*82. Vizite nocturne.

Afară se înserase deja, deşi suprafaţa veşnic albă a planetei nu lăsa să se întrevadă acest lucru, ce putea fi ghicit numai după nuanţele mai închise ce se zăreau în înaltul cerului, unde începeau să-şi facă apariţia şi primele stele; altfel nu exista nici un alt indiciu că ar fi seară.
- O să mergeţi pe jos sau luaţi un avion până-n oraş? se interesă Lucian.
- O plimbare pe timp de seară e întotdeauna plăcută, deci vom merge pe jos, hotărî Nick.
- Atunci merg şi eu cu voi, poate până la cercul colorat, după care mă voi întoarce în navă, decise Lucian.
- Deci, să înţelegem că ţi-ai revenit cât de cât? presupuse Nick. Poate că te vom revedea în curând printre noi, nu doar eu şi Maria, ci cu toţii.
- Nu cred, îl contrazise Lucian. Nu ştiu nimic, nu sunt sigur, trebuie să mă mai gândesc, dar nu cred că se va întâmpla atât de curând, deci, deocamdată, sigur nu!
- Păcat... Îmi plăcea ideea, regretă Nick.
- Ştiu, dar... Nu încă, repetă Lucian.
- Şi ce să le spunem celorlalţi? Sigur ne vor întreba despre tine, ne vor asalta cu întrebările. Toţi vor să ştie ce mai faci, cum te mai simţi, când vei reveni printre noi... Iar noi, ce să le spunem? îl întrebă Nick.
- Spuneţi-le orice vreţi, orice aţi înţeles, evită el un răspuns precis. Eu nu ştiu nimic sigur.
- Deci, laşi totul în seama noastră, la aprecierea noastră, constată Nick.
- E mult mai bine aşa, aprecie Lucian.
- Cum crezi... nu insistă Nick.
- Luci, celorlalţi le e dor de „Pacifis”... În plus, poate doresc să vadă planta artificială, cu recipientul... Ar putea veni în navă, să o vadă? întrebă blonda.
- Sigur, de ce nu?! Luni, marţi, miercuri şi joi, pot veni între orele 12.00 – 19.00, să viziteze planta artificială; pe mine nu mă vor găsi aici, voi fi plecat, preciză el. Vineri, sâmbătă şi duminică să nu vină deloc; atunci, de obicei, stau doar aici, în navă, nu plec nicăieri.
- Ah... Doar aşa să vină, când nu eşti tu aici... înţelese blonda, nemulţumită de această constatare.
- Exact; aşa aş prefera.
- Şi dacă vor întârzia mai mult la bord, peste ora 19.00, sau vor veni mai devreme de ora 12.00, ori poate în week-end? presupuse Maria.
- Sper să nu fie cazul, replică el.
- Dar, Luci, nu-i corect; normal, ar vrea să te vadă şi pe tine, insistă Maria.
- Eu, nu! Nu vreau să-i întâlnesc. Aş prefera să fiu lăsat în pace, singur...
- Iar eşti încăpăţânat ca un catâr, îl clasifică blonda.
- Posibil... murmură el.
În scurt timp ajunseră în dreptul cercului colorat, unde trebuiau să se despartă.
- Dacă tot ai venit cu noi până aici, hai şi până-n oraşul artificial. Nu mai e mult de mers, zise Maria.
- Frumoasă încercare, blondo, dar să ştii că nu merge! Nu ţine figura. Nu mă las păcălit, deci, n-am să-ţi cad în capcană, îşi dădu Lucian seama de intenţia ei.
- Ar trebui totuşi; colegii noştri vor şi ei să te vadă. Dă-le prilejul ăsta; după trei luni de absenţă, merită măcar atât. Nu zic să te întorci acum printre noi, dar... nu cedă Maria.
- Blondo, nu insista! rosti Lucian cu seriozitate, atribuindu-i o privire severă, mai severă ca oricând.
- Uau... Te-ai schimbat, Luci... Eşti altfel, sesiză Maria.
- În ce sens?
- Nu ştiu, dar felul în care m-ai privit acum... M-am simţit foarte ciudat; de parcă mi-ar fi îngheţat brusc toate simţurile. Nu erai aşa înainte...
- Serios?! Scuze, nu intenţionam să... De fapt, nici nu ştiu ce vreau să spun.
- Zău, Luci, de ce eşti aşa? se apropie Maria de el.
- Eu, blondo? Cum anume?! se miră el.
- Aşa cum eşti acum... Rece, dur, arogant, ursuz, morocănos, mofturos, încăpăţânat, mândru, orgolios... Nu ştiu, te comporţi prosteşte, copilăreşte, nicidecum ca un om matur cu pretenţiile tale. Nu te ridici la standardul tău, la statutul tău.
- Eu, blondo?! repetă el întrebător, adăugând: Ţi se pare ţie numai...
- Nu mi se pare deloc. Eşti, dar ce să mai, te las aşa, cu încăpăţânarea ta cu tot; văd că nu am cu cine discuta. Eşti foarte căpos, ca un catâr, ţi-am mai spus, însă te las în pace, n-am ce-ţi face.
- Nu sunt nici chiar aşa, blonduţo, se împotrivi el.
- Asta vom vedea, replică ea nemulţumită.
- Cu bine, blonduţo, îi spuse el zâmbind, sărutându-i mâna.
- Cum adică, doar „Cu bine, blonduţo”?! Greşeşti dacă-ţi închipui că aşa ne vom despărţi. Cum poţi să crezi că vei scăpa aşa uşor de mine? zise ea, apropiindu-se de el; nu-i convenea acest gen de despărţire. Luci, răule...
- Hei, stai aşa, te rog! Ia-o uşurel, blondo...
- Ce s-o iau mai uşurel? i-o întoarse ea vioaie. Nu mă ruga nimic. Nu ştiu când o să te mai văd, mofturosule simpatic, deci, cel puţin lasă-mă să-mi iau rămas bun de la tine aşa cum se cuvine. Apoi iar îţi voi simţi lipsa, iar îmi va fi dor de tine.
Nici unul nu mai spuse nimic, iar Lucian n-avu timp să protesteze; blonda îl trase spre ea, îmbrăţişându-l cu putere, apoi îl sărută, evident însă, doar pe ambii obraji şi-i zise, „eliberându-l”:
- Acum e mult mai bine. Aşa mai merge... Acum te poţi retrage în bârlogul tău; închide-te acolo şi continuă-ţi hibernarea, urs căpos ce eşti! Deşi iarna a trecut de mult, dar se pare că ai pierdut şi noţiunea anotimpurilor.
- Ştii, prietene, ţi-am mai spus, nu prea ai grijă de blondina ta, îi atrase el atenţia lui Nick, neluând în seamă vorbele Mariei. Ar trebui s-o supraveghezi puţin mai atent, să n-o laşi de capul ei; o ia razna... Ai grijă, să n-o pierzi, îl sfătui el.
- Aş... Nu-mi fac probleme din cauza ei, am încredere deplină în ea. Nu cred că greşesc şi sunt sigur că n-am s-o pierd, replică Nick zâmbind, îmbrăţişând-o pe Maria, căreia i se adresă, privind-o drăgăstos, fără prefăcătorie: Să mergem, iubito!
„Da, e bine aşa, vă înţelegeţi de minune! Vă potriviţi perfect amândoi; parcă vă completaţi unul pe altul...” se gândi Lucian, admirându-i, în timp ce ei se îndreptau spre cercul colorat, pe suprafaţa căruia păşiră în curând; acesta se îndreptă ca la comandă în jos (deşi, evident, nu primise nici un fel de comandă), purtându-i pe suprafaţa lui rotundă pe cei doi, aşa cum erau, îmbrăţişaţi şi sărutându-se. Cercul întârzie să apară sus, la locul lui; probabil că ei doi nu coborâseră de pe el, Nick întârziind cu săruturile...
Lucian nu aşteptă revenirea cercului la suprafaţă, dar nici nu se uită în jos, spre cei doi; n-ar fi fost un gest potrivit din partea lui. Oricum, îşi închipuia, fără a depune eforturi prea mari, de ce întârzia cercul...
Se întoarse însă în direcţie opusă, fără a sta pe gânduri, pornind cu paşi mărunţi îndărăt, spre albastra „Pacifis”, fără a se grăbi deloc. Gândurile îi erau îndreptate în totalitate spre cuvintele colegei sale blonde, potrivit cărora, Lia îl iubea pe el. Nu-i mai ieşea din minte acest amănunt, orice ar fi făcut. Auzea mereu ceea ce-i spusese Maria: „Te iubeşte, Luci şi suferă foarte mult din cauza ta. Ea te iubeşte, ştiu sigur acest lucru acum.”
Ajunse totuşi la nava albastră în scurt timp. Intră şi se îndreptă spre rezerva lui, intenţionând să doarmă; după atâta dans cu blonda, avea nevoie de odihnă. Sări peste masa de seară; după ceea ce auzise de la Maria, nu mai avea chef de mâncare. Intră direct în rezerva lui, fără a se opri în altă parte. Se dezechipă la iuţeală, apoi se întinse pe salteaua lui confortabilă, încercând să adoarmă. Renunţase şi la obişnuitul său duş de seară; nu se simţea în stare de nimic. Ar fi vrut să adoarmă repede, însă nu reuşi acest lucru. Gândurile nu-i dădeau pace. Nu mai putea suporta, nu putea continua astfel! Totul era mult prea dificil, de neînţeles! Se chinuia doar...
Pentru a se putea totuşi odihni în acea noapte, hotărî ca ziua următoare, de dimineaţă, foarte devreme, să treacă prin oraşul artificial, s-o vadă pe... Lia. Trebuia s-o vadă, însă în aşa fel încât ea să nu-l observe pe el, altfel nu se putea linişti. Decise deci ca dimineaţa următoare, foarte devreme, să intre neobservat în camera pe care Lia o împărţea cu adorabila Ly, sperând că ele nu se vor trezi chiar aşa de devreme, deci nu-i vor sesiza prezenţa. Risca totul pentru a o vedea măcar, fie chiar şi doar dormind. Deci, pentru el, totul era destul de clar; aşa rămase stabilit să procedeze dimineaţa următoare, iar acest gând reuşi să-i aducă, în sfârşit, liniştea mult dorită, cel puţin deocamdată, ajutându-l să adoamă.
După cum stabilise mintal, ziua următoare se trezi foarte devreme, ba poate că mult prea devreme, zorii dimineţii fiind încă departe, însă mai mult de atât nu reuşise să doarmă, iar faptul că se trezise atât de devreme era în avantajul lui; astfel putea fi sigur că fetele încă dormeau la o oră atât de târzie, când el va ajunge acolo, în camera lor. Prin urmare, nu pierdu timpul degeaba; se echipă la repezeală, deşi nu neglijent, apoi porni grăbit spre oraşul artificial. Merse tot timpul repede, străduindu-se să nu facă zgomot, însă se grăbea, fiind nerăbdător s-o revadă pe colega lui, Lia, cea care-i domina mereu gândurile, întreaga lui fiinţă, marea lui dilemă...
Era sâmbătă, 23 iunie 2091. Afară cerul era cuprins în totalitate de negura de nepătruns a nopţii, chiar dacă suprafaţa planetei rămânea la fel de albă ca pe timp de ziuă; era însă clar că nu era încă dimineaţă, ceea ce lui îi convenea de minune. Atmosfera veşnic proaspătă, plăcută, îl îmbie de cum părăsi nava albastră, însă nu de prospeţimea aerului avea nevoie în acel moment, ci de cu totul altceva. Datorită grabei cu care se deplasa, fără a lua seama la nimic pe parcurs (oricum cunoştea traseul pe de rost), ajunse repede în oraşul artificial, în apropierea camerei celor două domnişoare. Aici nu bătu la uşă, cum ar fi procedat în mod normal, dacă venea ziua, în vizită, pentru a cere permisiunea de a intra, ci încercă direct uşa, să vadă dacă se va deschide fără a face zgomot, intenţionând să intre.
Din fericire pentru el, spre norocul lui, uşa se deschise în curând, fără probleme, fără mari eforturi din partea lui, deci intră în cameră. Era hotărât ca, dacă uşa nu se va deschide şi-i va crea probleme în acest sens, să renunţe la încercarea de a intra în cameră, pentru a nu-şi trăda prezenţa, însă aşa, nu se vedea nevoit să procedeze astfel, intră fără a-şi face griji.
Precaut, păşi uşor spre patul în care cele două surori dormeau încă, la ora aceea, fără a bănui că pătrunsese cineva în camera lor. „Intrusul” ajunse lângă patul celor două, privindu-le atent, admirativ, în linişte. Amândouă dormeau, împreună; Ly la perete, iar Lia la margine. Dormeau liniştite, cufundate într-un somn adânc, dulce, odihnitor, cum e întotdeauna somnul de dimineaţă, dinainte de trezire, nebănuind că ar fi admirate.
Lucian le privi discret, când pe una, când pe cealaltă, insistând cu privirea asupra Liei, contemplând frumuseţea celor două fete, care dormeau, ca doi copilaşi. Ly era într-o pijama subţirică, lejeră, care să n-o incomodeze în timpul somnului, iar Lia în aceeaşi cămăşuţă roz, uşor decoltată, cu breteluţe subţiri, încrucişate pe spate sub formă de X; mai avusese ocazia s-o vadă astfel îmbrăcată, ceea ce-l determină să-şi amintească de cele petrecute atunci, deşi, practic, nu se întâmplase nimic, însă un zâmbet scurt îi înflori la colţul gurii, la această amintire.
Nu dorea încă să se retragă, deci le privi în continuare cu atenţie, fără a face nici cel mai mic zgomot, care ar fi fost uşor de auzit în liniştea aceea deplină. Fetele aveau amândouă părul desfăcut, negru şi lung, iar având amândouă ochii închişi, fiindcă dormeau, Lucian constată surprins că ele semănau incredibil de mult una cu alta, mai ales acum, când nu se putea remarca mica diferenţă pe care o constituia culoarea diferită a ochilor celor două. Fără această mică diferenţă, ele păreau a fi una şi aceeaşi, după cum constată el în acel moment. Această putenică asemănare, era, evident, normală, având o explicaţie solidă, anume, cele două erau surori, însă el nu ştia încă acest lucru, nu cunoştea acest adevăr, bine tăinuit de cei ce-l cunoşteau, deci se miră mult de această constatare uimitoare, a cărei explicaţie constituia încă un mister pentru el.
După aceste reflecţii personale, încetă s-o mai privească pe fermecătoarea Ly Kuny, care, de altfel, se şi întorsese indiferentă cu spatele la el, fiind complet descoperită de pătura subţirică, ceea ce nu era un lucru grav, acolo fiind cald, plăcut; nici nu era nevoie să fie acoperită. O lăsă deci pe Ly să-şi continue liniştită somnul, acolo unde se alfla ea, la perete, cu spatele spre el, concentrându-şi întreaga atenţie asupra Liei, care, aflată la marginea patului, dormea, cu faţa îndreptată spre el. O măsură în întregime cu privirea lui cea ageră, de sus până jos, ţinându-şi răsuflarea de emoţie, dar şi de teamă că ar putea fi depistat. Ea n-avea habar de emoţiile lui, continua să doarmă liniştit, cu faţa spre el, păturica subţire acoperind-o sumar, aproape numai peste brâu, iar cămăşuţa roză, pe care el o ştia lungă până la glezne, fiind ridicată cu mult deasupra genunchilor, îi lăsase dezvelite picioarele, lungi, albe, delicate. În timp ce-i privea trupul graţios, contemplându-i frumuseţea, simţea că-l cuprinde ameţeala, de parcă i-ar fi crescut brusc tensiunea, însă se forţă să nu scoată nici un sunet, deşi respiraţia îi devenise deja mai agitată.
Simţea că nu mai poate sta în picioare; ar fi vrut să se aşeze undeva, însă nu îndrăzni, de teamă că ar putea fi auzit. În cele din urmă, îngenunche totuşi, la marginea patului, în apropierea ei, sprijinindu-se uşor, aproape de locul unde dormea ea, însă fără a o atinge. O privi într-una, cu drag, neîncetat, chipul ei plăcut, întreaga-i făptură delicată fermecându-l parcă, fascinându-l. Stătu astfel destul de mult, privind-o tăcut, admirativ.
Într-un târziu însă, se ridică, gândindu-se că ar trebui să plece, deşi ceva îl reţinea parcă acolo. Era însă conştient că risca să fie descoperit de una dintre cele două fete, fiindcă ele ar fi putut totuşi să-i simtă prezenţa, chiar dacă dormeau, amândouă. Deci se ridicase în picioare, intenţionând să plece, însă nu reuşi să facă nici un pas spre ieşire, ceva împiedicându-l parcă.
Din nou se simţea cuprins de o stare de confuzie totală, de nehotărâre, căreia-i căzu pradă; ar fi vrut să plece, însă nu reuşea să procedeze aşa cum îşi propusese, iar asta-l enervă. De fapt, ştia el de ce nu putea să plece de acolo, anume pentru că ar fi vrut s-o sărute, uşor, fără ca ea să simtă, măcar pe obraji, sau cel puţin pe frunte, însă îi era teamă să n-o trezească prin această acţiune, din această cauză simţindu-se neputincios; îi era teamă s-o sărute, nefiind sigur că ea nu-l va simţi. Însă nici nu se putea abţine, nu rezistă tentaţiei, chipul ei atrăgându-l prea mult.
Deci, parcă fără a vrea, se aplecă uşor, apropiindu-se de ea încet, din ce în ce mai mult; se opri însă, când ajunsese atât de aproape de ea, încât mai că-i atingea pielea fină a obrazului; îi simţea până şi ritmul lent al respiraţiei ei liniştite. Dar se opri, nu se apropie de ea mai mult de atât, se opri ca vrăjit, privind-o numai, de aproape. Rămase aşa câteva clipe bune, după care se răzgândi, deci n-o mai sărută deloc, nici măcar nu încercă acest lucru, teama că ea îi va simţi prezenţa fiind mult prea mare. Îi era greu să renunţe, dar se ridică, de data asta pregătindu-se să se îndrepte spre ieşirea din cameră. Înainte însă de asta, o mai privi încă o dată, apoi închise pentru o clipă ochii. Oftă uşor, încet şi se întoarse, dar n-apucă să facă bine câţiva paşi îndărăt, când se opri din nou din drum, înmărmurind instantaneu, când auzi clar vocea ei rostind şoptit „Lucian...” La auzul numelui său tresări speriat, gândindu-se că între timp ea se trezise şi-l observase, ceea ce n-ar fi dorit să se întâmple. Crezând totuşi că i se păruse doar că ar auzi-o, se întoarse din nou spre ea, convingându-se de îndată că nu se înşelase, ea repetând la fel de şoptit, „Lucian...” El însă nu-i răspunse; se apropie doar de patul celor două, unde se lăsă uşor pe vine, stând „pe ciuci”, cum s-ar spune, iar cercetându-i mai atent chipul, din apropiere, observă că ea avea ochii închişi, deci dormea în continuare, la fel de liniştit ca şi până în acel moment, nu se trezise deloc. Atunci ce însemna oare ceea ce auzise destul de clar? Era sigur că nu i se păruse lui că ar auzi-o... Iar parcă pentru a-i confirma acest lucru, ea-i rosti şi a treia oară prenumele. De data aceasta, aflându-se atât de aproape de ea, privind-o foarte atent, observă clar că ea dormea, deci vorbea în somn. De ce tocmai despre el?! De ce cu el? Oare ea îl visa pe el în acele momente?! O privi atent, tot întrebându-se ce are oare în căpşorul ei minunat? Ea se mişcă, părând oarecum neliniştită, agitată, apoi continuă să vorbească în somn cu el, deci dormind. O auzi clar, din apropiere, spunând:
- Luci... Te rog, iartă-mă, Luci... Îmi pare rău, foarte rău... Te rog... N-am vrut să te supăr... Oare mă vei putea ierta vreodată pentru tot ceea ce ţi-am făcut? N-am vrut să-ţi spun aşa ceva, nu ştiu ce mi-a venit atunci. Nu înţeleg... Scuză-mă, te rog! Ştiu, am fost rea cu tine, foarte rea, dar... Iartă-mă! Tu eşti bun şi înţelegător, trebuie să mă ierţi. Tu eşti comandantul nostru şi sigur meriţi asta, din plin, ne-ai dovedit de destul de multe ori cât de capabil eşti... În nici un caz, nu din cauza domnului director, nu pentru că ar fi aranjat dânsul astfel... Te rog, Luci...
Tot mişcându-se, pătura căzu de tot de pe ea, rămânând îngrămădită între ea şi Ly, care era tot cu spatele la el. „Îmi cere iertare?! Mie?! În somn?! Blonda avea dreptate, parcă ar fi mai afectată decât mine de ceea ce s-a întâmplat... Şi atunci?!...” se gândi el, iar gândul îl determină să zâmbească uşor, mulţumit de această constatare, la care adăugă: „Îmi cere iertare, în somn... Deci, nu-i sunt indiferent; se gândeşte la mine... Iar asta înseamnă că mă visează... Ea?! Pe mine?! Mă visează noptea, în somn; n-aş fi crezut...”
- Întoarce-te la noi, Luci, te rog... Vreau să fii iarăşi printre noi; îţi simţim lipsa, ne e dor de tine. Întoarce-te, revino, te rog... Avem nevoie de tine! Şi eu am nevoie de tine. Întoarce-te la mine şi... Iartă-mă, pentru tot ceea ce ţi-am spus greşit vreodată. Iartă-mă, Luci, te rog... Vino înapoi! Şi mie mi-e dor de tine. Foarte mult chiar. Te rog... spuse ea, apoi se opri brusc, cufundându-se din nou într-un somn adânc, liniştit; în timp ce vorbise, deşi tot dormea, era agitată, se frământase, chipul îi fusese încordat, sprâncenele încruntate, dar acum se liniştise din nou.
El o privi tot timpul, zâmbind a mulţumire, dar şi a amărăciune; îi convenea totuşi faptul că ea se gândea la el în timp ce dormea, că, foarte probabil, îl visa. Deci nu numai el se gândea neîncetat la ea şi suferea din cauza ei, ci şi invers... „S-ar putea totuşi ca blonda să aibă dreptate. S-ar părea că aşa şi este...” îşi spuse el imediat în gând, apoi se ridică, de data asta fiind hotărât să plece, orice s-ar întâmpla; afară începuse deja să-şi facă simţită prezenţa lumina dimineţii, iar el se afla încă în interiorul camerei celor două fete, riscând ca ele să se trezească din moment în moment şi să-l surprindă acolo. Ce-ar fi zis oare dacă l-ar fi găsit acolo?
Nu dorea însă să rămână, să le dea explicaţii, sau să afle ce vor spune dacă-l vor găsi acolo când se vor trezi, deci hotărî să se retragă; înainte de asta, îi mângâie uşor părul, abia atingându-i pletele negre, privind-o cu aceeaşi veşnică admiraţie, fără prefăcătorie, după care o acoperi cu grijă cu pătura subţirică, atât pe ea, cât şi pe Ly, uşor, fără să le atingă cumva, fără a-şi face simţită prezenţa. Apoi se întoarse, ieşind grabnic pe uşa care se deschise fără zgomot şi se îndreptă spre nava lui albastră, îngândurat. Părea mult mai liniştit acum, chipul i se înseninase, dar gândurile îi zburau mereu, când la cuvintele blondei, când la cele rostite de Lia în timp ce dormea. Ajunse destul de repede în navă; de abia atunci se luminase cu adevărat, de dimineaţă. Fără a încerca să se culce la loc, îşi făcu duşul obişnuit, apoi îşi reluă treburile sale zilnice, fără întârziere. Fiind o zi de sâmbătă, se ocupa în exclusivitate, în special de „Pacifis”, preţioasa lui navă, fiindcă în acea zi nu se întâlnea cu prietenul său, Sid Kelso...