poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-10-13 | |
-I-II- Suprapopularea unei planete este un proces lent dar sigur, chiar inevitabil, fapt care ne-a împins de la spate să căutăm și alte planete care pot susține viață și pe care să le colonizăm. După ce toate planetele stâncoase din sistemul nostru solar au fost Terra-formate și colonizate, ne-am avântat în spațiul cosmic, spre un alt sistem solar, unde s-a descoperit o planetă care poate susține viața, fapt care a anulat decizia dură a guvernelor de a recurge la genocid pentru a controla numărul oamenilor. Acest lucru ne-a făcut iar să ne întrebăm „Unde este toată lumea?” mai ales pentru că pe noua planetă au fost descoperite urme evidente ale altor colonizatori, dar nu și ei. Răspunsul la întrebarea menționată a fost descoperit în momentul în care un grup de 5 exploratori tineri au călcat pe urmele părinților lor și au cercetat planete din noul sistem solar. Pe una dintre ele au descoperit o civilizație de nivel 1, o civilizație planetară inteligentă și suficient de avansată pentru a călători pe alte planete din sistemul lor solar, dar nu suficient de avansată pentru ca acea civilizație să fi fost primii colonizatori ai Terrei Major, deoarece acea planetă este un super-pământ cu o gravitație destul de puternică încât să le facă plecarea imposibilă, iar ei știu asta. În momentul în care cele două civilizații au ajuns față-n față, diferențele pronunțate dintre ele au ieșit la iveală, unul dintre extratereștrii a murit electrocutat deoarece specia lor este extrem de sensibilă la electricitate, chiar și la cea statică. Între nativii acelei planete și cei 5 exploratori s-a iscat un conflict armat, care s-a soluționat când cel responsabil de moartea acelui nativ s-a predat de bună voie, iar făcând asta a aflat un posibil răspuns la dilema lor. -I-II-
-III- A trecut aproape o lună de zile de când Daniel s-a predat pentru a soluționa situația creată chiar de el, iar în tot acest timp a fost supravegheat de colegii săi de la bordul navei Exploratorul Odiseu, ca nu cumva acei nativi să facă ceva inuman. De fapt, nativii chiar voiau să-l lase pe Daniel să moară din cauza hemoragiei rezultate din lupta lui cu o creatură monstruoasă pe care au numit-o insectnorad, pentru că aceasta provine din centura de asteroizi Norad și este un amestec de insecte enorme. Singurul lucru care i-a oprit pe ceilalți 4 exploratori să intervină și să-l ia pe Daniel de acolo era faptul că ei nu înțelegeau limba nativilor, și nici Daniel până când aceștia nu i-au atașat un cip neural translator în urma căruia tânărul a fost capabil să le înțeleagă limba și ei pe a lui. Dacă restul echipajului ar fi știut de intențiile lor, poate ar fi intervenit. Aceștia au trimis o dronă de supraveghere după colegul lor, și au aflat chiar din conversația lui cu liderul lor care sunt intențiile acestora, chiar dacă au înțeles doar ce zicea Daniel, dar chiar și așa, acesta a insistat să-și finalizeze singur misiunea după ce a înțeles că nativii au nevoie de un remediu la problemele lor genetice. În orice caz, ceilalți 4 sunt mai de folos coloniei decât lui, deoarece aceștia trebuie să le ducă rezultatele promise, sau cel puțin o soluție pe termen lung la problema pe care foștii coloniști au avut-o pe Terra Major. Din ultima conversație a lui Daniel cu fiica unei cercetătoare native, acesta a aflat că acele insecte evoluează dacă nu sunt ucise, iar cea pe care a ucis-o chiar el era o formă evoluată. Ele nu evoluează singure, nici în timp, doar dacă scapă cu viață din situații periculoase. Ele se adaptează acelei situații specifice, și a tuturor celor dinaintea ei, pentru ca la următoarea situație de același fel să fie pregătite. De exemplu dacă omori un roi cu un aruncător de flăcări, ai face bine să te asiguri că au murit absolut toate, pentru că dacă un singur individ supraviețuiește și este puțin ars, acela va evolua pentru a fi complet ignifug, și chiar dacă nu transmite noile sale caracteristici urmașilor săi, acel individ va aduna alți supraviețuitori ignifugi pentru a crea un roi rezistent la flăcări. Acesta a fost doar un exemplu, scenariile sunt infinite. Din lupta lui cu creatura evoluată, Daniel s-a ales cu un clește de scorpion cât o minge medicinală în picior. Acel clește a fost studiat de cercetătorii nativi de pe Vastal, planeta pe care se afla Daniel, iar tânărul are de gând să le trimită rezultatele obținute colegilor lui, pentru ca aceștia să le trimită la rândul lor mai departe. Drona trimisă de echipajul de exploratori are de asemenea funcția de stație de emisie-recepție, iar Daniel poate comunica cu ei. Spencer: Dane, iești de aproape o lună de zile acolo și abia dacă văd ceva progrese, ești sigur că nu vrei să te întorci la navă? Vom avea și alte ocazii de a stabili relații între noi și ei. Daniel: Nu vă grăbiți, prieteni, mai am multe de făcut aici! Pentru început o să vă trimit vouă rezultatele pe care le-au găsit Vastalienii, apoi voi mai încerca să soluționez conflictul cu ei, abia după aceea mă voi întoarce. Aurora: Nu fii nesăbuit, Dane, Vastalienilor nu le pasă de tine nici cât să-ți dea să mănânci, mereu trebuie să-ți forțezi ieșirea din bază pentru a-ți face rost de mâncare și apă! Ai noroc că nu au tehnologia necesară să-ți distrugă armura! Daniel: Dacă-i las acum în voia sorții vor concluziona că presupunerile lor despre vizitatorii străini, cum că sunt prădători tipici și printre ei domnește legea junglei, sunt reale, și sunt justificate de condiția lor actuală. David: Ce vrei să spui cu asta? Daniel: Rezistența lor absurd de scăzută la electricitate, nevoia de a fi în permanență umezi și reci, lipsa părului și a unghiilor, dimensiunea lor redusă și hemofilia sunt efecte adverse ale intervenției altor specii în viața lor. Specii avansate, care au luat tot ce au vrut și le-au dat în schimb asta, motivul pentru care ei îi urăsc atât de mult pe cei care sunt mai dezvoltați decât ei. David: Tu te auzi ce vorbești?! Începi să suni ca Aurora, și nu, nu am de gând să-mi cer scuze pentru asta, dacă te superi ... îți va trece oricum. Chiar ai de gând să-i ajuți pe cei care vor să te omoare?! Daniel: De asta sunt eu aici și nu tu! Pregătiți-vă, trimit drona de cum se lasă seara! Voi trimite rezultatele analizelor lor și o mostră din cleștele insectei pentru ca și voi să o cercetați, după aceea văd eu ce mai fac, dar voi trebuie să duceți acele rezultate pe Terra Major pentru a ne pregăti de posibila sosire a acestor dăunători. Leona: Să plecăm fără tine?! Știi în ce belele vom intra dacă facem asta?! Daniel: Vor înțelege ei, coloniile sunt mai importante decât un singur individ, mai ales dacă acela se poate întoarce oricând dorește, în fond, am cam furat proiectul lui Spencer cu armura „Cavalerul stelar”. Spencer: Ce-ai făcut?! Ai face bine să nu mori acolo, pentru că vreau să te omor chiar eu?! Știi cât am muncit la acea armură?! Zile-ntregi! Daniel: Doar nu credeați că rămân pe o planetă străină fără niciun mijloc de a mă întoarce, nu-i așa? În plus o să-ți dau armura înapoi de cum ajung și o să-mi fac și eu una dacă-mi place. Aurora: Sper din suflet că știi ce faci! Nu vreau să pățești ceva. Nimeni nu vrea. Daniel: Stați liniștiți, mă descurc! După această convorbire cu colegii săi, Daniel se pregătește să își finalizeze misiunea pe care și-a dat-o chiar el, o înștiințează pe Heiliana de planul său și așteaptă finalul. La lăsarea serii, fata o bate la cap pe mama ei să plece mai devreme de la muncă, iar aceasta acceptă în cele din urmă. După plecarea lor Daniel își activează din nou armura și își forțează ieșirea din camera specimenului pentru a lua acele rezultate. Soldații s-au obișnuit deja cu faptul că în momentul în care sparge vreun perete, Daniel vrea doar să-și ia ceva de mâncare, după aceea se întoarce în camera sa, deci nu au ripostat. Spre surprinderea tuturor, Daniel nu a ieșit din cameră pentru a mânca sau a bea apă, acesta forțează ușa metalică a laboratorului în care se află cleștele de scorpion și rezultatele analizelor lui. Abia acum activitatea lui le pare soldaților suspectă și se mobilizează pentru a-l scoate din laborator. Aparent aceștia au reușit, Daniel a ieșit din laborator și s-a îndreptat spre camera sa, dar după aceea s-a îndreptat spre culoarul care duce spre ieșire. Acesta a forțat ieșirea și pe acolo, iar soldații l-au urmărit ca nu cumva să mai intre unde nu-i de intrat și să provoace panică, dar acum Daniel chiar se ducea afară. Ajuns înafara bazei, tânărul explorator a scos bucata furată de clește și o memorie digitală externă dintr-un buzunar al costumului său textil, a luat drona de spionaj în mâini și a deschis un compartiment din aceasta în care a pus obiectele sustrase, iar drona s-a întors la navă. După aceasta Daniel s-a scăldat într-un râu din apropiere, a prins niște pești, și-a luat puțină apă dintr-un izvor și s-a întors în camera sa. Tehnicienii deja au înlocuit peretele distrus și ușa metalică. Exploratorul a prăjit peștii prinși cu laserul armurii sale, a mâncat pe săturate, a băut apă și s-a culcat cu armura pe el, ca în fiecare noapte, iar a doua zi dimineața s-a trezit cu Zaia la ușa camerei sale, furioasă ca de obicei. Zaia: De ce faci asta, bestie? De ce nu pleci pur și simplu dacă poți să ieși din camera specimenului oricând vrei? De ce insiști să-mi manipulezi fiica? Daniel: Vezi tu, dragă Zaia, eu nu sunt ca ceilalți vizitatori din stele pe care i-ați întâlnit, motivul este unul pe cât de simplu pentru mine, pe atât de hilar și puțin rușinos: Vastalienii sunt prima specie inteligentă pe care am întâlnit-o, și am face orice ca noii noștri vecini cosmici să ne vadă ca pe prietenii lor. Nu am plecat până acum pentru că voiam rezultatele cercetării voastre în ceea ce privește acel clește de insectnorad, așa că am vorbit cu Heiliana să te ducă acasă mai devreme pentru ca voi două să nu pățiți ceva, soldații oricum purtau exoscheletele lor de luptă așa că erau în siguranță, iar la 30 de minute Pământene de la plecarea voastră am pătruns în laborator, am copiat rezultatele, am luat o parte din clește și l-am trimis la ai mei pentru a-l mai studia și a compara rezultatele lor cu ale voastre, nimic mai mult. Zaia: De ce nu pleci acum? Ai tăi vor fi atacați de insectnorazi, este inevitabil, iar noi am terminat cu tine. Daniel: Eu nu am terminat încă cu voi! Ai mei se descurcă cu acele gângănii, sunt mai mult ca sigur, dar voi aveți nevoie de ajutor, iar eu am de gând să vă ajut. Va dura destul de mult, dar sunt sigur că vă pot rezolva ... dacă nu toate problemele, cel puțin mare parte din ele. Zaia: În locul tău mi-aș ajuta semenii în loc să-mi bat joc de cei năpăstuiți. Pleacă, întoarce-te la ei, uită de noi! Suntem oricum neimportanți pentru alte neamuri. Daniel: Voi găsi eu soluția problemelor voastre, chiar dacă-mi ia ani de zile! Sunteți importanți pentru noi, cum probabil și noi am fost importanți pentru alții, caz în care aș fi nedemn să mă numesc explorator cosmic dacă v-aș abandona. Zaia pleacă de lângă camera lui Daniel convinsă că acesta minte cu nerușinare și că într-o zi speciile lor vor fi în război, dar tânărul se ține scai de ideea de a-i ajuta. Între timp cercetătorii de pe Terra Major cercetează un cip neural, despre care Daniel nu a menționat că l-a sustras, pentru a putea traduce textele Vastalienilor. După ce au reușit să producă o replică identică și funcțională a cipului, au început să cerceteze și cleștele și au comparat rezultatele. Au fost anunțați de existența insectnorazilor în centura de asteroizi de lângă planeta lor, și pentru că ploile de meteori sunt destul de dese, iar o parte din acei meteori ajung pe suprafața planetei ca meteoriți, este destul de sigur că au adus și insectnorazi cu ei. După Terra-formare cam 82% din suprafața planetei este acoperită de apă, deci majoritatea meteorilor cad în mări și oceane iar insectnorazii sunt striviți de presiunea apei la peste o mie de metri sub nivelul mării. Doar aproximativ 15,32-18,24% din insectnorazii care cad în apă supraviețuiesc și ies pe uscat, dar din meteoriții de pe suprafața uscată a planetei supraviețuiesc aproximativ 67,94-83,13% dintre indivizi. În prima fază a evoluției lor, insectnorazii adulți seamănă doar cu niște gândaci de bucătărie de dimensiunea unui porumbel adult, deci imaginile primite prin satelit ilustrau un insectnorad evoluat, adaptat pentru luptă. Nu a fost greu să-i omoare la început, au folosit unde mecanice, mai exact sunete, pe frecvențe distructive pentru ei, dar sigure pentru noi, însă insectnorazii au dezvoltat imunitate la această metodă când au ajuns în anumite noduri în care amplitudinea undei era nulă, din 100 000 au supraviețuit doar 2 sau 3, maxim 5, dar pentru aceia a fost necesară o altă metodă de exterminare, iar numărul lor creștea tot mai mult deoarece continuau să vină și să caute nodurile de amplitudine nulă. Inginerii au depistat imediat problema: emițătoarele sonice erau staționare, așa că le-au montat pe transportoare aeriene. În acest fel, emițătoarele sonice se deplasau pe întreaga suprafață a planetei, mutând astfel și punctele de amplitudine nulă în mod constant și cu o viteză prea mare ca un insectnorad să poată ține pasul. În funcție de condițiile climatice, acele transportoare erau modificate pentru a rezista temperaturilor prea ridicate sau joase, curenților de aer și altor astfel de schimbări. Nicio zonă a planetei nu a fost ignorată, nici chiar polii reci, pentru ca insectnorazii să nu se adapteze frigului, și cumva să mai ajungă și în nodurile de amplitudine nulă. O vreme a mers așa, insectnorazii erau eliminați cu ușurință, dar nu a durat prea mult până când au evoluat capacitatea de a-și transmite adaptările unul altuia, așadar în decursul unei luni de zile aceștia și-au crescut numărul de la câteva zeci care supraviețuiau la câteva sute. Aceia trebuiau eliminați prin alte metode, dar chiar și cu noua lor capacitate de a-și transmite adaptările unul altuia și urmașilor lor tot era imperios necesar ca cel puțin un individ să supraviețuiască vreunei noi metode de exterminare. Ca orice parazit, insectnorazii se înmulțeau pe zi ce trecea, unii oameni care au intrat în contact cu ei i-au strivit pur și simplu și au rămas uimiți de faptul că gângăniile nu au un exoschelet atât de dur pe cum se așteptau ei. Pentru a fii 100% siguri că individul strivit nu supraviețuiește, oamenii se lăsau în repetate rânduri cu toată greutatea lor peste ei, în special peste capetele lor. Coloniștii erau destul de bine pregătiți pentru un astfel de eveniment, dar nu au fost luați prin surprindere tocmai în ideea că au avut parte de informații relativ detaliate despre aceștia în prealabil, altfel ar fi fost cu mult mai rău. Pe baza informațiilor primite și redescoperite de ei prin propriile lor cercetări, coloniștii de pe Terra Major au dezvoltat arme capabile să elimine acei gândaci și a preveni evoluția lor în maniera în care a evoluat insectnoradul cu care a luptat Daniel. Nu s-au folosit insecticide tocmai pentru a nu le permite să-și dezvolte imunitate la ele, în plus acestea erau dăunătoare și oamenilor într-o anumită măsură. Armele create de ei erau integrate în armurile de luptă ale soldaților, iar printre acestea se aflau: aruncătoare de foc, generatori de arc electric, arme sonice, generatoare de unde seismice, lasere pe bază de plasmă fierbinte și o mulțime de alte astfel de îmbunătățiri în adiție cu capacitatea armurii nano-tehnologice de a se reconfigura după necesitățile pilotului ei și a-și reface nivelurile energetice încărcându-și bateriile din energiile mediului înconjurător. Când era descărcată, un simplu fulger dintr-o furtună atras de un paratrăsnet era suficient pentru a o reîncărca complet și a funcționa la capacitate maximă vreme de o săptămână plus-minus câteva ore în funcție de erorile fiecăreia, dar se încărca și din energie termică și putea converti energia cinetică a unui impact în impulsuri electrice, lucru care îi amuza uneori pe soldații care-și spuneau unul altuia „Dă-mi una după cap să-mi revin!” și alte astfel de replici hilare. Pe înțelesul tuturor, energia cinetică provenită din impact era transformată în energie electrică folosită de armele din dotarea armurii, arme la care gândacii au devenit imuni în scurt timp, pentru că nu conta cât de bine țintea cineva, din miile de gângănii lovite de-odată cel puțin una sau două supraviețuiau pentru că aveau organele vitale intacte. Supraviețuitorii au transmis și celorlalți capacitățile lor, au crescut în dimensiuni și au dobândit și alte caracteristici utile cum ar fi: corpul tipic de miriapod care le garanta viteză de deplasare sporită, aripi de viespe pentru a zbura, și unele adaptări acvatice provenite de la supraviețuitorii căzuți în ape cum ar fi: peri fini pe corp pentru a reține bule de oxigen și picioare adaptate la mersul pe apă. Acum insectnorazii semănau mai mult cu niște șerpi cu picioare și păr decât cu insectele, dar perechea de aripi îi dădea de gol. O altă diferență notabilă între Terra Major și Vastal era cantitatea de oxigen din atmosferă. Terra Major avea circa 27-28% oxigen în atmosferă, restul fiind alte gaze cu care suntem obișnuiți, iar Vastal avea cu aproximativ 10% mai puțin. Diferența nu făcea aerul mai greu sau mai ușor de respirat, dar ajuta la îmbunătățirea anumitor procese chimice din organismele vii, inclusiv cele ale insectnorazilor, care după câteva generații au crescut în dimensiuni considerabil. Era terifiant să vezi miriapode înaripate lungi cât o cobră adultă și groase cât piciorul unui atlet, dar în scurt timp de la această evoluție a urmat o involuție, deoarece acum erau prea voluminoase pentru a mai putea zbura, așadar și-au pierdut aripile și capacitatea de a merge pe apă. Din stângăcia cuiva, mai precis a membrei echipajului Exploratorului Odiseu, Aurora, care se scârbește extrem de tare de insecte de orice fel, insectnorazii au dezvoltat în cele din urmă și exoscheletul chitinos extrem de dur la care se aștepta toată lumea că în cele din urmă îl vor avea, și desigur a urmat o altă evoluție în care aceste abominații au dat viteza pe forță brută. Având dimensiuni atât de mari, viteza lor nu mai era o adaptare utilă, întrucât oboseau extrem de repede datorită greutății corporale recent dobândite și erau ținte destul de greu de ratat când se opreau din mers, făceau aste destul de des pentru a se odihni. Membrii rămași ai Exploratorului Odiseu au coborât pe suprafața planetei pentru a da o mână de ajutor. Noua adaptare a insectnorazilor a survenit în momentul în care un individ s-a cățărat pe armura Aurorei, iar ea l-a văzut, s-a scârbit, l-a trântit jos și l-a lovit cu piciorul drept cum ar lovi o minge, ca să-l azvârle cât mai departe posibil. Aurora: Ewuh ... Grețos! Dați-l jos, dați-l jos! În urma loviturii, insectnoradul a fost aruncat prea departe, într-un roi de sute de alți indivizi, așadar nimeni nu l-a mai găsit pentru a-l omorî. Leona: Bravo, aiurito! Acum ai făcut-o de oaie! Aurora: Știți că eu nu suport gândacii! De ce să nu mă duc eu într-un laborator? Aș fi mai de folos de acolo. Spencer: Avem nevoie de tot ajutorul disponibil aici! Avem destui cercetători. Aurora: Dar ... monstruozitățile astea sunt peste tot! Grețos, grețos, grețos! David: În cazul acesta am vești proaste pentru tine, dulceață, pentru că noi o să testăm cel mai nou echipament de luptă împotriva acestor gângănii, iar asta înseamnă că vom fi chiar în mijlocul lor. Aurora: Mai bine mor!!! Leona: Cu o atitudine ca asta, este destul de probabil. David: Veștile proaste nu se opresc aici, scumpete, noul echipament este un emițător de feromoni sintetici care vor atrage insectnorazii spre noi în loc să-i îndepărteze. Planul este să-i ducem într-un loc în care nu au ce distruge și nimic de vânat, într-o încăpere metalică cu pereți groși de 10 cm, asta înainte să evolueze destul de mult încât să mănânce metale, ca în raportul lui Daniel. Aurora: Îmi cam pare rău de cel sau cea care va transporta acel emițător. Nu contați pe mine! Spencer: Cine a zis ceva de un singur exemplar? Nu, dragă, noi toți vom primi câte unul! Noi și sute de alți soldați de pe întreaga planetă, doar nu credeai că întreg roiul va veni după un singur emițător. Aurora: Oh Doamne, fie-Ți milă! Spencer: Stai liniștită, draga mea Aurora, acest plan va fi pus în aplicare abia peste trei zile. Înainte de asta fiecare colonie de pe Terra Major va trimite pe orbită cel puțin 10 sateliți anti-asteroid dotați cu o undă specială de respingere. Leona: Sateliții vor împinge asteroizii înapoi în centura lor, iar navele de extracție recent îmbunătățite îi vor mina, zdrobind fiecare insectnorad în proces, alături de asteroidul pe care avea cuibul. Sună destul de bine pentru tine, fițuaso? Aurora: Păi scuză-mă că sunt o fată normală și nu reîncarnarea vreunui nazist crescut în beci a cărui jucărie preferată era orice armă îți poți imagina! Leona chicotește puțin, pe urmă îi dă o ultimă replică răutăcioasă și se întoarce la luptă. Leona: Îmi place când te oftici! Aurora privește indignată cum Leona pleacă râzând de lângă grup și se aventurează între roiurile de insectnorazi, omorându-i în toate părțile, și își spune sieși o replică amenințătoare la adresa ei. Aurora: Chiar așa?! Să nu uiți asta, domnișoară! O să-ți arăt eu ție oftică! Vrând nevrând, Aurora se întoarce la lupta împotriva abominațiilor de care este scârbită, sperând că nu va mai dura prea mult. În comparație cu acele abominații doar Arthropleura era mai mare, dar noua adaptare a insectnorazilor semăna mai mult cu Gândacul lui Hercule. Ce ar putea fi mai înspăimântător decât un miriapod păros cât o cobră de lung?!! Un Dynastes Hercules cât un ciobănesc mioritic, desigur. Se cunoaște despre această vietate că este cea mai puternică insectă de pe Pământ, având capacitatea de a-și ridica propria greutate de până la 850 de ori, iar unul atât de mare este cu siguranță foarte greu și foarte puternic. Asumându-ne că un asemenea insectnorad ar cântări până la 50 kg, un specimen adult ar putea ridica fără nicio problemă un tanc blindat de 42,5 tone, iar armurile soldaților abia depășesc 500 kg, unele dintre ele. Luând chiar și doar această caracteristică în considerare, frica Aurorei de insecte este într-adevăr de înțeles, dar această evoluție are la rândul ei un dezavantaj major, anume că insectnorazii trebuie să-și creeze un cocon în care să metamorfozeze, iar asta durează foarte mult timp și procesul poate fi întrerupt dacă coconul se fisurează sau este spart. Un depozit de astfel de coconi se află la doar câțiva km de locația lor actuală, și este protejat de insectnorazi nemetamorfozați. Dynastes Hercules nu este o insectă veninoasă, dar coarnele ei încă prezintă mici deschizături prin care este transmisă o secreție vâscoasă între insectnorazi. Acea secreție conține noul cod genetic al individului evoluat, deci așa își transmit adaptările unul altuia. Doar vreo 10 indivizi au ieșit din cocon, peste restul a căzut ca din senin un obiect metalic foarte mare și greu. Era Daniel purtând Armura Cavalerului Stelar, un costum de luptă care semăna mai mult cu un tanc cu picioare de pe care coborau până la 30 de indivizi în armuri de luptă Vastaliene. Daniel a reușit cumva să-i convingă pe aceștia că Pământenii sunt aliații lor și nu caută să profite și ei de pe urma suferinței lor, ci doar să stabilească relații de prietenie, relații economice, schimburi de experiență și chiar o alianță militară cu aceștia. Armura Cavalerului Stelar era un exoschelet umanoid de luptă care avea 30 de metri înălțime și era înarmat, la propriu, până-n dinți. Fiecare parte din construcția sa ascunde o armă de calibru mare, mitraliere și tunuri. Pe brațe avea câte 3 turele de tanc separate una de alta, pe partea superioară a antebrațului, cu capacitatea de a se roti independent una de alta în limita gradelor de libertate. Pe spate avea 6 tunuri extrem de mari armate cu proiectile de plasmă fierbinte, care puteau fi aplecate câte 3 peste fiecare umăr, deodată, și puteau trage focuri simultan sau pe rând în orice ordine. Chiar și vizorul în formă de V de pe capul acestuia, care constituia o cameră video, era dotat cu generatoare de laser. Întreaga construcție are aceleași posibilități de a fi reîncărcată cu energie ca și costumele de statură normală și cântărește aproximativ 80 de tone. Datorită tehnologiei lor insuficient de bine dezvoltată pentru a învinge forțele gravitaționale ale unui super-pământ, Vastalienii nu și-au adus flote de luptă și nu au venit în număr mare, doar câți se puteau atașa de armura lui Daniel, dar de cum au ajuns aceștia au început să tragă în tot ce mișcă. Exoscheletele lor de luptă au fost îmbunătățite de Daniel ca dovadă că acesta vrea să-i ajute și are ce da la schimb pentru ajutorul lor, nu doar informații genetice. În scurt timp sateliții lansați de colonii erau în pozițiile lor, nici-un asteroid nu mai cădea pe suprafața planetei și numărul insectnorazilor a început să scadă dramatic. În cuiburile lor erau aruncate grenade și explozibili C4, coconii erau foarte ușor de distrus de acestea, iar insectnorazii care nu au început să metamorfozeze au fost pur și simplu spulberați de suflul exploziei. În Armura Cavalerului Stelar, Daniel trebuia doar să pășească peste insecte și era suficient, ocazional mai trăgea și câte un foc de armă, dar în scurt timp coșmarul cel mai groaznic al Aurorei s-a împlinit, emițătoarele erau pregătite și livrate fiecărui soldat în parte. Soldații au dus acele emițătoare în hangarele enorme ale unor nave construite de cercetătorii din sistemul solar inițial și trimise lor în ajutor. Acele nave erau pilotate de la distanță printr-o consolă, nimeni nu știa ce se petrece în interior și nu se auzea niciun sunet. După ce s-au sigilat toate navele, acestea au părăsit Terra Major îndreptându-se spre o locație necunoscută și toți soldații se bucură nespus de mult că au scăpat de gângănii, mai ales Aurora. La câteva momente de la plecarea ultimei nave, Daniel iese din Cavalerul Stelar în aceeași manieră în care ies Vastalienii din armurile lor: Așază întreaga construcție în genunchi, se lasă pe spate până când se sprijină în pumni și iese din pieptul uriașului costum de luptă, singurele diferențe între el și Vastalieni fiind că tânărul iese purtând setul primar de armură care a fost conectat la noul echipament și nu curge niciun fel de mucus din acesta. Toți se adună să bată palma după reușită, cum făceau de fiecare dată, după care Aurora renunță la armura nano-mecanică și îi sare în brațe lui Daniel în timp ce și el își retrage armura. Sunt foarte bucuroși de revedere, și un sărut pe obraz le arată tuturor că între ei se mai leagă și alte cele. Aurora: Mă bucur să văd că ești bine și ai reușit, dar cum ai făcut asta? Daniel: O poveste pentru altă dată, acum avem de sărbătorit, nu crezi? Aurora: Ar fi bine să nu fi rămas vreun monstru din acela pe planetă, după lupta aceasta o să am coșmaruri toată viața cu astfel de abominații. Daniel: Stai liniștită, dragă, insectnorazii nu se pot reproduce decât în vid, ceea ce este destul de bizar. Spencer: Se pare că proiectul meu a fost un real succes! Cu toate că practic mi l-ai furat, ar trebui să-ți mulțumesc pentru că l-ai testat în spațiul cosmic, ești chiar mai nebun decât credeam! Ce făceai dacă nu funcționa?! Daniel: Bună întrebare, mă bucur că nu a fost așa. Credeai tu că eu nu știu ce fac?! Bineînțeles că credeai, deci ia de aici, șmechere! Leona: Fără discuții, eu urc în ea data viitoare! După câteva verificări desigur. Spencer: Din moment ce este proiectul meu, ar fi corect să urc eu în ea, nu credeți? David: Nu te mai plânge atâta! O să ne construim fiecare câte una și o să o personalizăm, până atunci eu zic să tragem la sorți, și eu vreau să dau o tură cu frumusețea asta! Așa au și făcut, prin metoda paiului scurt. Daniel a ținut în mâna dreaptă 3 fire de iarbă de lungimi diferite, dar nu mai lungi ca palma mâinii, cine extrăgea cel mai scurt pai, acela purta noul echipament după Daniel, Aurora s-a abținut. După cum se așteptau toți, nu Spencer a tras paiul cel scurt, a fost mai degrabă Leona, urmată de David, așadar după câteva verificări și o petrecere de după victorie, fata a fost gata să-i ducă acasă pe noii săi prieteni, Vastalienii. Pe drum s-a oprit să admire mai de aproape procesul de minare a asteroizilor, și a înregistrat un filmuleț pe care i l-a trimis Aurorei pentru a se simții mai bine. În acea înregistrare se putea vedea clar cum concasoarele enorme ale navelor miniere zdrobeau fiecare bucată din asteroizii pe care-i prindea, inclusiv cuiburile insectnorazilor, cu pe ei cu tot. Din acel asteroid rămânea doar praf care era aruncat în spațiul infinit, iar minereul metalic era depozitat la bordul navei. În ritmul acela, în câteva sute de ani, din centura de asteroizi va rămâne doar o dâră de praf, și peste încă câteva mii de ani, gravitația i-ar putea aduna din nou la un loc formând corpuri mai mari. În cele din urmă, Leona a ajuns și pe Vastal, i-a lăsat pe soldați la baza lor, și a decis că trebuie să stea și ea puțin pe acolo, să afle cum s-a descurcat Daniel și ce le-a promis în schimbul cooperării lor, norocul ei era că avea la ea un cip neural translator, la fel ca cel al coechipierului său. Nu doar atât, dar pe drum a recepționat niște date cam ciudate, și are nevoie de un laborator în care să le studieze cât mai repede, ar putea fi ceva important, poate chiar răspunsul la întrebarea „Cine era acolo înaintea lor”, deci nu putea rata asta. Dacă ar afla răspunsul la această întrebare, ar afla și de ce au plecat de acolo. Au fost doar insectnorazii, sau a mai fost ceva? Coloniștii Pământeni au câștigat lupta împotriva lor pentru că aveau anumite informații în prealabil, ceea ce le-a permis să le reducă numărul extrem de mult încă de la început, dar nu este exclusă nici varianta că acele creaturi erau doar vârful icebergului. Ce fel de secrete va descoperii Leona, doar timpul va relata. -III- Va urma |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate