- Prefer să rămân, decise Lia. Mai bine-l îngrijesc eu, decât roboţii. Cred că o să rămân pe aici, prin preajmă, o vreme.
- Dacă vrei, poţi rămâne. Ai grijă ca totul să fie-n ordine; o să-ţi explice roboţii ce ai de făcut. Eu voi reveni diseară, să văd dacă mai e nevoie de ceva. Până atunci, te vei descurca, sper.
- Sigur, Stela. Totul va fi bine.
- Voi încerca să vin singură, fără ceilalţi. Sper să-i pot convinge să rămână în oraş, să nu vină să-l vadă pe Luci.
- Cum? Deja au aflat şi ceilalţi?
- Sigur. Crezi că Alex nu le-a spus? I-a anunţat imediat. Dar am să-i rog să-l viziteze începând de mâine.
- Ce le-o fi spus Alex?
- Nimic cert; doar atât cât ştia. Şi nu ştia prea mult. Cred că le-a spus că m-ai chemat de urgenţă în navă, din cauza frumosului. Îţi dai seama că toţi sunt în alertă, mai ales că nu ştiu nimic sigur, dar am să-i lămuresc eu imediat.
- Vrei să le spui ce s-a întâmplat, acum, când te întorci în oraş?
- Trebuie să ştie, să se liniştească.
- Ai dreptate, trebuie. Dar te rog, nu le spune că s-a îmbătat şi că asta a făcut toată săptămâna, că asta-i cauza principală a „îmbolnăvirii” lui.
- Bine, n-am să le spun. Dar, că tot veni vorba despre asta, poţi să-mi explici şi mie de ce-a procedat astfel? De ce s-a îmbătat? Ce s-a întâmplat, de fapt? Ce anume l-a determinat să se poarte astfel? El nu-i aşa...
- Păi, de unde să ştiu?! Nu-mi dau seama; aşa l-am găsit când am venit în navă. M-am întrebat şi eu de ce...
- Şi n-ai găsit încă un răspuns?
- Nu. Deloc.
- De ce nu l-ai întrebat pe el?
- Nu vrea să-mi spună şi nici n-am insistat.
- Nu cumva starea lui are vreo legătură cu tine, într-un fel sau altul?
- Nu, bineînţeles. Cum ar putea avea vreo legătură cu mine?
- Nu ştiu de ce, dar aşa mi s-a părut mie. Dar să lăsăm chestiile astea. Acum nu mai putem schimba nimic, deci n-are rost să intrăm în amănunte, renunţă Stela. S-a întâmplat şi gata! Vom încerca să îndreptăm ceva. Fii liniştită! Nu le voi spune celorlalţi nimic despre toate astea. N-ar avea rost. Acum plec. Mă întorc seara. Ai grijă ce faci! El nu se va trezi până vin eu înapoi, deci, nu-ţi va crea probleme. Trebuie doar să-i scoţi perfuzia, când se va termina soluţia perfuzabilă. E simplu.
- Bine, Stela. Mersi pentru tot.
- N-ai pentru ce, drăguţo. Ştii cât de mult ţin la Luci; toţi ţinem la el. Am impresia că... Şi tu.
- Sigur; şi eu. Cum altfel?! Doar e şi colegul meu. Te conduc, se oferi Lia şi porni împreună cu Stela.
Lia o conduse pe doctoriţă până afară, pe suprafaţa albă a planetei, apoi Stela porni spre oraşul artificial, în timp ce Lia reveni în nava albastră, pentru a-l îngriji pe colegul ei, comandantul misiunii, ca totul să fie-n ordine...