poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-10-19 | |
*88. Camelia.
Mergeau încet pe aleile albe ale unui părculeţ din oraş, discutând în şoaptă. Lucian o ţinuse pe Sonya de mână aproape tot timpul cât se plimbaseră. Pe drum nu se întâlniseră decât cu un singur localnic, necunoscut pentru Lucian, un tânăr care părea destul de voios. - Salut, Sonya, o salută acesta. - Bună, îi răspunse ea, surâzând încurcată. Tânărul privi apoi spre Lucian, de parcă de abia în acel moment îi sesiza prezenţa. Nu remarcă lipsa celor şase bulinuţe aurii, un amănunt ce n-avea nici o importanţă pentru localnici; cu sau fără ele pe rever, tot comandantul misiunii era considerat de toţi. De aceea, respectivul spuse emoţionat, plin de admiraţie: - Oh... Bună ziua, domnule! Dumneavoastră trebuie să fiţi domnul Enka Lucian, comandantul vizitatorilor de pe Terra. Sunt încântat să vă întâlnesc. - Ăăă... Salut. Păi... Şi eu sunt încântat, răspunse el derutat. - Nu vă reţin, domnule, deşi aş vrea să vorbesc cu dumneavoastră. Mi-a făcut plăcere să vă cunosc personal. - Şi mie... surâse şters Lucian. Tânărul se îndepărtă, salutând-o din nou pe Sonya. - Cine era respectivul? o întrebă Lucian, după ce tânărul nu se mai zărea. - El?! Vicky. Vick Dorn. - Da?! Vick? Grozav! El mai lipsea... Acum sunt Vick, Rick, Dick şi... - Şi Nick, îl completă ea, căci el se oprise. De ce nu-i rosteşti numele? - Credeam că nu-i bine să-l rostesc, în prezenţa ta. - Şi ce crezi că rezolvi astfel, dacă nu-l pronunţi? - Probabil că nimic, dar e mai bine să-l evit. - Te înşeli. Am trecut peste faza asta. M-am obişnuit cu ideea că el este căsătorit şi ştiu cât de mult o iubeşte pe colega ta cea blondă, Maria. - Deci n-am greşit; chiar erai îndrăgostită de el. - Lucian, te rog!!! - Ah, scuză-mă... - Lasă, nu-i nimic... Vezi, localnicii tot pe tine te consideră ca fiind comandantul vizitatorilor de pe Terra. - E normal ca localnicii să mă considere astfel, dar nu mă interesează acest amănunt! - Păi şi colegii tăi tot aşa te consideră, insistă Sonya. - Colegii mei?! Nici asta nu mă interesează! - Dar... încercă ea să justifice ceva, însă se văzu întreruptă: - Sonya, ceea ce s-a petrecut între mine şi colegii mei ne priveşte doar pe noi şi vom rezolva cumva această problemă între noi, sper, în curând, fără amestecul tău sau al localnicilor. Pricepi? - De acord. Rezolvaţi-vă singuri problemele. Dar când? Când ai de gând să-ţi reglezi conturile cu colegii tăi? - În curând, probabil, rosti Lucian, nu foarte hotărât. - Vai, Luci... Zău, ar trebui să... - Sonya, te rog încă o dată, să renunţăm de bună-voie la acest subiect, o întrerupse el. - Bine. În cazul ăsta, cred că ar trebui să mă retrag spre casă, zise ea. - Deja? Aşa de repede? Nu-ţi mai place compania mea? - Nu-i vorba despre asta... Tocmai, compania ta e mult prea plăcută şi există riscul să... Ştii, de fapt, chiar aş vrea să-ţi cer ceva, dar parcă mi-e teamă, zise ea şoptit, plecându-şi privirea în jos. - Teamă?! Iarăşi? De ce? De mine? o întrebă el. - Nu, de fapt, cred că mi-e mai mult ruşine de ceea ce vreau să-ţi cer. - Nu-i nevoie să-ţi fie nici teamă, nici ruşine. Spune-mi, o încurajă el. - Ah... Păi, ştii... Aş vrea... De fapt, n-aş vrea... - Ce anume ai vrea? Sau n-ai vrea? Sonya... spuse el şi-i ridică uşor capul, spre el. Întâlnindu-i privirea, ea tresări şi se intimidă mai mult. - Eu... Luci, n-aş vrea să te superi... Mi-e greu să-ţi spun... - De ce? zâmbi el. Nu te