*97. Bucătarul.

Zorile dimineţii zilei de duminică, 9 septembrie 2091 nu se iviseră încă în momentul în care Lucian se trezi, fără a fi avut nevoie de intervenţia lui Robby sau Felix pentru asta. După duşul rapid de dimineaţă, se bărbieri proaspăt, se aranjă, se echipă în uniforma lui cea veşnic bine îmgrijită (încă lipsită de cele şase bulinuţe aurii), peste care puse un şorţ alb de bucătărie, care-i venea foarte bine; îl „aranja” postura de bucătar (sau, în cazul lui, oricare alta – doar era un tip frumos).
Lia se trezise şi ea, fără s-o deranjeze pe Ly. Se îmbrăcase în linişte în uniforma ei albastră şi plecase spre navă grăbită; era nerăbdătoare să-l vadă pe Lucian la bucătărie, gătind. Ajunse în scurt timp în apropierea navei albastre şi intră fără a sta pe gânduri, când se deschise uşa automată a navei. Pe puntea principală era numai unul dintre roboţi.
- Bună dimineaţa, Robby, îl salută Lia.
- Bună dimineaţa, domnişoară, îi răspunse robotul.
- Şi Luci? Încă doarme?
- Nu, domnişoară. Dar n-am văzut ce face. A zis să-l las în pace, că e foarte ocupat şi că aşteaptă pe cineva. Ah, deci, pe dumneata te aştepta, îşi „dădu seama” robotul.
- Da, pe mine, confirmă Lia, presupunând: Şi cred că ştiu unde o să-l găsesc.
- Să-l anunţ că ai sosit?
- Nu, nici gând. Lasă-l! M-a invitat, deci probabil se aşteaptă să sosesc.
- Bine, domnişoară, acceptă robotul.
În acel moment apăru şi celălalt robot.
- Salut, Felix. Şi... „La revedere”.
- Bună dimineaţa, domnişoară. Şi „La revedere”, îi răspunse Felix, privind-o cum se îndepărtează. Unde se duce? îl întrebă pe „colegul” Robby, deşi nu din curiozitate.
- La Lucian.
- Ştie unde e? se „interesă” Felix.
- Da. Cel puţin aşa susţine, răspunse Robby.
- Şi nu vrea să-l anunţăm?
- Nu. Categoric – nu!
Lia se îndreptă spre bucătăria navei, doar ştia foarte bine unde se afla aceasta. Se opri în uşă, să vadă dacă Lucian era acolo şi dacă într-adevăr gătea sau nu. Nu-i fu greu să-l observe; bine dispus, el era acolo, fredonând o melodie – nu se ascundea. Lia zâmbi zărindu-l cu şorţul de bucătar prins peste uniforma albastră, dar concluzia la care ajunse era că-i stătea bine şi astfel; în plus, îşi aminti de ziua în care, mai mult fără voia ei, îl vizitase acasă la el, înainte de a pleca în misiune (şi atunci îşi pusese şorţul de bucătar peste uniforma albastră).
El nu o observă pe ea, fiind prea concentrat asupra activităţii pe care o desfăşura, deci ea-l urmări fără probleme cu privirea, deşi nu înţelegea mare lucru din ceea ce făcea el acolo şi nici de ce era aşa de vesel (se părea că, într-adevăr, îi plăcea mult să gătească). Şi îl văzu cum umbla cu îndemânare şi repeziciune, dar şi cu multă atenţie, ca unul obişnuit cu astfel de îndeletnicire. După un timp, Lia hotărî să-şi anunţe sosirea, aşa că înaintă vreo câţiva paşi.
- Bună dimineaţa, bucătare.
- Salut, Lia, îi răspunse el surprins, zâmbind. Deci, ai venit. Iarăşi cam devreme.
- Eram foarte curioasă, justifică ea.
- Ştiu; curiozitatea te caracterizează... Intră! Şi ia loc, te rog, o invită el.
- Mersi. Eşti foarte amabil, îi răspunse ea şi trecu pe lângă el, apoi se aşeză.
- Îmi pare rău, dar să ştii că nu sunt gata; de fapt, de abia am început, asta din cauză că te-ai grăbit şi ai venit prea devreme.
- Nu-i nici o problemă. Asta era şi intenţia mea. Intenţionat am venit atât de devreme, pentru că doream să văd cum găteşti, altminteri, dacă aş fi găsit totul gata pregătit, n-aş fi crezut că ai făcut singur totul; aş fi crezut mai degrabă că i-ai pus pe roboţi să gătească în locul tău, pentru ca apoi să te lauzi că ai pregătit tu singur totul.
- Chiar ai fi crezut una ca asta?! se miră el. N-ar fi trebuit să te-ndoieşti de mine; nu te-aş fi minţit. În plus, nu sunt lăudăros din fire, chiar dacă ţi s-a părut cumva vreodată că aş putea fi astfel.
- Acum, dacă văd cu ochii mei, mă conving că ai dreptate şi e mai bine aşa.
- Poate... Cu ce să te servesc? De fapt, n-am nimic; încă nu-i gata.
- Lasă, nu te deranja; am să aştept. Merită osteneala.
- Nu-i nici un deranj. O cafea? Se face repede.
- Asta da, acceptă ea.
- Acum ştiu cum îţi place, nu mai e un mister pentru mine, deci n-am să te întreb cum o preferi.
- Să ştii însă că n-am de gând s-o beau singură... Va trebui să-mi ţii companie.
- Dacă spui tu... Sigur nu te deranjează?
- Deloc. Dimpotrivă.
- Bine. În cazul ăsta, vom servi împreună cafeaua de dimineaţă.
Lucian luă ibricul şi pregăti rapid cafeaua, în scurt timp. Puse două ceşti pe masă, le umplu, apoi se aşeză şi el.
- Serveşte-te cu încredere, o invită el. E exact cum îţi place ţie... Nu credeam că vei da curs invitaţiei mele, dar mă bucur că ai venit, spuse el, sorbind puţin din ceaşca lui, zâmbindu-i admirativ şi privind-o fără încetare.
- De ce credeai că nu voi veni? se miră Lia, sorbind şi ea puţin.
- Păi, credeam că mi-ai spus că vei veni doar ca să scapi mai repede de insistenţele mele.
- Nu. Eram curioasă. Doream să te văd gătind.
- Eşti chiar atât de curioasă?
- Foarte, recunoscu ea.
- Hm, doreai să mă vezi; iată-mă... Cum ţi se pare că arăt?
- Ca bucătar? Binişor... Chiar te pricepi să găteşti?
- Încă mai ai îndoieli în această privinţă? Aşteaptă puţin! Vei vedea imediat dacă mă pricep sau nu...
- Aşa-i; voi vedea... De unde ai şorţul?
- Şorţul ăsta?! E al meu, răspunse el simplu.
- Al tău – al tău, dar de unde-l ai?
- De pe Terra.
- Evident că de pe Terra. Totuşi, de unde anume? insistă ea.
- De ce mă întrebi? Te interesează?
- Ţi-am spus că sunt curioasă, îi aminti ea.
- Vrei să-ţi procuri şi tu unul asemănător? surâse el.
- Era doar o întrebare, nu luă ea seama la cuvintele lui anterioare. E cumva secret?
- Nu, nu-i secret... Nu-l am de nicăieri; eu mi l-am făcut.
- Ţi l-ai făcut?! Nu înţeleg... Cum?
- Simplu; cu o bucată de material, o foarfecă, un ac şi o aţă. Asta a fost totul. N-aveam nevoie de mai mult.
- Adică... Singur ţi-ai făcut şorţul?
- Şorţul şi nu numai, confirmă el.
- Ştii să croieşti? Şi să coşi?
- De ce nu? Ţi se pare ceva rău în asta?
- Nu. Doar că... Mă miram! Mi se pare... Nu ştiu sigur cum; ciudat, poate?!
- Nu mă crezi, nu-i aşa? o suspectă el.
- N-am spus asta, se apără ea.
- E suficient să gândeşti astfel; simt... Dacă vrei, am să-ţi dovedesc că mă pricep, după ce termin de gătit.
- Nu-i necesar, se împotrivi ea.
- Cum crezi. Deşi aş putea, să ştii...
- Deci, ştii şi să tragi la maşină?
- Evident.
- La... Maşina de cusut?
- Desigur. La ce altceva? La care altă maşină?
- Şi de gătit, găteai des pe Terra, înainte de plecarea în misiune?
- Foarte des. Chiar zilnic.
- Zilnic? se miră ea.
- Da. Acasă. Nu exista zi în care să nu gătesc, mai ales în ultimul timp.
- Şi ai tăi ce ziceau?
- Nu erau foarte încântaţi când mă vedeau prin bucătărie, însă când îi serveam, la masă, îşi schimbau de îndată părerea.
- Tu îi serveai?
- Sigur că eu. Altfel, ce rost avea să gătesc? Doar nu degeaba...
- Ciudat...
- Ce anume?
- Când te-am întrebat, mi-ai spus că eşti doar matematician, nimic altceva.
- Păi, nu te-am minţit. Asta-i specializarea mea de bază, asta sunt. Pentru asta sunt pregătit. Că mai ştiu şi altceva, astea sunt în plus, mărunţişuri. Deci, nu sunt bucătar, chiar dacă mă pricep şi la aşa ceva. Sunt doar matematician.
- Înţeleg. Şi nici croitor nu eşti?
- Nu.
- Dar ştii să coşi, să croieşti şi să tragi la maşină.
- Da, aprobă el.
- Şi nici dansator profesionist nu eşti.
- Nu.
- Dar ştii să dansezi minunat, ca nimeni altul.
- Dacă aşa crezi tu...
- Mă întrebam; ce altceva mai ştii?
- Nimic.
- Sincer! îl sfătui ea.
- Bine, sincer... Mai multe altele; să zicem, mărunţişuri din astea.
- Aha, mărunţişuri... Dacă vom fi parteneri, poate o să ţi le descopăr eu, toate... „mărunţişurile” astea, de care aminteşti.
- Poate, zâmbi el aprobator. Ştii, uneori mă gândeam că ar fi trebuit să fi gătit şi după ce am plecat de pe Terra, în misiune, zilnic, aici, la bordul navei; aveam destul timp liber la dispoziţie, în care mă plictiseam. Astfel îmi găseam o ocupaţie utilă cu care să-mi umplu cu succes timpul liber. În plus, chiar mi-ar fi plăcut...
- Nu puteai face asta!
- De ce nu?
- Păi, nu erai bucătarul echipajului; erai... se opri ea.
- Eram, ce?! Hai, spune! Comandantul?! sugeră el.
- Da. Comandantul echipajului, al misiunii.
- Mda, sigur; excelent... mormăi el a nemulţumire, apoi reluă degajat: Puteam fi şi una şi alta în acelaşi timp, dacă aşa doream; le împleteam, în mod armonios. Nu mă împiedica nimeni, doar nu era interzis. Nici dom’ director, nici dom’ profesor, n-au precizat nimic clar în legătură cu această problemă. Dar am să repar greşeala asta.
- Cum?! Ce vrei să spui?
- De acum încolo, mă voi ocupa de asta zilnic, personal, chiar şi după ce vom părăsi Proxima.
- Nu-i nevoie; roboţii se descurcă destul de bine.
- Nu-i vorba dacă ar fi sau nu nevoie, dacă roboţii se descurcă sau nu, e vorba că aşa vreau eu şi gata! Asta e. E decizia mea.
- Altfel spus, vei fi bucătarul nostru?
- Chiar aşa. Ai ceva împotrivă?
- Cred că nu. Să vedem cum găteşti.
- Ai dreptate. Să vedem, râse el.
- Şi... Cum găteşti? Nu după anumite reţete?
- Reţete?! ridică el sprâncenele în semn de uimire, de parcă n-ar fi cunoscut semnificaţia acestui cuvânt sau ea l-ar fi jignit cumva rostindu-l. Nu folosesc niciodată aşa ceva! Nu-mi place să respect ingredientele şi cantităţile sugerate de alţii; prefer să apreciez eu singur ce, când, cum şi cât să utilizez.
- Ah... Îmi sună cunoscut. Te caracterizează. M-aş fi mirat să aud altceva.
- Pot adăuga că, foarte rar, în anumite condiţii, ţin totuşi cont şi de sugestiile unor experţi în domeniu, mai zise el, zâmbind; el potrivea gustul delicateselor pe care le pregătea doar după propria sa apreciere.
Tot discutând, îşi terminară cafelele.
- Deocamdată, ştiu sigur că-mi place cafeaua ta. Eşti expert în cafele, dacă se poate spune aşa ceva.
- Mersi pentru apreciere, însă nu mă lăuda prea mult; să nu exagerăm. Ştii bine că nu-mi plac exagerările, de nici un fel. Mai vrei?
- Nu, refuză ea. A fost de ajuns.
- Cum doreşti. Eu o să mai servesc una, spuse el şi-şi turnă din nou cafea în ceaşcă, sorbind tot conţinutul dintr-o înghiţitură.
- Hei... Ce faci? Nu-i bine să bei cafeaua aşa, toată deodată, îl atenţionă ea.
- Nu contează, replică el. Scuză-mă, acum am să mă reapuc de treabă, o înştiinţă el; se ridică, luă ceştile, le spălă, le şterse, apoi le aşeză la locul lor.
Lia îl privi uimită, cu admiraţie. El aşezase cu grijă pe masă tot ceea ce-i era necesar. Se mişca uşor şi repede, ca unul care ştia foarte bine ce are de făcut.
- Ce ai de gând să pregăteşti? se interesă ea.
- Pentru început, o supă. Sper că ştii ce-i aia.
- Ştiu ce e, dar nu şi cum se face.
- Vei vedea. Îţi plac supele?
- Depinde de gustul pe care-l va avea.
- O să-ţi placă, o asigură el.
Umpluse vasul cu apă, după ce-l clătise bine înainte, îl puse pe foc, apoi începu să cureţe ceapă şi cartofi.
- De la noi, din seră? întrebă Lia, referindu-se la ceapă şi cartofi.
- De unde altundeva? îi răspunse el tot printr-o întrebare.
- Te-aş putea ajuta cu ceva?
- N-aş crede. Mai bine ai grijă cu ochii.
- De ce?
- Din cauza cepei. E foarte iute. Te va face să plângi.
- Crezi?
- Sigur. Nu ştiai că ustură la ochi?
- N-am avut ocazia să aflu până acum. Totuşi, dă-mi voie să încerc măcar să te ajut.
- Nu te-aş sfătui. Şi nici nu cred că ştii ce ar trebui să faci.
- Dacă-mi explici, poate mă descurc.
- Bine. Dacă insişti, n-am nimic împotrivă. Însă nici n-am ce să-ţi explic. Priveşte doar! Şi încearcă să faci şi tu tot aşa, la fel ca mine, îi arătă el cum se procedează. E uşor. Sau cel puţin, mie aşa mi se pare.
- Cu cuţitul? Interesant! N-am umblat niciodată cu cuţitul...
- Dacă nu vrei, nu te obligă nimeni. Eşti musafirul meu; eu nu te pun la treabă.
- Ba da, vreau. Pentru că te-am văzut pe tine, vreau să încerc şi eu.
- Cum doreşti.
Ea luă cuţitul în mâna stângă şi o ceapă în dreapta.
- Invers; cuţitul în dreapta, doar dacă nu cumva eşti stângace, râse el, apoi o sfătui cu seriozitate: Dar nu începe cu ceapa.
- De ce? întrebă ea, mutând cuţitul în mâna dreaptă şi ceapa în stânga.
- Doar ce ţi-am spus: Ceapa e tare afurisită! O să plângi, iar eu nu vreau să văd lacrimi în ochii tăi, zise el.
- Lasă. Vreau să încerc. N-o să păţesc nimic. Şi tu plângi uneori?
- Mi se întâmplă şi mie câteodată, tot din cauza cepei. Chiar şi un bucătar experimentat ca mine poate păţi aşa ceva.
- Dar fără ceapă, ţi s-a întâmplat vreodată să plângi?
- Cred că da, răspunse el după o scurtă pauză, în care se gândise ce să spună; adăugă: Când eram mic, plângeam destul de des, după cum îmi spunea mama; eu nu-mi amintesc. De altfel, ca oricare alt copil.
- Nu m-ai înţeles; nu când erai copil. Acum, de curând, ţi s-a întâmplat? Fără ceapă?
În timp ce vorbeau, ea încerca să cureţe ceapa, însă fiind lipsită de îndemânare, nu se descurca mai deloc. El făcu o nouă pauză înainte de a răspunde, apoi zise simplu, firesc, iscodind-o cu privirea-i ageră:
- Da...
- Zău? De ce?
- De ce?! Nu ştiu. Poate pentru că... Totuşi, sunt doar o fiinţă umană. Sau tu ce credeai? Că n-aş fi?
- Ah... surâse ea scurt, privindu-l din ce în ce cu mai multă admiraţie; după un timp, oftă uşor.
- Ce s-a întâmplat? întrebă el îngrijorat, abandonând pe moment ce avea de făcut.
- Nimic grav, zise ea, ducând instinctiv mâna la ochi, spre a se freca, după ce lăsase cuţitul pe masă; explică totuşi: Aveai dreptate în legătură cu ceapa; e iute, ustură.
- Asta era... păru el liniştit; se îndreptă spre ea. Ţi-am spus că e iute şi o să te usture ochii, îi aminti el; îi luă ceapa din mână şi o aşeză pe masă. Vezi, dacă nu m-ai asculatat? Plângi... o dojeni cu blândeţe, privind-o atent, grijuliu; îi şterse delicat lacrimile care i se rostogoliră pe obraz, abia atingând-o. Haide! Vino să te speli cu puţină apă rece pe faţă. O să te simţi mai bine, o sfătui mai apoi.
- Lasă, se împotrivi ea. O să-mi treacă.
- Ţi-am spus că nu vreau să te văd plângând, îi aminti el. Nu pentru asta te-am invitat aici.
- De fapt, nu plâng. E doar din cauza cepei.
Totuşi, îl urmă şi se spălă cu puţină apă rece pe faţă.
- Cum te simţi acum? întrebă el, întinzându-i un prosop curat, să se şteargă.
- Mult mai bine; mulţumesc.
- Să nu te mai atingi de ceapă! îi interzise el. Lasă-mă pe mine; mă ocup eu de asta. Ştiu ce am de făcut, mă descurc.
- Am vrut doar să te ajut, justifică ea, aşezându-se la loc.
- Nu-i nevoie. Eşti invitata mea. Oaspeţii nu sunt puşi la treabă. Lasă-mă pe mine! repetă el.
- Şi eu ce să fac? Să stau să te privesc?
- Da. Nu mă deranjează, zise el, reluând lucrul.
Tăie ceapa cu mişcări repezi şi precise, mărunţind-o bine, apoi o puse în vasele cu apă, împărţind-o în cantităţi aproape egale.
- Ah... murmură el, frecându-şi uşor ochii înroşiţi, iritaţi. Vezi, ce ţi-am spus? Chiar şi unui bucătar cu experienţă i se poate întâmpla să lăcrimeze. Afurisită ceapă! E cu adevărat iute. Ustură rău, nu glumă... Sau poate că, mai degrabă, m-am dezobişnuit eu să curăţ, de când n-am mai gătit.
- Posibil. Dar cred că o să-ţi treacă.
- Negreşit, îmi va trece.
- Şi în vasul acela ce vrei să faci? se interesă ea.
- O tocăniţă, răspunse el.
- Ah, de aceea ai atâţia cartofi aici, se dumiri ea.
- Exact, o aprobă el scurt.
- Am să te ajut să-i cureţi, se oferi ea.
- Nu, se împotrivi el. Stai liniştită; nu-i nevoie să mă ajuţi.
- N-o să se întâmple nimic rău dacă voi curăţa şi eu câţiva; numai câţiva. Şi aşa nu mă pricep, deloc chiar.
- Bine, cum vrei. Nu te pot opri. Însă, ai grijă! Cuţitul e foarte ascuţit.
- Voi fi foarte atentă, îl asigură ea, deşi îi era teamă de tăişul cuţitului.
Amândoi curăţau deci cartofi, însă până să termine ea unul, el curăţa destul de mulţi.
- Cum poţi să-i cureţi aşa de repede? întrebă ea, privindu-l mirată.
- Ţi-am spus doar că nu-i prima oară când fac aşa ceva. Am experienţă.
- Totuşi, eşti atât de priceput...
- Nu-i vorba de pricepere; e doar obişnuinţă.
- Şi îndemânare, adăugă ea admirativ.
- Sincer, nu-i mare lucru; sunt doar nişte cartofi... zâmbi el.
Ea reuşise să cureţe vreo doi cartofi şi deja îl începuse pe al treilea, când, deodată, zârind lama cuţitului strălucind în mâna ei, începu să tremure, de parcă de abia în acel moment realiza că ar avea cuţitul în mână. Fixându-l cu privirea-i albastră, gândul îi zbură undeva, departe, în trecut, la o întâmplare nu tocmai plăcută pentru ea, amintindu-şi fără voia ei de cei doi indivizi care o atacaseră într-o seară frumoasă de primăvară. Privirea îi rămăsese aţintită asupra obiectului lucios cu lamă tăioasă din mâna ei, iar gândul o purtă spre vremurile din trecut, poposind acolo. Pe o străduţă lăturalnică, întunecată, îi zări pe cei doi indivizi scoţând două cuţite lungi, tăioase, bine ascuţite, cu lamele strălucind ameninţător în lumina palidă, abia perceptibilă a lunii, năpustindu-se asupra tânărului care intervenise curajos în favoarea ei. Îi zări luptându-se, tânărul apărându-se cu îndârjire, însă peste câteva clipe, zări pe unul dintre cei doi agresori repezindu-se asupra curajosului băiat şi rănindu-l destul de grav în partea de sus a braţului stâng; în acel moment, se tăie la degetul mare de la mâna stângă, fiindcă nu mai fusese atentă la modul în care manevra cuţitul aflat în mâna ei. Acest lucru o trezi brusc la realitate; zărindu-şi degetul însângerat, scoase un uşor suspin.
- Ce este? Ce s-a întâmplat? tresări Lucian, privind-o atent. Oh, nu! exclamă el îngrijorat, observând că ea se tăiase; îi reproşă cu blândeţe: Te-ai tăiat... Ţi-am spus să mă laşi pe mine să mă ocup de cartofi. Ia să văd, îi ceru el, apropiindu-se de ea.
- Lasă, n-am nimic, se împotrivi ea. Nu-i grav.
- Arată-mi ce-ai păţit, insistă el.
Ea-i întinse mâna, iar el îi examină degetul, apăsând uşor, pentru a observa unde este tăietura.
- Vrei s-o chem pe Stela? întrebă Lucian.
- Nu, nici gând! Las-o, n-o deranja pentru atâta lucru, nu e ceva grav, refuză Lia categoric. Şi e prea devreme.
- Te doare?
- Puţin, răspunse ea.
- Asta înseamnă că nu-i foarte grav, aprecie el. Iar dacă nu vrei s-o chemăm pe Stela, aşteaptă-mă aici. Mă întorc imediat cu cele necesare. Nici o grijă; se rezolvă.
- Lasă, Luci; o să-mi treacă, încercă ea să-l determine să se răzgândească.
- Mă întorc repede, repetă el, de parcă nici n-ar fi auzit-o.
Lucian porni spre cabinetul medical, dar, după cum spusese, se întoarse în scurt timp, având în mână o sticluţă cu soluţie dezinfectantă. Se apropie de ea, desfăcu dopul de la sticlă şi îmbibă o bucăţică de tifon sterilizat în acea soluţie, apoi aşeză sticluţa pe masă. Îi luă mâna într-a lui.
- Ce vrei să faci? întrebă ea, încercând să-şi retragă mâna.
- Nimic rău, şopti el. Stai liniştită! O să te usture puţin, dar sper că n-ai să ţipi.
- Sigur că nu ţip, zise ea, lăsând mâna moale, fără a încerca să şi-o retragă.
- Ca să nu te usture prea rău, o să suflu. De acord?
- Bine, aprobă ea scurt.
Tamponă cu bucăţica de tifon locul în care se tăiase, suflând uşor, apoi, cu o altă bucăţică, pe care o înmuiase în apă, îi şterse mâna de sânge, curăţând-o bine.
- Te mai ustură? întrebă el după un timp.
- Nu, răspunse ea.
- Înseamnă că-i mai bine. Acum am să-ţi bandajez degetul.
- Nu-i nevoie, se împotrivi ea.
- Cum adică? Ba, sigur e nevoie!
- De ce? se interesă ea.
- Păi... Ca să nu se infecteze, presupun.
- Crezi că ar fi posibil?
- Sigur, doar e o rană. Aşa că o să te bandajez, provizoriu, măcar pentru câtva timp.
Lia nu se mai împotrivi, acceptă, iar el se apucă să-i bandajeze degetul, dovedind şi aici iscusinţă, pricepere, îndemânare; pansamentul aplicat de el era delicat, acoperindu-i bine rana, fără a fi doar o legătură grosolană de bandaje.
- Gata. S-a rezolvat, o anunţă el.
- Văd că te pricepi, remarcă ea. Parcă m-ar fi bandajat un medic.
- Nu-i mare lucru. De altfel, medicii nu bandajează, decât în anumite situaţii; mai mult asistentele se ocupă de partea asta.
- Totuşi, te pricepi; mi se pare un lucru destul de important.
- Ţi se pare numai... zise el, zâmbindu-i, apoi o sfătui: Să nu mai cureţi cartofi! Nici ceapă. Ar fi mai bine dacă n-ai mai încerca să cureţi nimic. Lasă-mă pe mine! Nu te-am invitat aici ca să plângi sau să te accidentezi.
- Voiam doar să te ajut, justifică ea.
- Mersi pentru intenţie, dar nu-i nevoie. Nu-i rău că ai încercat sau că ai vrut să mă ajuţi, dar dacă nu poţi, mai bine renunţă. Mă descurc şi singur.
- Şi eu ce să fac? Să stau să te privesc?
- Da. Nu mă deranjează. Pe tine?
- Nici. Însă, nu mi se pare corect ca tu să munceşti, iar eu doar să stau.
- Este foarte corect. Eşti musafirul meu, oaspetele, deci, nu e necesar să te ocupi de nimic. Pricepi? spuse el, ştergând masa de cele câteva picături de sânge care curseseră pe suprafaţa ei.
- Cred că da. Deci tu eşti bucătarul, iar eu doar musafirul.
- Exact, o aprobă el, reluându-şi activitatea de unde fusese întrerupt.
Sfârşi în scurt timp, mişcându-se cu repeziciune şi precizie, sub privirea ei tot mai mirată.
Lia nici măcar nu avu timp să-şi dea seama când curăţase el toţi cartofii, îi spălase, îi mărunţise şi-i pusese în vas, pe foc, să fiarbă, apoi morcovii, cu care procedă la fel, orezul, pe care-l spălă bine; iată „ingredientele” pregătite, atât pentru supă, cât şi pentru tocăniţă. Acestea fiind gata, Lucian întinse pe masă o coală albă de hârtie şi luă alte vase, alte ingrediente. Lia nu înţelegea ce mai avea el de gând, aşa că, din curiozitate, nu ezită să-l întrebe:
- Acolo ce vrei să faci?
- Pâine, răspunse el simplu, firesc.
- Pâine?! repetă ea întrebător, după un timp de tăcere. Adică vrei să... Cum se spune oare?! Să... Frămânţi aluatul pentru pâine? Tu?!
- Întocmai, răspunse el la fel de simplu, pe acelaşi ton firesc.
- Adică ai de gând să frămânţi aluatul... Cu mâinile tale?
- Sigur. Altfel cum? Sau cu ce? Şi nu e prima oară când fac acest lucru, afirmă el.
Ea nu găsi cuvinte cu care să-i răspundă, aşa că el continuă să pregătească totul, nestingherit. Dar curiozitatea ei se manifestă din nou, în curând:
- Şi acolo, în vasul acela, ce vrei să faci?
- Prăjituri.
- Prăjituri?! se miră ea. Ştii să faci şi aşa ceva?
- De ce nu? Cu Nis prin preajmă, am fost nevoit să-nvăţ.
- Iar coala de hârtie de pe masă de ce ai întins-o?
- Ca să cern făina, explică el.
- S-o cerni? păru ea nelămurită.
- Da. Făina pentru pâine şi prăjituri; trebuie cernută înainte de a o folosi, pentru a înlătura eventualele impurităţi.
În timp ce vorbea cu ea, Lucian îşi vedea liniştit de treabă, dovedind multă răbdare, pricepere şi îndemânare. Se observa de departe că avea experienţă în domeniu, din felul în care se mişca, uşor şi repede, fără a depune prea mare efort.
- Cum vei face aluatul pentru prăjituri, fără ouă?
- Adevărat, asta-i o problemă; ouăle sunt nişte ingrediente foarte importante pentru o prăjitură reuşită. N-avem ouă proaspete în navă, pentru că n-avem găini la bord, aşa că, neavând încotro, voi folosi înlocuitorul care ne-a fost dat în acest scop; chiar dacă nu-i la fel de eficient, totuşi, e mai bun decât nimic. Se poate folosi cu succes, va da rezultate; ştiu asta, pentru că l-am mai încercat. Se poate întâmpla ca prăjiturile să nu fie la fel de gustoase, ca acelea preparate cu ouă proaspete, dar să ne mulţumim cu ce aveam; nu ne permitem să facem mofturi.
- Şi dacă vei avea nevoie de lapte?
- Voi folosi lapte praf. Avem suficient în navă şi e destul de bun. Nu puteam lua şi o văcuţă cu noi; nu?! Dacă ne gândim bine, ne-ar fi trebuit o întreagă fermă. Dar, repet, să ne mulţumim cu ceea ce avem. Nu suntem fermieri, ci astronauţi într-o misiune spaţială. E de ajuns că avem improvizată o seră, cu tot felul de legume, zarzavaturi, cereale şi alte plante necesare, fără de care nu ne-am fi putut descurca atâta timp, cu toate produsele acelea alimentare extrem de bine ambalate, conservate sau cu tot felul de înlocuitori. Aşa însă, avem întotdeauna la dispoziţie o ceapă, un cartof, un morcov, o varză, orice ne trebuie, ceva proaspăt, chiar dacă acestea nu sunt la fel de bune din punct de vedere calitativ cu cele de pe Terra, acestea fiind lipsite de lumina soarelui, dar e bine, deşi lumina aceea artificială, improvizată, oricât ar încerca să imite razele solare, nu reuşeşte; nu-i deloc acelaşi lucru. Însă în condiţiile de faţă, nu contează; ne descurcăm... Nu putem avea pretenţii la altceva.
- Iar ceea ce ai folosit acum, e cules chiar de tine, din grădina noastră improvizată?
- De mine personal, o asigură el, adăugând: Le-am ales pe cele mai bune, pe care le-am găsit.
Între timp, terminase de cernut cantitatea de făină pe care o considerase necesară, curăţase „locul de muncă”, strângând cu grijă coala albă de hârtie şi terminase chiar şi de frământat aluatul pentru pâine, pe care mai apoi îl modelă cu mâna, aşezându-l frumos în tava în prealabil unsă cu ulei, tot de el, apoi introduse tava în cuptorul dinainte încins la temperatura potrivită.
- Încă puţin şi pâinea va fi gata, o anunţă pe colega lui.
- Minunat! N-am mâncat niciodată pâine frământată de cineva. Adică, ştii tu, doar de roboţi sau automate speciale, nu de o persoană.
- Acum vei mânca pâine făcută de mine. Sper să-ţi placă.
- Şi eu sper. Dar depinde...
- Sigur; depinde de gusturile pe care le ai, o aprobă el. Acum mă voi ocupa de prăjiturele, apoi de cartofii prăjiţi.
- Cartofi prăjiţi? rosti ea întrebător.
- Da. Mie-mi plac; pai. Ţie?
- Sigur; şi mie. Cred că...
- Crezi doar? surâse el; adăugă: În curând vei avea ocazia să şi verifici dacă-ţi plac sau nu. Dacă veneai un pic mai târziu, găseai totul gata pregătit. Aşa însă, va trebui să mai ai puţină răbdare.
- Intenţionat am venit mai devreme, să văd dacă nu vei trişa, solicitând ajutorul roboţilor. Dacă găseam totul gata preparat, n-aş fi crezut că ai lucrat de unul singur.
- N-ar fi trebuit să ai astfel de îndoieli. Nu te-aş fi minţit, doar n-aveam motive.
- E mai bine aşa. Acum pot fi foarte sigură că nu m-ai minţit deloc.
- Ai dreptate, zâmbi el, amestecând de zor aluatul pentru prăjituri.
- E obositor? se interesă ea.
- Nu foarte...
În scurt timp, scoase din cuptor pâinea caldă, rumenită, aburindă, frumos mirositoare; numai privind-o, părea bună! O aşeză cu grijă pe masă, pe o altă coală albă, curată, apoi introduse în cuptor o altă tavă, în care turnase aluatul pentru prăjituri.
- Gata şi pâinea, zise el.
- Interesant... Pare bună şi miroase frumos, aprecie ea, privind spre pâinea rumenită.
- Pare doar?! Aşteaptă, să vezi cum e! Doar puţin, să se răcească niţeluş... zise el, apoi începu să cureţe din nou cartofi.
- Iar cureţi cartofi? întrebă ea, observându-l.
- Desigur. Cum altfel aş putea pregăti cartofi prăjiţi, pai?
- Cred că-i de ajuns ce ai făcut până acum.
- O fi, însă nu sunt dispus să renunţ la cartofi pai; îmi plac foarte mult.
- Ah... Păi, bine, dar... Nu te deranja prea mult.
- Cine ţi-a spus aşa ceva? Nu mă deranjez deloc. Tot aş fi gătit astăzi, chiar dacă nu veneai tu aici. Îmi făceam mâncare proaspătă. Chiar îmi place să gătesc. Sincer.
- Adică, în tot timpul ăsta, cât ai stat în navă, fără noi, ţi-ai gătit singur mereu? bănui ea.
- Exact, confirmă el. Doar am avut timp berechet la dispoziţie. Iar altfel m-aş fi plictisit.
- Presupun că-ţi puteai găsi alte ocupaţii.
- Probabil... Ţi-e foame?
- Puţin. Să zicem că, mai mult sunt curioasă. Vreau să gust din bucatele preparate de tine.
- Eşti invitata mea. Însă, încă puţină răbdare.
- Sigur...
După ce curăţă atâţia cartofi câţi i se păreau lui a fi necesari, îi spălă, îi tăie în felii subţiri, apoi „pai” – după cum se exprimase şi în final îi puse la prăjit. În scurt timp, totul era gata. Atât supa, tocăniţa, pâinea, cartofii prăjiţi, cât şi prăjiturile. După ce întinse o faţă de masă curată, aşeză tot ce era necesar.
- Acum putem servi, zise el.
- Ah, bine... rosti ea, intimidându-se uşor.
- Ce vrei mai înainte? Cu ce să te servesc?
- Nu ştiu. Cu ce crezi tu...
- Am să-ţi pun puţină supă. Dar ai grijă; nu s-a răcit încă. Să nu te arzi!
- Voi fi atentă, şopti ea, privindu-l pe ascuns, cu admiraţie crescândă.
El o servi, apoi tăie pâinea felii, îşi puse şi lui supă în farfurie, se aşeză şi începu să mănânce. Ea parcă şovăia, aşa că el o îndemnă:
- Hai! Nu-ţi fie teamă! Serveşte cu încredere!
Ea nu-i răspunse nimic, încuviinţând doar, uşor, discret. Sfioasă, cu gesturi delicate, începu să mănânce din farfuria care era în faţa ei. Se opri o clipă, după prima înghiţitură, pentru a constata cum este.
- Cum ţi se pare? îi ceru el părerea.
- E excelentă! Adică, de fapt... Tu chiar te pricepi?! N-aş fi crezut niciodată...
- Încă aveai îndoieli? se miră el.
- Bineînţeles că aveam. Dar acum gata, nu mai am. S-au spulberat!
- Şi pâinea? Cum ţi se pare?
- Minunată! E foarte bună. Şi nu spun asta ca să te laud, ci pentru că-mi place. Şi ar trebui să ştii că sunt foarte exigentă în ceea ce priveşte mâncarea; cu alte cuvinte, mofturoasă...
- Mofturoasă?! Mă bucur că-ţi place. Înseamnă că a meritat efortul.
- Probabil... murmură ea sec, iar după ce termină toată supa din farfurie, spuse: Mersi. A fost delicioasă. Nu m-aş fi aşteptat...
- Dacă mai vrei, te servesc imediat, se oferi el.
- Nu, mulţumesc. E de ajuns, refuză ea.
- Păi, dacă-ţi place...
- Îmi place, recunoscu ea. Dar n-am să exagerez.
- Cum vrei. Atunci trecem la felul doi.
- Poftim?! Cum?!
- Cum ai auzit, o lămuri el.
- Mersi, nu. Ţi-am spus, mi-a ajuns, îi aminti ea, împotrivindu-se.
- Nu mă refuza, te rog, insistă el, justificând: Măcar puţin, doar nu m-am străduit degeaba.
- Fie. Ai câştigat, cedă ea, adăugând: Dar numai puţin.
El o servi, în altă farfurie curată, pe celelalte aşezându-le la spălat, urmând ca, bineînţeles, tot el să le spele. Ea mâncă şi de data aceasta totul şi îi plăcu, fiindcă era foarte bun. El aşeză apoi castronul cu cartofi prăjiţi pe masă.
- Nu, se împotrivi ea. Ce faci? Mi-a plăcut, dar mi-a ajuns.
- Cum doreşti. Nu te oblig, însă eu am să mănânc şi cartofi prăjiţi; ţi-am spus că-mi plac foarte mult şi nu vreau să renunţ la ei. Ai putea încerca şi tu câţiva.
- Bine. Am să iau şi eu, dar numai câţiva, acceptă ea în final şi cartofii pai.
- Iar acum, desertul, privi el spre platoul cu prăjituri.
- N-am să te refuz, doar pentru că arată bine şi au un miros tare plăcut, spuse ea, luând o prăjitură de pe platou; după ce o gustă, aprecie: E bună! Chiar eşti priceput, foarte priceput.
- Mersi. Dacă-ţi place, e bine, surâse el.
Ea mâncă doar vreo câteva prăjituri, el la fel, Lia părând încântată de tot ceea ce vedea.
- Sunt delicioase. Dar, gata! Ajunge, spuse ea.
- Nu mai vrei?
- Mersi, nu. M-am săturat. Totul e delicios, eşti un bucătar foarte bun, dar dacă mai insişti mult şi o să mai mănânc, o să mă îngraş, iar eu nu vreau să se întâmple astfel.
- Ţi-am mai spus că nu există riscul ăsta, îi aminti el, măsurând-o cu privirea lui ageră, iscoditoare, din cap până-n picioare.
- Care risc? se prefăcu ea a nu pricepe.
- Acela de a te îngrăşa. Nu există, judecând după cum arăţi, repetă el, fixând-o cu privirea.
- Ce vrei să spui? Că aş fi prea slabă?
- Nici gând. Nu interpreta greşit.
- Atunci?
- Nimic. Vreau să spun doar că nu eşti nici grasă, nici slabă, ci potrivită, adică aşa cum trebuie să fii, zise el, dar ea-l privi neîncrezătoare. Serios, arăţi foarte bine, adăugă el, încercând s-o convingă că ar fi astfel. Ţi-ar sta însă cu adevărat bine dacă ai fi puţin mai grăsuţă. Însă în nici un caz nu ai nevoie să slăbeşti.
- Hmm... Păi, dacă eu aş fi prea slabă, ce-ai putea spune despre Maria?
- Ai dreptate; blonduţa noastră chiar e prea slăbuţă, dar îi stă bine aşa cum e. Nici nu mi-aş putea-o închipui altfel.
- Nici eu n-aş putea, îl aprobă Lia, sugerându-i: Cred că pe ea ar trebui s-o serveşti cu câte ceva gătit de tine. N-ar strica, i-ar prinde bine.
- Cu prima ocazie, am s-o servesc şi pe ea; chiar şi pe ceilalţi, afirmă el.
Pentru că amândoi se săturaseră, el se ridică, strânse repede totul, curăţă masa, apoi spălă vasele, la fel de repede, aşezându-le cu grijă la locurile lor, doar după ce le ştersese bine, să nu fie ude, în timp ce Lia îl urmărea discret cu privirea...