*100. Lia şi familia Kelso.

Luni, 10 septembrie 2091. În această dimineaţă, amândouă se treziră destul de târziu şi se pregătiră pentru noua zi, fiecare dintre ele aşteptând pe cineva. Primul sosit fu „obişnuitul casei”, simpaticul Mihăiţă, care nu aşteptă invitaţii speciale pentru a o lua în braţe şi a o săruta pe Ly. Ba mai mult chiar, acesta fu primul gest la care recurse, de cum se apropie de domnişoara Kuny; abia după aceea le salută pe cele două ocupante ale camerei vecină cu a lui. Întrucât ele erau gata echipate, Ly şi Mihai plecară în curând din acea cameră, unde rămase doar Lia, dar nu pentru prea mult timp singură, fiindcă nu dură mult până ce auzi un ciocănit discret în uşă. Evident, era Lucian, punctual ca întotdeauna, sosind cu exactitate de ceasornic, fix la ora la care se înţeleseseră să vină. Ea-i aprobă intrarea, aşa că el nu şovăi, oprindu-se la uşă, ci intră.
- Bună dimineaţa, prinţesă, o salută el.
- Bună să fie, îi răspunse ea morocănoasă, abţinându-se cu greu să nu-i răspundă în acelaşi stil ca el, cu binecunoscuta formulă „Don Juan”...
- Ce mai faci?
- Bine, răspunse ea scurt.
- Serios? Cum te simţi?
- Perfect. Cum altfel?
- Mă bucur. Văd că Ly nu este aici, remarcă el lipsa „colegei de cameră”.
- Nu. Ea tocmai a plecat, puţin mai înainte.
- Cu Mihai, bănuiesc, doar nu singură.
- Evident, cu el.
- Şi tu? Văd că te-ai schimbat deja. Mă mir însă... Cum de încă te-au mai încăput pantalonii?
- Nu începe cu chestii din astea! Vezi bine că m-au încăput fără probleme.
- Da, dar pariez că te strâng teribil.
- Te înşeli.
- Ce tot spui, grăsuţo? Nu te cred... Degeaba încerci să mă convingi că n-ar fi aşa. Se observă.
- Nu-i adevărat! se împotrivi ea.
- Ba, sigur că-i adevărat! Şi pe mine m-au strâns, încă de dimineaţă, de cum i-am pus pe mine, doar că pe mine nu mă deranjează acest lucru atât de mult ca pe tine. De fapt, mie mi-e indiferent, ceea ce n-aş putea spune despre tine. Dacă o să ai nevoie de numere mai mari, să mă anunţi; voi vedea ce pot face pentru tine.
- Auzi... Termină odată cu prostiile astea! Spune-mi mai bine când trebuie să te întâlneşti cu Sid, să mă pregătesc şi eu, să mergem acolo.
- Cu Sid?! Puţin mai târziu, nu acum.
- Şi unde anume trebuie să vă întâlniţi? Aveţi un loc de întâlnire sau nu?
- Da, avem. În părculeţul de peste drum de clădirea în care se află apartamentul său.
- Şi e departe acest părculeţ? făcu ea pe neştiutoarea.
- Nu foarte departe. Iar dacă vrei sau eşti nerăbdătoare să-l vezi, putem merge chiar acum să ne întâlnim cu el. Putem chiar să-i facem o vizită la el acasă, aşa cum ar fi indicat, altfel n-am avea cum să-l întâlnim; el nu mă aşteaptă de la ora asta, vine mai târziu la locul de întâlnire, iar în altă parte nu-mi dau seama unde l-am putea găsi.
- S-ar putea să mergem la el acasă? De ce nu? Mi se pare interesant. Ar fi posibil?
- Sigur. După cum ai spus chiar tu: De ce nu?
- Nu se va supăra?
- Să se supere? N-ar avea de ce. Nu, nu se va supăra deloc. Probabil că va fi cel mult surprins, dar de supărare n-ar avea motive.
- Bine, probabil că el nu s-ar supăra, dar ceilalţi din familia lui...
- Nu-ţi face probleme, sunt nişte persoane minunate! Nu se vor supăra; dimpotrivă, vor fi încântaţi. În plus, astfel, vei avea ocazia să-i cunoşti şi viceversa. Bănuiesc că va fi interesant şi pentru tine.
- Ai dreptate, îl aprobă ea.
- Atunci să mergem, o îndemnă el. Ce mai aşteptăm? Hai, să nu mai întârziem!
- Sigur, mergem. Dar nu mă zori...
- De ce? Nu eşti încă gata de plecare?
- Ba da. Sunt.
Prin urmare, amândoi porniră spre locuinţa familiei Kelso, Lia lăsându-se condusă de Lucian, prefăcându-se că n-ar şti drumul, deşi în realitate îl cunoştea destul de bine; doar îi urmărise pe Lucian şi pe Sonya mai demult şi nu uitase acest lucru, nici drumul, nici părculeţul cu pricina.
- Şi dacă Sid nu-i acasă? întrebă ea pe drum.
- Ce-i cu asta? Dacă nu-i el, cineva tot o fi.
- Şi dacă acest cineva ar fi chiar Sonya?
El se uită o clipă spre colega lui, cercetând-o amănunţit, apoi spuse:
- Şi dacă ar fi Sonya, te-ar deranja?
- Pe mine, nu; Sonya e o persoană foarte drăguţă.
- Ca şi restul familiei ei, te asigur.
- Poate ai dreptate.
- Vei vedea, rosti el îngândurat, apoi, brusc, schimbă subiectul: Dar cu pantalonii, ce ai de spus?
- Cum?! Nu înţeleg, păru ea nedumerită.
- Eşti sigură că nu te strâng deloc? Mie nu mi se pare că ar fi aşa; dimpotrivă... Nu-i aşa, dolofano?
- Ah, deci asta era?! pricepu ea. Ar fi trebuit să-mi închipui... Ţi-am mai de nu ştiu câte ori să termini cu prostia asta!
- Nu-i deloc o prostie! Ar trebui să mă crezi, ar fi în avantajul tău, dacă ţii atât de mult la silueta ta.
- Fie. Atunci am să ţin cont. De azi înainte voi ţine o cură de slăbire foarte severă. Aşa e bine?
- Deloc! Ce, ai înnebunit? spuse el, zâmbind. Nu te uita aşa la mine! Mai înainte glumeam; nu ţi-ai dat seama?
- Nu! Ţi-am mai spus că nu-mi plac glumele de acest gen. Nu-mi plac şi gata!
- Ştiu. Am reţinut. Tocmai de aceea le fac, să te enervez.
- Off... Eşti imposibil! Maturizează-te odată! Nici nu mai ştiu când vorbeşti serios şi când nu. Adineauri îmi dădeai sfaturi şi păreai sincer, serios.
- Dar nu eram. Mă prefăceam doar.
- Şi eu ce să mai cred?
- Ar trebui să-ţi dai seama când vorbesc serios şi când nu, doar eşti psiholog; şi psihiatru.
- Şi ce dacă? Nu văd legătura.
- Păi, ar trebui să cunoşti psihicul uman, deci, ar trebui să-ţi dai seama, de fiecare persoană în parte.
- Poate, dar tu eşti imposibil!
- Nimeni şi nimic nu este imposibil. Totu-i posibil; chiar şi ceea ce vezi acum în jurul tău; deşi pare imposibil.
- Hmm... Şi atunci, totuşi, e nevoie să ţin cură de slăbire sau nu?
- Nu, bineînţeles, spuse el. Ţi-am mai zis, doar nu vrei să ajungi ca un schelet. Şi aşa eşti deja un picuţ cam prea slabă pentru înălţimea ta, iar acum vorbesc foarte, foarte serios. Nu glumesc şi nici nu râd de tine. Sincer...
- Eu, prea slabă?! Nu cred.
- Ar trebui. Pariez că n-ai nici 50 de kg.
- Greşeşti. Am 55.
- Serios? Te-ai cântărit de curând?
- Nu, însă nici n-ar fi nevoie; atâta am avut întotdeauna.
- Întotdeuna? Întotdeauna, când?! Când eram încă pe Terra, poate, pentru că acum ai slăbit groaznic. Se pare că nu-ţi prieşte această călătorie spaţială; sau poate mâncarea asta artificială de aici...
- Nu-i adevărat! Nu vorbeşti serios! Vrei doar să mă necăjeşti. Din nou.
- Ba acum vorbesc foarte serios! De necăjit, vreau să te necăjesc doar când îţi spun că te-ai fi îngrăşat, pentru că, de fapt, eşti mult prea slabă. Ai slăbit, Lia, încă destul de rău. Sincer.
- Eu?! Te înşeli! Iar cu prima ocazie, am să-ţi dovedesc acest lucru.
- Mda... Mie n-ai să-mi dovedeşti nimic; poate doar te vei convinge că am dreptate. Dar acum, lasă asta; iată, am ajuns la destinaţie. Peste drum stă Sid şi familia lui. Ce zici, mai vrei să mergem la ei, sau te-ai răzgândit şi-l aşteptăm aici pe Sid?
- Nu rămânem aici. Mergem la ei.
- Eşti foarte hotărâtă, iar asta-i bine. Îmi place. Atunci, să mergem, dacă nu vrei cumva să întârziem puţin prin acest părculeţ drăgălaş.
- Nu, n-are rost să întârziem. Să mergem!
Trecură strada şi intrară în clădirea în care familia Kelso îşi avea apartamentul. Cercul colorat îi urcă până la etajul unde stăteau membrii familiei Kelso. În scurt timp ajunseră la uşă. Ar fi putut intra direct, dar lui Lucian nu i se păru corect, aşa că ciocăni discret la uşă, nu foarte insistent.
- Da... Cine e? se auzi o voce din interior. Vin imediat! De fapt, intră, e deschis, îi pofti vocea.
Uşa se deschise larg, poftindu-i parcă înăuntru; prin urmare Lucian intră.
- Bună ziua, spuse el.
La auzul glasului acestuia, din camera din faţă apăru surprinsă Sonya.
- Luci?! Bună... Ce surpriză! Nu mă aşteptam să te văd... Dar, hai, intră, nu sta la uşă!
- Bună, Sonya, îi răspunse el elegant şi o sărută pe obraji ca pe o bună prietenă; de îndată, o anunţă: Dar să ştii că nu sunt singur.
- Ah, aşa... Eşti cu cineva? Să poftească! E o plăcere să ne vizitaţi. Aţi putea veni mai des.
Apăru Lia, sfioasă, parcă puţin intimidată de prezenţa Sonyei.
- Bună, Sonya, o salută Lia scurt.
- Cred că o mai ţii minte pe colega mea. Cred că vă cunoaşteţi, adăugă Lucian.
- Cum să nu?! Sigur, spuse Sonya surprinsă. Bună... Lia. E o adevărată plăcere... Poftiţi! Amândoi...
- De fapt... Fratele tău e acasă? o întrebă Lucian.
- Nu, Sid nu-i aici. Sunt singură acasă acum. Cred că el nu se aşteaptă să vii pe la noi, se va duce direct la locul vostru de întâlnire, fără să mai dea pe acasă. Acum e cu prietenii lui, nu ştiu sigur pe unde, sau ce-o face, dar o să-l vedem când apare. Acum, hai, intraţi, nu staţi la uşă, repetă ea invitaţia.
- Ştii... N-am vrea să deranjăm, zise Lucian.
- Ce tot spui? Nu deranjaţi pe nimeni! Intraţi odată!
- Bine, dacă insişti. Sau... Tu ce spui, Lia? îi ceru el părerea.
- Cred că putem sta puţin, acceptă ea.
Amândoi se aplecară să se descalţe.
- Nu-i nevoie să vă descălţaţi, le aminti Sonya.
- Ştim, dar noi aşa suntem obişnuiţi, spuse Lucian.
- Bine, treaba voastră. Dacă vreţi, n-aveţi decât să vă descălţaţi.
Amândoi se descălţară totuşi, chiar dacă nu era necesar, aşa cum le spusese Sonya, apoi intrară împreună cu gazda lor în camera din care ieşise aceasta.
- E drăguţ aici, aprecie Lia, admirând, fără prefăcătorie, interiorul. E plăcut.
- Mă bucur că vă place, surâse Sonya.
- Eu am mai fost pe aici, dar colega mea e pentru prima oară, adăugă Lucian.
- Luaţi loc, îi invită Sonya. Oriunde doriţi. Faceţi-vă comozi. Simţiţi-vă ca acasă!
- Eh, nu chiar ca acasă... o corectă Lucian, cu o undă de nostalgie în glas.
- De ce nu? se interesă Sonya.
- Pentru că la noi e un pic mai altfel, diferit. În plus, casa noastră-i atât de departe de aici... explică el scurt, la fel de nostalgic.
- Da, ştiu, îl aprobă Sonya. Să vă servesc cu ceva?
- Nu te deranja, refuză Lucian.
- Nu-i nici un deranj, se împotrivi ea.
Se ridică de la locul ei şi părăsi încăperea pentru câteva clipe. Reveni nu peste mult timp, cu o tavă, cu trei pahare pline cu băutură răcoritoare (probabil) şi cu un platou cu prăjituri, pe care le aşeză pe masă.
- Serviţi-vă, vă rog, îi pofti ea.
Lucian se ridică, dar înainte de a lua ceva, întrebă, ca pentru a se asigura:
- Artificiale, nu?!
- Desigur, răspunse Sonya firesc. N-aş avea de unde să vă servesc cu altceva, sau de alt fel. Te deranjează cumva acest amănunt?
- Deloc, răspunse el. Te-am întrebat doar aşa, de formă, adăugă, ca o justificare, apoi luă un pahar pentru el şi un altul, pe care-l întinse cu grijă Liei.
Sonya îi urmărea atentă cu privirea şi din curiozitate, îi întrebă:
- Voi doi v-aţi împăcat?
- Păi, nici nu eram certaţi, răspunseră amândoi deodată. Adică, noi... continuară ei încurcaţi, după o scurtă pauză.
- Scuză-mă, spune tu, o invită Lucian pe Lia.
- Nu, nu-i nevoie. Cred că am înţeles, o opri Sonya. Deci, nu eraţi certaţi...
- Nu, nu eram. Deloc, o asigură Lucian.
În acel moment se auzi uşa apartamentului deschizându-se şi cineva intrând.
- Sonya? Eşti acasă? Cine mai e pe la noi? Avem musafiri? se auzi glasul tatălui ei, care probabil observase pantofii la uşă, lucru neobişnuit pentru localnici.
Domnul Ned Kelso intră în camera în care era Sonya, împreună cu cei doi „musafiri”.
- Domnule comandant... Ce surpriză! spuse Ned Kelso, zărindu-l pe Lucian.
Acesta se ridică de la locul său politicos; se strâmbase puţin, abia perceptibil, la auzul apelativului „domnule comandant”, utilizat de tatăl Sonyei, dar, sigur, nu-i putea reproşa nimic acestuia.
- Vă salut, domnule Kelso, îi răspunse prin urmare Lucian, întinzând mâna tatălui Sonyei. V-o prezint pe colega mea, Laura-Lia Stancu, fizician, psiholog, psihiatru şi lingvist, consilierul misiunii, spuse el, indicându-i-o pe Lia domnului Ned.
- Îmi pare bine, frumoasă domnişoară, spuse tatăl Sonyei, sărutând mâna Liei, aşa cum Sonya şi Sid îi explicaseră că se procedează. Ned Kelso mă numesc şi bănuiesc că o cunoaşteţi bine pe fiica mea, Sonya.
- Da, domnule, răspunse Lia.
- Deci, tinere comandant, ea e una dintre colegii dumitale. Aş vrea să-i cunosc şi pe ceilalţi, dacă se poate.
- Poate, domnule. Dacă voi avea ocazia, vi-i voi prezenta şi pe ceilalţi, nu promise nimic concret Lucian.
- Sper să ai ocazia... Ce-mi poţi spune despre comandantul vostru, domnişoară?
- Păi... Cred că-l cunoaşteţi şi dumneavoastră destul de bine. E un om bun, spuse Lia, după ce stătu o clipă pe gânduri.
- Şi tare chipeş, o completă domnul Ned. Un băiat frumos, nu-i aşa?
- Cred că da, aprecie Lia. E drăguţ.
- Nu-i doar drăguţ! Fiica mea întotdeauna îl laudă, însă are şi de ce. E foarte atrăgător. Cred că are succes la fete. Aşa-i, domnişoară?
- Nu ştiu, răspunse Lia scurt, încurcată, subiectul nefiind tocmai pe placul ei. Cred că ar trebui să-l întrebaţi chiar pe el, v-ar putea răspunde mai bine decât mine.
- Dar e şi isteţ foc, altfel n-ar fi el comandantul vostru, presupuse domnul Ned.
- Probabil... murmură Lia.
- Tată! îi atrase Sonya atenţia.
- Ce-i? Am spus ceva rău? păru nedumerit tatăl ei.
- Nu, domnule, îl asigură Lucian. Totuşi, am putea vorbi despre altceva?
- Bineînţeles. Orice doriţi voi, aprobă domnul Ned. Cu ce ocazie în vizită pe la noi?
- Colega mea, aici de faţă, dorea să-l cunoască pe fiul dumneavoastră, dar şi pe dumneavoastră, bineînţeles.
- Eu sunt aici, la dispoziţia voastră... Dar fiul meu, Sid, nu ştiu pe unde-o fi, îmi pare rău. Parcă urma să vă întâlniţi la ora asta, comandante...
- Aşa este, domnule. O să-l vedem când apare, zise Lucian, privind pe fereastră spre locul de întâlnire din părculeţ.
În acel moment intră şi mama Sonyei.
- Sărut mâinile, doamnă, o salută Lucian galant, sărutându-i mâna, gest care din nou o mişcă profund pe doamna Kelso, mai ales din cauza modului elegant în care-l făcea Lucian.
- Vai, avem musafiri... remarcă dânsa emoţionată.
- Una dintre colegele mele de echipaj, Laura-Lia Stancu, o prezentă Lucian şi doamnei Kelso.
- Îmi pare bine, domnişoară. Eu sunt Cora Kelso, mama Sonyei şi a lui Sid. El nu-i aici?
- Nu, mamă, îi răspunse Sonya.
- Ce păcat! Când avem nişte oaspeţi atât de drăguţi... Asta nu se întâmplă prea des.
- Când trebuie să plecaţi spre Terra, comandante? îl întrebă domnul Kelso pe neaşteptate.
- Nu ştiu precis, n-am stabilit încă data plecării, răspunse Lucian indecis, luat pe nepregătite. Dar conform misiunii noastre, trebuie să stăm pe planeta dumneavoastră timp de un an terestru, din care s-a scurs deja o jumătate, deci am mai avea încă o jumătate de an, iar în acest caz înseamnă că vom părăsi planeta dumneavoastră cam peste o jumătate de an.
- Nu v-aţi hotărât încă? insistă domnul Ned.
- Nu, domnule, noi n-am stabilit nimic exact în acest sens.
- Cum adică, „noi”?! Dumneata, comandante, trebuie să stabileşti totul exact, asta ţi-e datoria, iar ceilalţi trebuie doar să-ţi dea ascultare, să se supună deciziilor tale.
- Ah, să spunem că nu sunt chiar atât de autoritar faţă de colegii mei. Decidem împreună, de comun acord.
- Da?! Asta-i foarte interesant... Nu credeam că oamenii de pe Terra ar proceda astfel. Credeam că liderii sunt, în general, foarte severi, autoritari, stricţi. Le place să li se dea ascultare, să dea ordine, iar ceilalţi să li se supună, fără excepţie şi fără comentarii.
- E adevărat, dar nu toţi sunt aşa. Aş putea spune, fără a greşi, că ăsta-i stilul meu personal.
- Nu cred că greşeşti, comandante. E bine să ţii cont de părerea colegilor tăi. Să ţi-i apropii, să ţi-i faci prieteni, să le câştigi astfel încrederea, simpatia şi sprijinul.
- Nu ştiu dacă am reuşit acest lucru.
- Ba, bineînţeles că ai reuşit, Luci. Noi toţi ţinem la tine, mult de tot, spuse Lia. Foarte mult, adăugă ea, iar Lucian o privi, surprins de această afirmaţie.
- Mă bucur să aud acest lucru, spuse el, surâzând discret, mulţumit.
- Adică, tu nu cunoşteai încă acest amănunt? îl întrebă domnul Ned.
- Nu eram foarte sigur. Adică, nu ştiam dacă toţi ţin la mine, mi-era neclar. Mai ales în ultimul timp.
- Dar acum ştii, zise Lia.
- Da, acum ştiu, o aprobă el, fixând-o surprins cu privirea lui pătrunzătoare, admirativă, surâzând, în timp ce Sonya îi urmărea discret, înţelegând ea ce se petrecea între ei doi, fiindcă amândoi, deşi poate involuntar, se admirau reciproc, trădându-şi simpatia ce-o aveau unul pentru celălalt.
- Cred că a apărut Sid la locul vostru de întâlnire, le aduse Sonya la cunoştinţă, întrerupându-i din privirile admirative, pe care le schimbau între ei.
- Cum?! păru Lucian surprins, privind pe geam spre părculeţul de peste drum, unde-l zări pe fratele Sonyei. Cred că ai dreptate.
- Să-l anunţăm că sunteţi aici, să urce, sugeră domnul Ned.
- Nu-i nevoie. Cobor eu şi mă întorc imediat, împreună cu el, se oferi Lucian.
- Dar l-am putea anunţa. E foarte simplu, protestă domnul Ned.
- Însă nu-i nevoie, insistă Lucian, justificând: El e acolo pentru că trebuie să se întâlnească acum cu mine, deci e de datoria mea să merg acolo, să fiu la locul stabilit, la ora stabilită.
- Bine, comandante. Cum doreşti; n-am să te reţin, acceptă domnul Kelso.
- Am să mă întorc de îndată, împreună cu fiul dumneavoastră. Între timp, am s-o las aici, cu dumneavoastră, pe simpatica mea colegă; bineînţeles, doar dacă şi ea vrea să rămână. Eu n-o pot obliga. Ce zici, Lia, rămâi?
- Rămân, decise ea rapid.
- Ne face plăcere. Sunteţi o prezenţă agreabilă, domnişoară, aprecie Ned Kelso.
Lucian părăsi pentru puţin timp apartamentul familiei Kelso, Lia rămânând acolo.
- Deci, domnişoară, ce ne puteţi spune? Cum vi se pare planeta noastră? o luă la întrebări domnul Ned Kelso.
- Destul de frumoasă şi primitoare, dar şi puţin ciudată, mai mult datorită aspectului ei şi a lipsei naturii din interiorul acestui oraş. Însă, în general, e o planetă frumoasă şi liniştită.
- Şi cum vă simţiţi aici?
- Foarte bine. Locuitorii sunt toţi foarte amabili, suntem trataţi cum se cuvine, avem tot ce ne trebuie, nu ducem lipsă de nimic, deci nu avem de ce să ne plângem. Suntem mulţumiţi.
- Şi colegii dumneavoastră?
- Cred că şi ei. Nu i-am auzit plângându-se de ceva până acum.
- Dar comandantul vostru de ce nu vrea să se mute în oraş şi a decis să rămână în nava voastră?
- Pentru că „Pacifis” are o semnificaţie deosebită pentru el. De aceea nu vrea s-o părăsească. În plus, simte probabil că ar avea o responsabilitate mai mare decât noi, ceilalţi, faţă de această navă şi nu numai faţă de ea.
- Pricep... Dar de ce s-a separat de voi? A fost cumva supărat?
- Nu... Doar din cauza unei neînţelegeri minore, pe care tocmai suntem pe cale să o rezolvăm, spuse ea, ştiind foarte bine că ea era „principalul motiv” al acelei „neînţelegeri minore”.
- Deci nu s-a rezolvat până acum?
- Nu în totalitate. Nu încă. Deocamdată, doar într-o mică măsură, dar după cum am spus, e în curs de rezolvare. Cred că în curând se vor lămuri toate lucrurile.
- Sper. Ar trebui să rezolvaţi toate neînţelegerile, pentru că el e un băiat bun şi se observă că suferă din cauza acestei separări temporare; presupun că nu doar el. Chiar şi colegii dumitale, care sunt şi ei nişte oameni deosebiţi. Vă înţelegeţi bine cu ei?
- Bineînţeles. Nu s-ar putea altfel.
- Cu toţi?
- Da. N-am probleme cu ei, îmi sunt prieteni buni.
- Mai ales că toţi sunt tineri.
- Desigur, toţi.
- Şi domnişoara cu care s-a căsătorit fiul domnului Kuny, cum e?
- Maria?! E o fată minunată, foarte frumoasă, bună şi inteligentă. Iubeşte plantele şi animalele, toate, fără diferenţe. Nick a ales-o bine, n-a greşit deloc.
- Am înţeles că-i blondă...
- Da, domnule. Într-adevăr, e blondă.
- Adică, are părul galben. Şi ochii verzi, din câte am înţeles, ceea ce e neobişnuit pentru noi. Dar şi dumneavoastră aveţi ochii...
- Eu?! Albaştri, completă Lia.
- Frumoasă culoare! Pe planeta noastră, singura persoană cu ochii albaştri este domnul To Kuny.
- Da, ştiu.
- Şi domnişoara blondă este singura căsătorită din tot echipajul?
- Nu. Era singura. Dar acum mai este şi Stela, doctoriţa noastră, cu un alt coleg de echipaj, Alex.
- Ned, lasă fata în pace! îi atrase atenţia doamna Cora. Nu-i mai pune atâtea întrebări!
- Lăsaţi, doamnă; îmi face plăcere să-i răspund, zise Lia.
- Vezi, dragă, pe domnişoara n-o deranjează... spuse domnul Ned, continuând nestingherit „interogatoriul”: Cum e planeta dumneavoastră? E mult mai diferită decât Proxima?
- Da, e diferită. Şi e frumoasă, dar e greu de descris în numai câteva cuvinte, nici nu le-aş găsi pe cele potrivite.
- Bănuiesc că vă este dor de planeta dumneavoastră, presupuse domnul Kelso.
- Evident, tuturor ne este dor; am plecat de atât de mult timp de acolo... Însă, în momentul în care am acceptat participarea la această misiune, toţi eram conştienţi de faptul că vom lipsi o perioadă lungă de acasă, deci ştiam ce ne aştepta, aşa că trebuie să ne stăpânim aceste sentimente, emoţii, frământări, să ne consolăm...
- Şi dacă nu veţi reuşi acest lucru?
- Nu ştiu ce s-ar întâmpla. Însă până acum am reuşit. Nici unul dintre noi n-a dat dovadă că ar fi ajuns la disperare sau depresie din această cauză.
- Asta-i bine, domnişoară. Şi cum vă simţiţi aici, ştiind că aproape totu-i artificial, voi fiind obişnuiţi cu natura?
- Nu ştiu. E adevărat, e straniu, e ceva neobişnuit pentru noi, greu de înţeles sau explicat, dar acceptăm acest lucru. De asemenea, neobişnuită ni se mai pare şi liniştea aceasta deplină care domneşte aici peste tot şi vă pot spune că unora dintre noi le e greu să se acomodeze cu aceste reguli ale dumneavoastră şi să le respecte cu stricteţe.
- Înţeleg. Însă până acum aţi reuşit şi sunteţi demni de admiraţie pentru acest lucru... Dar ştii cumva dacă tânărul vostru comandant acordă vreo atenţie deosebită unei persoane anume, mă refer la vreo domnişoară, sau dacă are cumva o prietenă, sau chiar o iubită?
- Nu, nu ştiu, răspunse Lia cu jumătate de glas, reuşind cu greu să-şi ascundă emoţia interioară, fiind conştientă că ea era persoana feminină care-i atrăgea în mod deosebit atenţia lui Lucian; adăugă: Cred că ar trebui să-l întrebaţi pe el, ar şti mai bine să vă răspundă; asta dacă vreţi să aflaţi acest lucru.
- V-am întrebat pe dumneavoastră, doar din cauză că am înţeles că sunteţi psiholog şi psihiatru, de aceea presupun că vă cunoaşteţi bine colegii şi nu doar pe ei. Sau greşesc cumva?
- Nu, aveţi dreptate, însă...
- Tată, te rog... Termină! îl atenţionă de data aceasta Sonya.
- Ce este, draga mea? Am spus cumva ceva ce nu trebuia? păru domnul Kuny nedumerit.
- Da, bineînţeles, afirmă Sonya, fără alte explicaţii.
- Nu, e-n ordine, spuse Lia cu amabilitate.
În acel moment se auzi din nou uşa apartamentului deschizându-se. Desigur, veniseră Sid şi Lucian; acesta din urmă nu-i spusese fratelui Sonyei că ar mai fi cineva din echipaj în vizită la familia Kelso, adică la el acasă, însă Sid îşi dădu singur seama de acest amănunt, observând pantofii lăsaţi la uşă.
- Cine mai e pe la noi? întrebă el încă din prag.
- Ah, ţi-ai dat seama... Pricep, ai văzut pantofii... E bine că ai spiritul obsevaţiei.
- Trebuie să fie un coleg de-al tău, presupuse Sid.
- Ai dreptate. E vorba de un coleg; de fapt, mai exact, o colegă. Nu ţi-am spus, pentru că doream să fie o surpriză pentru tine, însă tu ai descoperit totul.
- Îmi pare rău, n-am vrut. N-a fost intenţionat.
- Ştiu. Data viitoare când vom mai veni în vizită, nu ne vom mai descălţa la intrare, pentru ca surpriza să fie completă.
- Aşa ar fi bine, îl aprobă Sid zâmbind.
Intrară în cameră, unde Sid o zări pentru prima oară pe Lia.
- Colega mea, Laura-Lia Stancu, o prezentă Lucian, continuând, prezentându-l pe Sid Liei: Fratele Sonyei, Sid Kelso.
- Încântat, domnişoară, spuse Sid, privind-o într-adevăr încântat, ceea ce-l determină pe Lucian să se încrunte uşor, a nemulţumire.
- Pe unde ai fost până acum, fiule? îl abordă tatăl lui, domnul Ned.
- M-am plimbat prin oraş cu prietenii, dar dacă aş fi ştiut că avem asemenea oaspeţi, aş fi venit neîntârziat acasă, fără a sta pe gânduri.
- N-aveai de unde ştii, spuse doamna Cora.
- Eu plec în camera mea, îi anunţă Sonya şi se ridică de la locul ei, intenţionând să se retragă.
- Vrei să pleci? privi spre ea Lucian.
- Da, răspunse ea scurt, firesc.
- De ce? păru el nedumerit.
- Pentru că... Cred că ar fi mai bine, explică ea.
- Nu, nu e deloc mai bine, se împotrivi Lucian. Aşa că, rămâi, te rog!
- Nu, refuză ea din nou, deşi nehotărâtă.
- Te rugăm... Rămâi, insistă şi Lia, iar Sonya privi fix în ochii ei albaştri.
- Bine, rămân, decise în cele din urmă, fără a-şi da seama de ce acceptase totuşi să rămână.
Lucian şi Lia stătură vreo câteva ore la familia Kelso, în vizită, discutând diverse, după care plecară, însoţiţi de Sid, fratele Sonyei...