înţeleg. Hai, spune-mi! Curaj! Nu te mănânc, să ştii. - Bineînţeles că nu. Însă... Bine, fie... Uite, îţi spun! Aş vrea să... Să mă mai săruţi, măcar o dată, pentru ultima oară. Te rog... - Deci, asta era?! zâmbi el îngăduitor. Nu ştiu dacă ar fi bine sau nu să-ţi dau ascultare, însă nu trebuia să-ţi fie teamă sau ruşine să-mi spui... Tu eşti o fată frumoasă, minunată, iar eu... Am fost un idiot, orice ai spune tu! Am greşit faţă de tine, zise el şi o cuprinse delicat de mijloc, aproape de trupul lui, apoi o sărută, după cum îi ceruse ea. Ea-şi aşeză sfioasă braţele pe umerii lui şi se lăsă în voia lui, cele câteva clipe petrecute astfel părându-i-se ca de vis. După un sărut pe care el îl prelungi puţin, ca pentru a-i face ei pe plac, ea-şi coborî uşor braţele, abia atingându-l, iar el o eliberă din îmbrăţişare. - Îmi pare rău. Nu trebuia să fi făcut asta, de la bun început, se scuză el. - Ce anume? - Să te îmbrăţişez, să te sărut, să ne întâlnim... Nu trebuia să mă joc cu sentimentele tale. Ţi-am îngăduit să-ţi faci iluzii, speranţe... Am greşit! - Ţi-am mai spus că nu din cauza asta m-am îndrăgostit de tine, nu pentru că ne-am întâlnit şi m-ai sărutat. Mă îndrăgostisem deja de tine, de cum te-am văzut, fără ca tu să-mi fi spus ceva, pentru că eşti deosebit, interesant, nu pentru că mi-ai fi dat speranţe. Apoi, când ne-am întâlnit, mi-ai spus totul destul de clar, de la bun început, deci n-ai greşit cu nimic faţă de mine. Dar nu regret deloc, nimic, nici că m-am îndrăgostit de tine, nici că ne-am întâlnit de vreo câteva ori, nici că m-ai sărutat. Cel puţin cu atât m-am ales; pot spune că am fost sărutată de şeful echipajului de pe Terra. Mă pot mândri cu asta. - Halal mândrie... Scuze, Sonya... N-aş fi vrut să suferi şi din cauza mea. - Lasă, o să-mi treacă. Oricum, tu meriţi. Nu-mi pare rău. Doar sunt singura fată de pe Proxima care a fost sărutată chiar de şefu’, nu?! - Off, Sonya; off... Zău; de ce? De ce trebuie să se întâmple aşa? Nu înţeleg! Aş fi vrut să evit toate astea, dar se pare că n-am reuşit, nu s-a putut... - Nu-i vina ta. Şi repet, nu regret deloc, nimic din ceea ce s-a întâmplat. - Totuşi, scuză-mă, te rog, din nou. N-am vrut niciodată să suferi, nu din cauza mea. Regret că a fost astfel, dar nu pot schimba nimic. Aş vrea să mă înţelegi, deşi nici eu nu înţeleg. Totul e prea complicat, mă depăşeşte; din cauza ei, bineînţeles... Am încercat de multe ori, în fel şi chip, să mi-o scot din minte, dar niciodată n-am reuşit, nu ştiu de ce... Ea-mi domină gândurile, întraga fiinţă, fără voia mea. N-am de gând să cedez, să renunţ la ea; pur şi simplu, nu pot... - Înţeleg... - Nu ştiu ce anume înţelegi tu; probabil ţi-e greu să auzi toate acestea, ştiu că e dureros, dar n-am încotro. Eu... Trebuie să fiu sincer, să-ţi spun adevărul, nu te pot minţi. Aceste lucruri sunt mult prea serioase pentru a ne putea permite să ne ducem cu vorba unul pe celălalt; nu pot fi tratate decât cu seriozitate şi sinceritate. Nu pot continua să mă joc cu sentimentele tale, ştiind sigur că nu poate fi nimic între noi, ar fi un gest de neiertat din partea mea, ar fi inuman. Am înţeles acest lucru mai demult, cu ani în urmă, când am primit o lecţie pe care n-o pot uita. - O lecţie? Ce fel de lecţie? - O lecţie despre viaţă, despre sentimente... - De la cine ai primit această lecţie? Cine ţi-a dat-o? - O fată. O fată pe nume Camelia. Cami... - O fată?! Trebuia să-mi fi imaginat asta... - Nu-i ceea ce-ţi imaginezi tu. Datorită ei am înţeles că nu-mi pot permite să mă joc cu sentimentele altora. - Cum a reuşit să-ţi dea de înţeles acest lucru? - Păi, de fapt, procedasem cu ea cam tot aşa, ca şi cu tine, ba chiar mai rău, pentru că totuşi, tu nu-mi eşti indiferentă. - Nu înţeleg ce vrei să-mi spui. - E destul de simplu; mă întâlneam cu ea destul de des, aproape zilnic, mai mult seara, ne plimbam, vorbeam, râdeam, dansam, ne distram, în general, ne simţeam bine împreună. Doar că eu, bineînţeles, o îmbrăţişam şi o sărutam, la fel de des, după care o conduceam până unde locuia ea, iar eu plecam acasă, fără să mă gândesc la ea, nici măcar o singură clipă; nu eram îndrăgostit de ea, ba chiar mi-era indiferentă. Se părea însă că ea gândea şi simţea cu totul altfel decât mine, atât de diferit... - Cum anume? - N-aş vrea să intrăm în amănute, nu-mi face plăcere să-mi amintesc... - Haide, spune-mi acum; dacă tot te-ai apucat, continuă! Tu ai început să-mi povesteşti, fără să te rog eu, deci n-are rost să te opreşti. - Ai dreptate, dar nu-mi place să vorbesc despre asta. Şi totuşi... Am să-ţi dovedesc că nu sunt laş; vorbesc şi despre ceea ce nu-mi convine... Nu-mi convine, pentru că, din punctul meu de vedere, e un episod neplăcut din viaţa mea, o amintire din trecut pe care aş fi dorit să o uit, s-o las în urmă, dar n-am reuşit. - De ce spui că ar fi ceva neplăcut? - Pentru că aşa este. Deşi atunci nu-mi dădeam deloc seama. Pentru că şi atunci am fost un prost şi am comis o greşeală, una dintre puţinele, dar dintre cele mai mari greşeli ale vieţii mele; cam ca şi acum, de altfel... Deşi ar fi trebuit să mă fi învăţat minte de atunci, să nu fi repetat aceeaşi greşeală acum... Dar ce-aş mai putea face? Cum aş putea îndrepta lucrurile? Nu sunt perfect, nimeni n-ar putea fi, e imposibil... Toţi greşim uneori, mai mult sau mai puţin. Facem greşeli, unele mari, de neiertat, pe care le regretăm apoi, însă prea târziu, pentru că nimic nu mai poate fi schimbat; greşelile comise nu mai pot fi îndreptate. - Nu prelungi vorba! Îmi spui odată ce s-a întâmplat atunci sau nu? - Ai răbdare. Nu mă zori! Lasă-mă să-ţi spun în stilul meu, aşa cum mă pricep. - De acord. Totuşi, spune-mi odată! - Bine. Hai să trecem direct la subiect, să nu-l ocolim. Asta-i ceea ce doreşti să auzi de la mine, nu-i aşa?! Vorbeam deci despre lecţia pe care am primit-o de la Camelia cu mulţi ani în urmă, o lecţie despre viaţă, despre sentimente, o lecţie pe care n-o voi uita nicicând. Şi era vorba despre relaţia dintre mine şi ea, o relaţie care pentru mine nu valora prea mult, n-o consideram importantă; pentru mine era doar o simplă prietenie, un capriciu trecător, sau doar un alt fel de a-mi umple timpul liber într-un mod cât mai plăcut pentru mine, un fel de distracţie şi atâta tot, nimic altceva. Pentru ea însă, se pare că era altfel. Ea a luat totul mult prea în serios, a interpretat lucrurile altfel decât mine, într-un mod în care n-ar fi trebuit, însă a procedat astfel numai din cauza mea, datorită comportamentului meu, pe care ea l-a interpretat normal, după cum îmi dau seama acum; înţeleg că avea dreptate. Atunci însă, părerea mea era că a interpretat totul greşit, cum n-ar fi trebuit. - Până acum n-am înţeles mare lucru de la tine. N-ai putea să te exprimi mai clar, mai direct? - Bine. Am să fiu mai direct şi sper că mă vei înţelege de data asta, dar nu încerca să mă judeci. Nu ştiu ce aveam în minte atunci, cum priveam lucrurile, dar e clar că altfel decât acum, total diferit. Eram tânăr şi naiv, credeam poate că mi s-ar cuveni totul, sau că aveam dreptate în toate acţiunile mele, că n-aş greşi niciodată, însă acum îmi dau seama că nu putea fi chiar aşa... Acum, când privesc în urmă, înţeleg că am greşit, ba încă enorm. - Nu încerca să-ţi justifici acţiunile; spune-mi doar ce s-a întâmplat. - N-ai înţeles încă până acum? o întrebă el, iar pentru că ea clătină din cap în semn de negaţie, spuse: Am să încerc să-ţi fac pe plac. - Un moment, te rog, îl întrerupse ea. Dacă nu te deranjează şi dacă-ţi aminteşti, ai putea să-mi spui, nu cu precizie, măcar aproximativ, când anume s-au întâmplat toate acestea? - Păi, cu un mic efort, cred că-mi pot aminti; nu-i mare lucru... Era cam după ce am absolvit Institutul, în vara în care mi-am terminat studiile, deci aveam 18 ani şi ceva, iar numele ei întreg era Nedelea Camelia... Da; Camelia-Luiza Nedelea şi avea tot aproape vreo 18 ani pe atunci. - Cum arăta? - Chiar vrei să ştii? Sau de ce mă întrebi? - Dacă nu-i secret, spune-mi, te rog; te-am întrebat doar din curiozitate. - De ce-ar fi secret? replică el, apoi o descrise pe Camelia, aşa cum şi-o amintea: Era şatenă, cu ochii căprui, păr lung, uşor ondulat, înaltă, suplă, zveltă... Era frumoasă, chiar foarte frumoasă, de fapt, ca toate fetele, fiindcă fiecare are farmecul ei aparte. Deci şi ea era drăguţă în felul ei; îmi amintesc chipul ei şi cum îi spuneam: Cami, pentru că era mai scurt, deşi nici Luiza nu e un nume lung; preferam însă să-i spun Cami. Probabil aşa era şi ea obişnuită. - Tot nu mi-ai spus ce s-a întâmplat de fapt... - Ai dreptate... Ţi-am spus doar în mare, mai pe scurt, nu foarte detaliat, dar se pare că nu vrei să mă ierţi. Vrei să afli mai mult, sau chiar toate amănuntele. Hai să fiu mai clar şi sincer, aşa cum ştii deja că sunt. Deci, toate acele întâlniri nu reprezentau prea mult pentru mine, nu era ceva serios, ci doar aşa, mai mult ca o joacă; pentru ea însă nu era deloc o joacă, ea luase totul în serios. Astfel, mi-a spus într-o zi, când ne-am întâlnit, ca de obicei, că ea a înţeles totul, că ştie, chiar dacă eu nu i-am spus niciodată nimic în acest sens. Nu pricepeam la ce anume se referea şi rămăsesem mut de uimire când o auzisem vorbind astfel. Spre mai marea mea nedumerire, ea a continuat să-mi spună că a înţeles că aş fi mai timid, nu prea curajos şi că nu îndrăznesc să-i spun adevărul, dar ea şi-a dat de mult seama că eu o iubesc şi mai mult chiar, că aş vrea să mă căsătoresc cu ea, că aş fi nerăbdător să fac acest pas în viaţă alături de ea. Nu-mi dădeam seama de unde scosese aşa ceva, de ce trăsese asemenea concluzii, iar pe moment nu i-am putut răspunde nimic, rămăsesem interzis. Chiar şi atunci, ea a interpretat tăcerea mea ca pe un semn bun, ca pe un răspuns pozitiv, ca pe-o aprobare nerostită a spuselor ei şi s-a bucurat mult; era foarte fericită. A pecetluit totul cu o întrebare firească, sosită pe neaşteptate pentru mine: „Şi deci, pe când nunta?!” De abia atunci mi-am revenit, m-am dezmeticit brusc, mi-am dat în sfârşit seama ce se întâmplase şi a trebuit să recunosc adevărul, spre ghinionul meu. Dar nu mai aveam încotro; mă încolţise şi trebuia să-i spun, deşi era foarte dureros pentru ea în acele momente, căci mă trezisem prea târziu. Iar dacă nu-i spusesem adevărul când ar fi trebuit, adică de la bun început, eram obligat de împrejurări să i-l spun atunci, în acele momente. Nu-mi dădusem din timp seama cum ar fi trebuit să procedez cu ea, deci, normal, am greşit faţă de ea, dar nu mi-am închipuit niciodată că ea ar fi avut asemenea sentimente faţă de mine şi că ar fi crezut că o iubesc la fel de mult cum mă iubea ea pe mine. Cam asta a fost cu Cami... Vezi? Acum cred că m-am exprimat destul de clar. Acum ai înţeles? - Da, am înţeles. Şi când anume s-au întâmplat toate astea? Înainte sau după ce ai cunoscut-o pe ea? - Ea; cine?! La cine te referi? Pe care ea? - Ştii tu... Pe ea, adică pe cea de care în cele din urmă te-ai îndrăgostit totuşi. - Ah, ea... Nu, n-o cunoscusem încă pe ea când s-au întâmplat toate acestea, cu Cami, n-o întâlnisem... Deci, nu eram deloc îndrăgostit, de nimeni, nici măcar de Cami... - Dar de ea te-ai îndrăgostit de cum ai văzut-o, de prima oară... - De ea, da... A fost ca o vrajă, s-a întâmplat brusc, fără să vreau, ceea ce n-aş fi crezut niciodată că aş putea păţi şi eu, la rândul meu, sau poate n-aş fi vrut să mi se întâmple. Iar întâlnind-o, am avut şi eu ocazia să aflu pe propria-mi piele cum e să te ştii respins de persoana pe care ai îndrăgit-o. Nu e deloc plăcut; încă mai simt acest lucru, căci ea continuă să mă respingă, să mă refuze, de fiecare dată, ori de câte ori are ocazia. - Hmm... Deci şi ea ţi-a dat o lecţie, concluzionă Sonya. - Cu vârf şi îndesat; încă mi-o mai dă, după atâta timp... - Şi cum s-a încheiat povestea cu Cami? Cum s-a terminat relaţia ta cu ea? - Rău; chiar foarte rău. Logic, ea s-a supărat tare mult atunci. N-a vrut să mai asculte nici un fel de motive sau explicaţii. Mi-a spus că regretă că m-a cunoscut vreodată, că m-a întâlnit şi că nu vrea să mai ştie nimic despre mine. Am încercat să mă scuz, să-i cer să păstrăm prietenia dintre noi, dar nici n-a vrut să audă. Spunea că nu mă va ierta niciodată pentru răul pe care i l-am făcut, că ea mă iubise cu adevărat... - Sigur că aşa a reacţionat atunci. Era furioasă, supărată... Dar după o perioadă de timp, cred că a acceptat situaţia şi te-a iertat. - Nu ştiu, nu sunt atât de sigur. N-am mai întâlnit-o deloc de atunci. - Dar eu aşa cred. Nu putea rămâne supărată pe tine. - În orice caz, ea m-a determinat să înţeleg că nu mă pot juca deloc cu sentimentele altora, nu-mi pot permite să provoc suferinţă şi tristeţe, că treburile astea nu pot fi tratate altfel, decât cu seriozitate şi sinceritate. - Dacă-i aşa, atunci cu colega ta de acum, cea pe care o iubeşti, de ce nu eşti sincer şi nu-i spui ceea ce ai pe suflet? - Am încercat, de mai multe ori, dar e atât de dificil... - Poate că n-ai încercat de ajuns. Ar trebui să te străduieşti mai mult. - Poate... - Mai povesteşte-mi despre tine, despre viaţa ta, despre trecutul tău; e atât de interesant... Ca şi tine. - Aşa ţi se pare? - Nu; chiar aşa este, afirmă ea. - Dacă zici tu... Dar parcă spuneai că ar trebui să te retragi spre casă, îi aminti el. - Într-adevăr, ar fi cazul, însă nu mă grăbesc deloc să ajung; compania ta e în continuare foarte plăcută... Dar de ce-mi aminteşti acest amănunt? Te-ai plictisit deja de mine? Mă goneşti acasă? Vrei să plec? - Nici gând. N-am spus aşa ceva. Dacă vrei, rămânem, însă nu aici şi nu în picioare. Hai mai bine să luăm loc pe o bancă din părculeţul ăsta drăgălaş. - Fie cum vrei. - Nici o grijă. Când vei dori să te retragi, te voi conduce până acasă. - Bine, îl aprobă ea, căci ar fi fost greu să-l refuze... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate