poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-10-18 | |
*85. După alte trei luni, cu Sonya.
Trecuseră trei luni de când aduseseră la bord recipientul cu planta artificială, căreia îi mergea de minune, se dezvoltase normal, când lui Lucian îi mai rămăsese de vopsit cu albastru o mică porţiune, în partea de jos a navei, chiar în faţă, aproape de intrare, cu care încheia de revopsit întreaga navă, „Pacifis” devenind din nou o adevărată bijuterie albastră, măreaţă, frumoasă, strălucitoare. Era o zi de vineri, 7 septembrie 2091, în care nu se întâlnea cu Sid, deci hotărî să termine de vopsit nava; prin urmare, se apucase de lucru încă de dimineaţă. Îmbrăcat în salopeta de lucru, îşi luă bidonul cu vopseaua albastră necesară, pensula şi îşi vedea liniştit de treabă. Când îi mai rămăsese de vopsit puţin, o porţiune cam cât o uşă, pentru a ajunge în punctul final, se opri din lucru, părându-i-se că ar auzi paşi, în spatele său. Într-adevăr, nu i se păruse lui, ci chiar era cineva în spatele său. - Bună, Luci, auzi el o voce, care i se păru foarte cunoscută. - Bună, răspunse el şi se întoarse surprins, pentru a-l vedea pe cel ce i se adresase. Deoarece respectivul purta un costum special de protecţie, îi fu greu să-l recunoască imediat, dar faptul că individul purta un astfel de costum, însemna că era vorba despre un localnic al Proximei, doar dacă nu cumva vreunul dintre colegii lui s-ar fi gîndit să-i joace vreo farsă, însă el fu înclinat să creadă că ar fi totuşi un localnic, deşi parcă ar fi dorit să fi fost unul dintre colegi. - Ce mai faci, şefule? îl întrebă persoana astfel costumată. - Sonya?! păru el uimit, recunoscând de data aceasta vocea posesorului costumului protector; deşi i se adresase cu „şefule”, sigur nu era Nis. Tu eşti? întrebă mai apoi, pentru a se convinge că nu se înşelase. - Da, comandante, eu... îi confirmă presupunerea persoana echipată în ciudatul costum. Dar nu mi-ai răspuns la întrebare. Repet deci: Ce face comandantul echipajului aici? - Sonya, te rog... îi reproşă el blând, încruntându-se, fără a preciza motivul nemulţumirii lui. - Da; bine, Lucian, am înţeles, renunţă ea parţial la a i se adresa cu „şefule” sau „comandante”. Totuşi, ce faci aici? repetă pentru a treia oară întrebarea. - Păi, nu se vede? îi răspunse el tot printr-o întrebare, indicându-i printr-o mişcare elegantă bidonul cu vopseaua albastră şi pensula. - Aha, pricep... Încercai să vopseşti nava sau te vopseai pe tine însuţi? - Hmm... E chiar atât de rău? păru el încurcat, cercetându-şi ţi-nuta cu privirea. Am picat puţin pe mine? Nu-i nimic, se curăţă... - Poftim?! Asta numeşti tu puţin? Nu vezi că eşti albastru de tot, din cap până-n picioare; mai-mai să nu te recunosc... - Chiar aşa? surâse el. - Evident, întări ea. Dacă te-ar vedea acum un alt locuitor al planetei mele, unul care nu te-ar cunoaşte atât de bine ca mine, s-ar speria de tine, până te-ar recunoaşte şi şi-ar da seama cine eşti, de fapt. - Zău?! Arăt chiar atât de rău? Ca o sperietoare? - Nu. Arăţi destul de bine, chiar şi aşa. Ca o sperietoare, în nici un caz. Poate doar ca un om albastru, dacă există aşa ceva. De fapt şi fără vopsea, eşti tot albastru, doar asta-i culoarea uniformei voastre... - Mda, aşa-i... Doar că atunci sunt albastru numai datorită uniformei mele. Dar... Cu ce ocazie pe aici? - Cum?! Nu te bucuri să mă vezi? - Ba da, normal. Era doar o întrebare banală. - Cu nici o ocazie, doar aşa, în vizită; pentru că mi-era dor de tine şi doream să te văd. - Adevărat? - Bineînţeles. Eşti cam scump la vedere în ultimul timp, nu te-ai arătat nimănui, i-ai evitat pe toţi, cu bună ştiinţă. Se pare că fratele meu e unicul privilegiat, care a avut ocazia să te întâlnească, să te vadă, aproape zilnic, în rest, nimeni. Şi pe mine m-ai ocolit, se pare că tot intenţionat, deşi mi-ai promis că vom rămâne totuşi prieteni. Iar eu ce să înţeleg din atitudinea ta? Explică-mi şi mie, te rog... Suntem sau nu prieteni? - Suntem. Evident. Nu încape nici o îndoială. - Hmm... Drept să-ţi spun, mie nu mi se pare, cel puţin nu din ceea ce reiese din comportamentul tău din ultimul timp. Sau poate nu ştiu eu... Aşa-ţi tratezi tu prietenii, de obicei? - Ce-aş putea să-ţi spun?! Cred că ai dreptate. Acuzaţiile tale sunt grave, dar reale; n-am cum să mă apăr. - Vai, Luci; eu nu te-am acuzat de nimic. Ce-ai înţeles tu? Eu am spus doar aşa... - Totuşi, îmi pare rău pentru comportamentul meu prostesc. Te-aş ruga să mă scuzi, dacă poţi, deşi n-am nici un motiv care să justifice felul în care m-am purtat. Nu pot să-mi explic nici mie însumi ce anume s-a petrecut cu mine; nu-i genul meu să mă ascund sau să-mi evit prietenii. Regret... Nu ştiu ce să-ţi spun, n-am cuvinte; nu există scuze. - Lasă, încerc să te înţeleg. Eşti deprimat, n-ai chef de nimic, decât de vopsit frumoasa ta navă albastră. Eşti foarte ocupat, după câte se vede. Dacă te deranjez cumva, am să mă întorc imediat în oraşul artificial, să te las singur, să-ţi continui munca începută. - Nu spune prostii! Nu mă deranjezi deloc. Îmi face plăcere că eşti aici, că am ocazia să te văd şi să-ţi vorbesc. - Totuşi, nu pari încântat de revedere... - Nu-i adevărat! Chiar dacă nu se observă, mă bucură faptul că eşti aici. Mai aveam doar puţin de lucru, o mică porţiune de vopsit, după cum vezi. - De fapt, ştiam ce faci în acest moment şi că mai ai puţin de vopsit aici, de aceea mi-am permis să te deranjez. - Aha, pricep... Deci m-ai urmărit, chiar dacă nu în direct; ai continuat însă să mă urmăreşti. - Aşa e, recunosc. Nu te văzusem de mult timp şi doream să ştiu ce faci, lucru pe care-l puteam afla cu uşurinţă. - Pricep. Nu te condamn deloc. Dacă ai posibilitatea să afli orice, de ce nu? Poate că şi eu aş fi procedat la fel, în locul tău. Dar dacă tot ai venit până aici, hai să intrăm în navă, n-are rost să stăm afară. Termin mai târziu de vopsit nava, am destul timp. - De ce nu-i laşi pe roboţi să se ocupe de treaba asta? - Să las roboţii?! Nu; prefer să termin eu, de moment ce eu m-am apucat de revopsit, eu voi vopsi toată nava cu albastru, deci eu o voi termina. - Bine, n-ai decât; fie cum vrei... - Deocamdată... Hai să intrăm în navă, repetă el. - Mai bine nu. Sincer, aş prefera să mergem prin oraşul artificial, să discutăm, să ne plimbăm, ca să scap de costumul ăsta incomod; mă simt mult mai bine fără el, dar aici sau în nava ta, nu pot renunţa la el. - Vom merge şi prin oraş, însă înainte de asta, tot va trebui să intrăm în navă, măcar pentru puţin timp, atâta cât să mă curăţ şi să mă schimb în uniformă. Doar ce ai spus că aşa, albastru cum sunt acum, i-aş putea speria pe toţi locuitorii planetei. N-aş vrea să se întâmple una ca asta. - Ai dreptate. Bine, în cazul ăsta, să intrăm în nava ta, zâmbi Sonya. - După tine, domnişoară, o invită el, galant, făcându-i loc să treacă înaintea lui. Sonya urcă treptele navei cu eleganţă, chiar dacă era îmbrăcată în acel costum protector care o incomoda şi-i îngreuna mişcările, apoi intră pe trapa care se deschise automat la apropierea ei. Lucian o urmă. Ajunseră în interiorul navei, pe puntea principală. Sonya îşi roti atentă privirea, de jur-împrejur, pentru a observa totul cât mai bine. - Ia loc, o invită Lucian. Fă-te comodă, te rog. - E frumoasă nava ta, aprecie ea. - Mersi. N-ai văzut-o deloc până acum? se miră el. - N-am avut ocazia, răspunse ea. - Dacă-ţi place de la bun început, e bine. Acum scuză-mă, te rog. Mă retrag până-n rezerva mea, să mă schimb, dar mă întorc imediat. Nu va dura mai mult de 15 minute. În aşteptare, îţi pun puţină muzică; nu prea tare, să nu te deranjeze. Iar dacă vrei, te servesc cu ceva. Spune-mi ce vrei să-ţi aduc. - Nimic. Nu te deranja. - Nu-i nici un deranj. Dimpotrivă, o plăcere. - Atunci, nu-mi aduce, pentru că ar fi inutil. Nu pot servi nimic, din cauza costumului ăstuia pe care-l port. Mi-ar fi imposibil. Iar fiind în interiorul navei tale, nu pot renunţa la el. - Ah, uitasem de inconvenienţele costumului tău. Păcat! Nu ştii ce pierzi. Te-aş fi servit cu ceva special. - Nu te-aş refuza, dacă aş putea, deci nu e din cauză că n-aş vrea. - Atunci uite cum o să procedăm, ca să nu pierzi totuşi ocazia de a servi ceva cu totul deosebit, natural, de pe Terra... Am să-ţi pregătesc un micuţ pacheţel, pe care-l vom lua cu noi şi-l vom desface mai târziu, în avion, sau într-un părculeţ din oraşul artificial, unde crezi că ar fi mai convenabil pentru tine. - Dacă insişti, n-am să te refuz, ar fi o impoliteţe din partea mea, dar să nu te deranjezi prea mult. - Nici o grijă. Sper să-ţi placă. În caz contrar, ar însemna că nu sunt un bun bucătar. - Vrei să spui că o să mă serveşti cu ceva preparat de tine? De tine personal? se miră ea sincer, fără a se preface; Lucian putea citi uimirea în glasul ei, pe chip n-ar fi avut cum, datorită costumului protector pe care-l purta. - Cu mâinile mele. Şi le poţi servi fără teamă; nu sunt otrăvite, zâmbi el. - Adică... Vrei să spui că tu găteşti? făcu ea ochii mari. - Zilnic, întări el. Arta culinară sau gastronomia, cum i se mai spune pe Terra, este una dintre marile mele pasiuni, iar mie mi se pare că mă descurc destul de bine, mâncărurile preparate de mine mi se par suficient de gustoase. Depinde care va fi părerea ta, depinde ce gusturi ai. Oricum, eu gătesc de foarte mult timp, fac pe bucătarul, iar asta chiar îmi place. - Ciudat... Nu mi se pare tocmai potrivit ca un comandant ca tine să gătească. Adică, vreau să spun că eşti totuşi comandantul acestei misiuni, nu bucătarul, deci nu e ceva potrivit pentru tine. Nu aceasta-i datoria comandantului misiunii. - Auzi... Te rog să nu mai tot aminteşti acest amănunt, ştii prea bine care, mai ales acum. Pentru mine funcţia pe care am avut-o nu contează foarte mult; îmi place ceea ce fac şi nu mă deranjează deloc, deci nu mă intresează dacă mi se potriveşte sau nu... Aşteaptă-mă, te rog, am să încerc să mă grăbesc cu pacheţelul. - De acord, te aştept. Însă nu te grăbi doar din cauza mea; mă simt bine aici, e drăguţă nava ta. E o ambianţă plăcută, deci nu trebuie să-ţi faci probleme din cauza mea, ţi-am mai spus doar că mă simt foarte bine, în ciuda incomodului meu costum. - Mă bucur că te simţi bine aici, însă n-am de gând să te las să mă aştepţi prea mult, n-ar fi frumos din partea mea să profit de faptul că îţi place aici. - Păi... Fotoliile sunt confortabile, muzica e foarte plăcută; parcă nici nu mă mai deranjează atât de mult costumul pe care-l port, însă nu pot renunţa la el, chiar dacă aşa aş vrea sau mi-ar place. - Nici nu ţi-aş cere să renunţi la costumul tău... Am să trimit pe unul dintre cei doi roboţi, să stea cu tine până revin. - N-am nimic împotrivă. Poţi să-mi trimiţi chiar şi pe unul dintre roboţii tăi sau pe amândoi, dacă vrei, dar acum hai, du-te odată şi curăţă-te! Nu mai întârzia! Ce aştepţi? îl zori Sonya. El se îndreptă spre rezerva lui, lăsând-o pe Sonya, deocamdată singură, pe puntea principală a navei. În aşteptarea lui, se aşeză pe un fotoliu moale, instalându-se cât mai comod. Ca una ce era obişnuită cu aparatura electronică avansată, cercetă totul cu atenţie, însă numai cu privirea, fără a se atinge de nimic şi fără a se mira sau minuna de ceea ce vedea, doar nu i se părea nimic neobişnuit, ci dimpotrivă, depăşit de tehnica locală. Nu după mult timp apăru robotul, care se recomandă şi de a cărui apariţie Sonya nu se miră deloc. Era Felix, fiindcă pe el îl trimisese Lucian, iar Sonya îl găsi destul de „drăguţ”, pentru un robot. Deci domnişoara Kelso rămase în compania robotului, cu care discuta din când în când, pentru a nu se plictisi; Felix se dovedi a fi o companie plăcută, chiar dacă era doar un robot. Între timp, Lucian se schimbă de salopeta de lucru, curăţându-se de vopseaua albastră, apoi se îmbrăcă în uniforma lui, veşnic bine îngrijită, albastră şi ea, acum însă, încă lipsită de cele şase buline mici, aurii, pe care el le îndepărtase de pe reverul hainei. Înainte de a reveni pe puntea principală, unde era aşteptat de Sonya, îi pregăti acesteia un pacheţel, aşa cum promisese. Când ajunse pe puntea principală, o găsi pe Sonya încă aşezată pe un fotoliu, privind fără prea mare interes, spre pupitrul de comandă. - Iată, m-am întors, îşi anunţă el prezenţa. Sper că nu m-ai aşteptat foarte mult. Te-ai plictisit cumva? - Nu m-am plictisit deloc, îi răspunse ea, ridicându-se de pe fotoliu. - Ce zici? Cum arăt acum? o întrebă el, aranjându-şi şi cercetându-şi ţinuta. - Tot albastru, aprecie ea, zâmbind. Însă acum semeni cu cel pe care-l ştiam eu. - Sper că nu te vei mai speria de mine, nici tu, nici altcineva. - Nici gând. Nici înainte nu m-aş fi speriat de tine. Cel puţin, nu eu. - Mă bucur. Sper că nu vei avea probleme dacă vei fi văzută în compania mea. - Nu, evident. Ce tot spui prostii? E o cinste să fiu văzută de alţii în compania ta, iar pentru mine – o adevărată plăcere. Dar... Unde sunt cele şase bulinuţe de pe reverul hainei tale? remarcă ea lipsa acestora. - Nu contează, se încruntă el a nemulţumire, adăugând: Hai, să mergem! După tine, domnişoară, o invită el politicos, cu eleganţă. Sonya porni către trapa navei, iar Lucian păşi în urma ei. - Ah, să nu uităm asta, îşi aminti el, zărind pacheţelul pe care-l pregătise pentru ea. - Nu era nevoie să te deranjezi, zâmbi ea, privind în urmă. - Ba da. E foarte important. Vei fi prima persoană de pe Proxima, care va avea ocazia să guste ceva pregătit de mine personal. - Oho, ce onoare... murmură ea, apoi ieşi pe trapa navei. - Felix, tu şi Robby aveţi grijă pe aici; vedeţi ce mai e de făcut... i se adresă Lucian robotului, înainte de a ieşi şi el. - Nici o problemă, Lucian. Ne descurcăm noi, îl asigură robotul. Ce zici, am putea termina noi de vopsit nava, pe dinafară? - Nici vorbă! se opuse el categoric. Să nu vă atingeţi de vopsea, sau să vă apucaţi voi de vopsit. Asta-i treaba mea, eu voi termina. Clar? - Bine. Am înţeles. Poţi pleca liniştit, nu ne vom amesteca acolo unde nu ne permiţi, îl asigură Felix. - Nu-i vorba despre permisiuni sau interdicţii, dar asta-i o treabă pe care vreau s-o termin eu personal, nu altcineva, îl corectă pe robot, apoi ieşi din navă. Desigur, el reîncepuse să vopsească nava, el se ocupase de acest aspect, deci tot el trebuia să şi termine... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate