*98. „Grăsuţa”.

Pentru că nu mai aveau motive să rămână în bucătăria navei, reveniră pe puntea principală. Lia îl întrebă:
- Ceilalţi ştiu că găteşti?
- Nu cred. Adică, nu toţi.
- Vrei să spui că Alex şi Nis au habar de acest lucru?
- Ei doi, cu siguranţă, da! Ştiau de mult timp.
- Ciudat! N-au spus niciodată nimic despre asta.
- Poate pentru că nici nu i-a întrebat nimeni nimic în acest sens...
- Aşa-i, murmură ea îngândurată, apoi continuă cu întrebările: Îi serveai des pe Terra?
- Ori de câte ori se ivea ocazia. Însă Nis, de obicei, când venea în vizită, mânca o grămadă de dulciuri.
- Din partea lui, era de aşteptat, surâse Lia. Aveai întotdeauna suficiente dulciuri?
- Suficiente pentru el, nu cred, însă, de obicei aveam întotdeauna, destule; îmi plăcea să fiu pregătit, pentru orice eventualitate. Dar Nis tot mă lăsa, de obicei, fără dulciuri...
- Şi atunci îi plăceau tot aşa de mult?
- Mai şi întrebi? Evident! Altfel cum?! Cred că el întotdeauna a fost aşa, de când se ştie şi nici nu dă semne că s-ar schimba.
- Ai dreptate. E incorigibil.
- Ăsta e. De unde altul ca el? Trebuie să-l acceptăm aşa cum e, să fim bucuroşi că se află printre noi. E totuşi deosebit, minunat, un adevărat prieten şi un bun coleg, pentru oricare dintre noi.
- În plus, e întotdeauna vesel, bine-dispus. Nu ştiu cum ar fi fost misiunea asta fără el, fără „şotiile” lui, adăugă Lia.
- Bănuiesc că foarte plictisitor. Înveseleşte atmosfera cu glumele lui; într-un fel, e deci, sarea şi piperul acestei misiuni. Întotdeauna a fost aşa. Când mi-amintesc... Nici nu-mi vine să cred! Au trecut atâţia ani... Eram doar nişte copii, mereu împreună; eu, Alex şi Nis – un trio de nedespărţit! Voi nu ştiţi cum eram noi trei înainte, dar e suficient să afli că ne înţelegeam de minune întotdeauna, în orice împrejurare. Iar Nis, deşi a crescut mult faţă de atunci, mai ales în înălţime, a rămas neschimbat, copilăros; mereu era plin de voioşie; încă e. Dar nici cu Alex nu mi-era frică, nici el nu se lăsa mai prejos. Of, ce vremuri... Cum a mai trecut timpul...
- Şi tu?
- Eu; ce?!
- Tu nu luai parte la glumele lor?
- Nu întotdeauna. Chiar dacă eram mai mic decât ei, preferam să rămân serios, dar asta nu însemna că n-aveam simţul umorului, că nu ştiam să mă distrez sau că aş fi fost insensibil. Tocmai de aceea mă lăsam în voia lor uneori, ba chiar de foarte multe ori; era plăcut. De necrezut! Şi acum, iată-ne aici, după atâta timp, oameni în toată firea, cu mari responsabilităţi.
- Pe care unii dintre noi nu prea şi le onorează, mai ales în ultimul timp, îl completă ea.
- Sper că nu te referi la mine! o atenţionă el cu seriozitate.
- La cine altul? Cine ne-a părăsit când aveam mai mare ne-voie de el? replică ea.
- Te rog, nu redeschide subiectul! Ştii bine că nu-mi place!
- Dar e adevărat! Sau te supără adevărul?
- Nu mă supără nimic! Doar că nu vreau să discutăm, atâta tot! N-a fost vina mea. Şi că tot veni vorba de adevăr, cine, din a cui cauză v-a părăsit? Care a fost motivul pentru care a procedat astfel? Sau şi pe tine te supără adevărul?
- N-a fost nici vina mea. Sau... Poate că da, recunoscu ea. Am greşit, dar n-am vrut. Ştiu că totul s-a întâmplat din cauza mea, dar parcă ai spus că m-ai iertat, că nu mai eşti supărat pe mine.
- Şi nu mi-am schimbat părerea între timp. Fii liniştită! Nu sunt şi nici n-am fost supărat niciodată, dar ceea ce s-a întâmplat rămâne; adevărat, rămâne în urmă şi trebuie uitat, însă nu poate fi schimbat. Pricepi? Adevărul nu poate fi modificat. Faptul, odată consumat, nu poate fi îndreptat; totul rămâne aşa cum a fost, undeva, departe, în timp... La timpul trecut! De aceea nu vreau să discutăm despre asta. Te rog! Încearcă să mă înţelegi.
- Înţeleg. Sau cel puţin încerc, aşa cum spui tu. Dar e foarte dificil.
- N-a spus nimeni că ar fi uşor sau că ar trebui să fie astfel. Nici pentru mine nu-i deloc uşor, dar...
- Înţeleg, îl întrerupse ea. N-am să mai aduc subiectul ăsta în discuţie.
- Asta-i bine, aprecie el.
- Iar acum, mersi pentru trataţie şi scuze de deranj, zise ea cu subînţeles.
- Deranj?! Ce deranj?! Doar eu te-am invitat... A fost o plăcere. Dar sper că nu intenţionezi să pleci.
- Ba... Ar cam fi cazul.
- Aşa de repede? Credeam că o să rămâi.
- N-are sens. Am văzut ceea ce doream să văd, am mâncat pe săturatelea, mi-a şi plăcut, am discutat deja, deci cred că ar trebui să plec. Nu văd nici un motiv pentru care aş mai rămâne.
- Atunci am să-ţi dau eu unul.
- Care ar fi acela?
- Motivul ar fi acela că dacă pleci... mă plictisesc, improviză el.
- Spuneai că îţi găseşti mereu o ocupaţie utilă, tocmai ca să nu te plictiseşti, îţi faci de lucru prin navă.
- Aşa-i. Însă mi-ar displace să rămân atât de repede singur, din nou.
- Nu eşti deloc singur. Robby şi Felix sunt aici, cu tine.
- Nu-i acelaşi lucru. Ei sunt doar doi roboţi.
- Credeam că vă înţelegeţi bine. Credeam că-ţi plac acum.
- Ne înţelegem bine. Îmi şi plac, sunt simpatici, pentru nişte roboţi, îmi sunt chiar prieteni acum, dar... Oricum ar fi, tot nu-i acelaşi lucru.
- Aha, pricep... Atunci, Luci, singura soluţie ar fi să te întorci la locul tău, printre noi, colegii tăi, iar astfel nu te vei simţi singur.
- Poate. Dar nu acum, în acest moment. Acum aş vrea să mai rămâi, să nu pleci imediat.
- Păi, nu ştiu... Ăsta nu-i un motiv serios. În plus, am stat destul.
- Te rog, încercă el s-o convingă, privind-o insistent, cu acea privire ce ar fi înmuiat până şi pietrele.
- Bine, cedă ea la insistenţele lui, neputând să-l refuze. Dar ce am putea face, dacă aş rămâne?
- Nu ştiu, declară el, zâmbind, plin de sine, doar reuşise s-o convingă... Orice doreşti. Propune!
- Chiar orice?! Atunci să mergem în oraş, să ne întâlnim cu ceilalţi.
- Nu. Asta nu. Nu încă, se împotrivi el.
- Ai spus orice, îi aminti ea.
- Orice, în afară de asta, rectifică el.
- Bine, acceptă ea. Atunci să mergem la o plimbare, n-ar avea rost să rămânem în navă; mai luăm o gură de aer, care oricum aici e întotdeauna prospăt şi curat, apoi mai vedem noi.
- De acord, aprobă el propunerea ei. Să mergem! După tine... „Pacifis” rămâne din nou în întregime în grija roboţilor.
- N-ai motive de îngrijorare. Cei doi sunt pricepuţi.
- Sigur; altfel nu i-aş lăsa...
Părăsiră interiorul frumoasei nave albastre, rămasă doar în grija celor doi roboţi. Afară îi întâmpină suprafaţa imensă, albă, ca şi atmosfera, veşnic la fel de albă. Aerul curat, plăcut, îmbietor, atât de familiar lor în acel moment, îi înconjură rapid din toate părţile, fiind inevitabil prezent peste tot, ca o perdea groasă de ceaţă. Acum, când le era atât de cunoscut, nu-i mai impresiona la fel de mult ca la început, când de abia sosiseră pe planetă, dar, oricum, în mod inexplicabil, încă le provoca o senzaţie stranie, greu descriptibilă; însă nici nu se putea altfel... Acea vastă întindere deşertică, albă, cu suprafaţa mai netedă ca a unei oglinzi, cu acel aer alb ca laptele, uneori alb, alteori transparent, ori ambele la un loc, în acelaşi timp (nici până în acel moment nu reuşiseră să-şi dea în totalitate seama cum anume era, de fapt), tot ceea ce-i înconjura, părea desprins dintr-un tablou ireal, dintr-o lume de vis, de basm, fantastică, o lume perfectă, o utopie, dar pustie, monotonă, mohorâtă, lipsită de farmecul inegalabil oferit de minunăţiile naturii.
Cei doi se plimbau tăcuţi, părând a fi rătăciţi în acea pustietate albă; nimeni, cu excepţia lor, nu se zărea în jur, însă nu erau rătăciţi... Deşi aspectul exterior al planetei era identic peste tot, direcţiile părând a nu avea sens, cei doi „plimbăreţi” se puteau totuşi orienta, ştiind exact acum ce şi încotro se afla. Mergeau agale, parcă spre nicăieri, singuri, ca două umbre mişcătoare, abia vizibile prin aburul alb şi dens al atmosferei. Din când în când discutau în linişte, deşi acolo unde se aflau n-ar fi deranjat pe nimeni, localnicii neînghesuindu-se la plimbări pe suprafaţa pustie a planetei.
Contrar voinţei şi obiceiului său, el n-o luă în braţe (nici nu încercase acest lucru), deşi nimic şi nimeni nu l-ar fi împiedicat, însă ceva, din interiorul lui, nici el nu-şi dădea prea bine seama ce anume, îl oprea, îl împiedica, impunându-i o autocenzură severă în gesturi, aşa că nici măcar nu se apropie de ea, nici n-o atinse, n-o mai luă nici de mână, cu sau fără permisiunea ei. Mergeau doar, fără a se grăbi, uşor depărtaţi unul de altul, dar nu foarte, vorbind încet, aproape şoptit, de parcă erau doi străini care se cunoscuseră nu cu prea mult timp înainte.
Aflat în cabinetul său din oraşul artificial, To Kuny, alias Preda Victor, îşi urmărea fiica şi nu părea mulţumit de răceala de care dădeau dovadă cei doi. Lor însă nici prin gând nu le-ar fi trecut că i-ar putea vedea cineva, aşa că nu le păsa de nimic, nici de nemulţumirea domnului To Kuny.
Însă chiar dacă nu se apropiau prea mult unul de celălat, chiar dacă nu se atingeau deloc, atunci când privirile li se întâlneau, mai mult sau mai puţin involuntar, o emoţie puternică punea stăpânire pe amândoi, fiind clar că exista ceva între ei, acel ceva care făcea ca de fiecare dată inimile lor să bată mai tare ca de obicei în piept, amândurora, era ceva ce se observa, o atracţie puternică, reciprocă, pe care deşi o negau cu vehemenţă, nu putea trece neobservată, oricât s-ar fi străduit ei s-o ascundă. Se plimbară astfel până mai târziu, când deciseră să se retragă.
- Ar trebui să plecăm acum, îl anunţă ea şoptit.
- Bine, o aprobă el scurt, fără ezitare; întrebă totuşi: Unde ai prefera să mergem? În navă? Ori altundeva?
- Nu în navă, nici altundeva. Aş prefera camera mea din oraş.
- De acum?! protestă el. Nu-i chiar aşa de târziu...
- Ştiu, însă sunt obosită. Zilele astea m-am trezit prea devreme. Poate că şi tu eşti obosit.
- Eu?! Nici gând! Deloc.
- Nu vrei să recunoşti, dar se observă.
- Dacă spui tu, poate... Ştii ce?! Trecem puţin prin navă, tot e în drumul nostru spre oraş, mai mâncâm ceva, apoi te conduc până la camera ta.
- Mersi, nu. Eşti foarte amabil, dar categoric, nu, sub nici o formă! Mâncarea a fost foarte bună, delicioasă chiar, dar mi-a ajuns pe ziua de azi. Nu vreau să mai mănânc nimic. De fapt, cred că mi-a ajuns pentru următoarele 2-3 zile. Nu vreau deloc să mă îngraş.
- Exagerezi puţin. Mie aşa mi se pare. Ce tot îi dai zor cu îngrăşatul ăsta?!
- Dacă ai fi în locul meu, poate m-ai înţelege, dar aşa n-ai cum. E important pentru mine, nu-i doar un capriciu, cum ar părea. Nu cred că mi-ar sta bine grasă. Nu mi-ar place deloc.
- Eu cred că ţi-ar sta bine oricum, chiar şi grasă. De fapt, dacă m-aş gândi puţin mai bine şi te-aş privi cu mai multă atenţie, cred că deja ai început să te îngraşi, zâmbi el.
- Ce tot spui acolo? Râzi de mine? Sau vorbeşti serios?
- Vorbesc serios; foarte... Uite, ai obrajii mai bucălaţi ca de obicei. Şi cred că te strâng pantalonii; poate ai pus deja cel puţin vreo 2-3 kg pe tine. Cam ăsta-i efectul delicateselor cu care te-am servit, efect pe care-l resimt şi eu, doar că pe mine nu mă deranjează deloc.
- Eşti nebun?! îl privi ea speriată, măsurându-şi talia.
- Spune-mi tu dacă sunt sau nu, domnişoară psiholog... surâse el, continuând s-o tachineze: Ce zici, mai mâncăm ceva? Dacă vrei, pregătesc rapid ceva, special pentru tine...
- Nici să nu te gândeşti! se împotrivi ea. Zilele următoare am să ţin un regim strict, foarte sever. Un timp o să ţin o cură de slăbire, să dau jos cele 2-3 kg pe care spui că le-am pus pe mine acum.
- N-ai putea, dolofano! o întărâtă el.
- Nu-mi mai spune aşa, îl avertiză ea răstit.
- De ce? Nu-ţi place?
- Bineînţeles că nu-mi place!
- Dar mie-mi place. Iar de acum încolo, după ce ai servit din delicatesele mele, indiferent ce vei face, vei continua să te îngraşi, vei pune zilnic pe tine, cel puţin câte 2-3 kg. Vei ajunge ca un balonaş.
- Nici gând! În cazul ăsta, n-am să mai mănânc niciodată, nimic! Şi nu mă face să regret că am servit din... delicatesele tale!
- Ei, hai, ce te-ai supărat aşa de rău? Am glumit doar! Ce-i cu tine? Nu ştii de glumă?
- Cu asta nu-i de glumit! E ceva foarte serios!
- Ah... zâmbi el. Zău că am glumit, atâta tot. Nu ţi se va întâmpla absolut nimic. Eşti în deplină siguranţă. Şi nici n-ai păţit nimic. Arăţi perfect!
- Să nu râzi de mine! îi atrase ea atenţia.
- Nu râd deloc. Acum chiar vorbesc serios. Eşti superbă! Şi nu eşti în nici un pericol, o asigură el.
- Adică... Tu chiar ai glumit? se îndoi ea.
- Evident. Sigur că am glumit, doar ce ţi-am spus. Ce nu înţelegi? Ce vrei? Să-ţi dau şi-n scris, cu semnătură?
- Nu... Însă a fost o glumă de prost gust. Iar mie nu mi-a plăcut deloc.
- Fie, îmi cer scuze. E mai bine aşa?
- Nu! Nu după ce m-ai făcut să cred că...
- Bine. Gata, o întrerupse el. Repet: Îmi pare rău, am glumit doar... Înţeleg că n-a fost o glumă prea plăcută pentru tine, dar tu ai fost prima care a început cu exagerările în legătură cu chestia asta. M-ai provocat! Aşa că n-ai de ce să te superi.
- Parcă spuneai că nu glumeşti niciodată, eşti mereu serios. Ziceai că numai Alex şi Nis glumesc, îi aminti ea.
- Greşeşti, o corectă el. Am spus că uneori glumesc şi eu; îmi prinde bine. Şi nu pot fi mereu serios. Dar acum vorbesc din nou la modul cel mai serios posibil. Iar în legătură cu problema asta, ce ţi-aş putea spune? Arăţi cu adevărat minunat, aprecie el, admirând-o. Superb! N-am cuvinte. Jos pălăria...
- ... pe care n-o ai, îl completă ea.
- Nu, n-o am, dar tu tot arăţi grozav!
- Atunci e bine. Înseamnă că nu trebuie să ţin regim sau cură de slăbire.
- Evident că nu! Doar n-ai de gând să ajungi ca un schelet? Nu ţi-ar mai sta aşa de bine, ca acum... Dar de ce-i atât de important acest lucru pentru tine?! Crezi că dacă ai fi puţintel mai grăsuţă, nu te-ar mai admira... cavalerii?
- Te rog... Încetează! În nici un caz...
- Atunci explică-mi, să înţeleg.
- Nu vreau să-ţi explic nimic şi gata! Pentru că nu sunt obligată să-ţi dau explicaţii în acest sens. Şi nu trebuie să înţelegi nimic; nici n-ai avea ce...
- Foarte categorică, aprecie el, adăugând: Ca de obicei.
- Luci, nu fi ridicol!
- Bine, prinţesă, zâmbi el provocator. Şi atunci, vrei să mergem în navă, să servim ceva?
- Categoric nu! sublinie ea cu hotărâre în glas.
- Ah, ce-mi place când te necăjeşti... Eşti adorabilă! Serios!
- Termină odată! Eşti de-a dreptul imposibil!
- Bine, gata, am terminat. Suficient pe ziua de azi, spuse el, redevenind grav, serios. Deci, te conduc până-n oraş, la camera ta.
- Nu-i nevoie, se împotrivi ea. Mă descurc şi singură.
- Chestia asta nici măcar nu se discută, ştii foarte bine acest lucru, încheie el categoric, fără a-i lăsa posibilitatea unei replici.
Neavând încotro, îi permise tacit s-o conducă, doar îl cunoştea destul de bine, ştia că n-avea nici o şansă; când el îşi punea ceva în gând, cu siguranţă aşa era.
Deşi mergeau încet, ajunseră destul de repede la destinaţie.
- Gata. Până aici a fost... îl anunţă ea.
- Am văzut... Bine; atunci... Somn uşor. Pe mâine. Vin eu să te iau.
- De acord. La revedere, Luci, îi răspunse ea, apoi intră în camera ei.
Lucian se întoarse spre nava albastră, urmând ca el s-o caute, de dimineaţă, după cum se înţeleseseră...