poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-10-12 | |
*63. Stela şi Alex.
Sid şi Lucian îşi petrecură întreaga zi împreună, către seară mâncând amândoi într-un restaurant local, deşi comandantului nu-i convenea o cină artificială, însă nu-i putea refuza lui Sid cererea de a lua masa împreună. În acea zi, Lucian învăţase câteva cuvinte noi, ba chiar câteva propoziţii în limba locală, Sid fiind de părere că se descurca destul de bine. Tot de la tânărul Kelso, Lucian reuşi să desluşească încă vreo câteva din tainele Proximei. Comandantul descoperi şi faptul că Sid era foarte pasionat de studiul plantelor, de aceea vorbise atât de mult cu Alex, geneticianul, iar fratele Sonyei îi dezvălui că ar dori să vorbească în curând şi cu Maria, care, fiind biolog, se afla undeva mai aproape de plante, de animale, de natură. Lucian îi promise că va aranja în aşa fel încât Sid şi Maria să poată discuta, într-una din zilele următoare, însă nu-l putu asigura că nu va fi şi Nick prezent la discuţie. Apoi se despărţiră, Sid mergând spre casă, iar Lucian, pentru a ajunge la „Pacifis”, se folosi de data aceasta de serviciul unui micuţ avion local, doar nu degeaba învăţase să piloteze aceste aparate de zbor, de la Nick. Cât timp se afla încă în oraş, fu nevoit să utilizeze computerul de bord, însă imediat ce ieşi afară, pe suprafaţa planetei, îl deconectă. Ajuns în navă, fu întâmpinat doar de... Robby şi Felix, care avuseseră grijă de „Pacifis”, în lipsa lui şi a celorlalţi. Comandantul îşi mai găsi ceva de lucru pe acolo, nefiind chip să stea degeaba, mai studie rapoartele colegilor săi, apoi scrise în raportul său ceea ce aflase în acea zi, pentru şedinţa lor viitoare, cât şi în jurnalul de bord al navei albastre, de completarea căruia nu uita niciodată. După aceea, îşi pregăti singur masa de seară, cina, fără a solicita ajutorul roboţilor, într-un târziu retrăgându-se spre rezerva lui, unde nu renunţă la duşul de seară cu care era obişnuit, se schimbă de uniformă şi încercă să adoarmă, inastalându-se comod pe salteaua din rezerva sa. Inevitabil, din gândurile sale, înainte de a adormi, nu putea lipsi Lia, domnişoara psiholog, mai nou, „prinţesa”. Astfel trecu încă o zi petrecută pe planeta Proxima. Şi tot aşa treceau zilele, una după alta, fiecare continuând cercetările în domeniul său, în felul său, Lucian întâlnindu-se zilnic cu Sid Kelso, apoi mergând în cabinetul medical al doctoriţei Stela, pentru noi investigaţii de specialitate, adică analize. În acest mod trecu o întreagă săptămână, iar Stela terminase deja cu toate analizele comandantului, rămânând doar să afle rezultatul acestor analize şi să-l anunţe, să i-l comunice. După vreo alte câteva zile, intraseră deja în cea de-a doua săptămână de la întâia lor şedinţă din „Pacifis”. Era luni, 26 februarie 2091, iar Stela îi anunţase pe toţi că ziua următoare, la ora 12.00, vrea să se întâlnească în oraş cu toţi colegii ei, pentru că are de făcut o comunicare foarte importantă. Fără a oferi detalii referitoare la anunţul pe care-l avea de făcut, stabilise să se adune cu toţii în cabinetul ei provizoriu, „împrăştiind” acest mesaj scurt prin intermediul minitransmiţătoarelor cu care erau dotate uniformele lor. Evident, o aprobară toţi, asigurând-o că vor veni negreşit, înţelegându-se deci asupra acestui aspect, deşi nici unul nu-şi dădea seama ce anume avea Stela să le comunice, atât de important, încât îi convocase la o nouă întrunire, când mai erau doar două zile până când oricum aveau să se întâlnească toţi, în nava lor albastră, pentru o nouă şedinţă, a doua, conform programului stabilit de comandant şi aprobat de ceilalţi. Dar dacă doctoriţa dorea ca ei să se întâlnească, însemna că într-adevăr avea ceva foarte important de transmis, deci nu aveau de ce să o refuze. Ziua următoare, marţi, 27 februarie 2091, Lucian se pregăti de plecare, spre cabinetul medical din oraş. Era nerăbdător să-şi vadă colegii, dar, mai ales, să audă ce avea doctoriţa să le transmită. Prin urmare, ajunse primul acolo, mai devreme de 11.30. Intrând în cabinet, nu găsi pe nimeni acolo. Stela sosi înainte de ora 12.00. Se miră să constate că era deja aşteptată. - Salut, doctore, o întâmpină comandantul. - Salut, Luci. Nerăbdătorule, te-ai grăbit să ajungi primul, îi „reproşă” ea. - Adevărat, dar nu mai puteam sta în navă. Ce mai faci? - Desigur, foarte bine. - Nu cred că asta intenţionam să te întreb. Reformulez: De ce ne-ai chemat pe toţi aici, cu doar două zile înainte de şedinţa din „Pacifis”? Ce vrei să ne comunici, atât de important, încât nu puteai aştepta până poimâine? - Răbdare, Luci. Să vină şi ceilalţi şi vei afla în curând. - Totuşi, nu mai puteai aştepta două zile, până la şedinţă? - Nu, nu puteam aştepta încă două zile. - Analizele mele... Nu cumva ai obţinut rezultatul, care nu e bun, deci poate ai descoperit că am fi în pericol şi va trebui să părăsim planeta aceasta, de urgenţă?! - Nu, Luci, n-am încă rezultatele la toate analizele tale, n-am reuşit să le aflu, dar pe acelea vi le voi comunica joi, la şedinţa noastră din navă, după cum a rămas stabilit. Acum e vorba de cu totul şi cu totul altceva. - Bine. I-ai chemat pe toţi? - Bineînţeles, fu răspunsul primit. În acel moment sosi Alex, intră, o salută mai întâi pe Stela, se sărutară sub privirea încă nedumerită a comandantului, apoi „bătrânul” îl salută şi pe Lucian, acesta răspunzându-i prieteneşte. Mai discutară amândoi, nu despre motivul pentru care erau chemaţi acolo şi nici prea mult, fiind întrerupţi de Mihai, campionul sosind, evident, împreună cu Ly Kuny. Se salutară din nou şi mai discutară, până când sosiră alţii doi: Nick şi Maria, iar imediat după ei, Nis. Inevitabil, se salutară între ei, apoi continuară să discute, mirându-se mult de faptul că Stela îi convocase cu doar două zile înainte de şedinţa din navă, neînţelegând motivul pentru care le ceruse să se adune cu toţii acolo. Doar Alex nu participa la discuţiile lor; el nici nu părea a fi atât de nedumerit ca ei. Nu după foarte mult timp apăru şi Lia, tot ultima, deşi acum nu întârziase. Nis se apropie de Lucian. - Hei, şefu’, cum o mai duci? - Destul de bine. Mă descurc. După cum vezi, supravieţuiesc. - Nu te-ai plictisit singur în navă? - Nu, mă. Mi-am găsit câte ceva de lucru, ca să am mereu o ocupaţie. N-am avut timp de plictiseală. - Îmi închipui. Tu mereu găseşti câte ceva de făcut. - Ia, zi-i, lungane; ai cumva idee de ce ne-a chemat Stela pe toţi aici? Ştii ce vrea să ne comunice? - Nu, şefu’, dar bănuiesc. - Serios?! Ce anume bănuieşti? - Păi... Tu nu-ţi dai seama, şefu’? - Nu, mă. Dacă-mi dădeam, nu te mai întrebam. - Păi, şefu’, nici eu nu sunt foarte sigur, dar cred că s-ar putea să am dreptate. Judecând după cum merg lucrurile în ultimul timp între „bătrânul” nostru prieten Alex şi domnişoara doctor Stela, s-ar putea ca ei doi să-şi unească destinele, în curând. Nu m-ar mira dacă ăsta ar fi anunţul pe care ar vrea să-l facă. - Crezi că ar fi posibil? - Probabil, şefu’. Totuşi, e doar o presupunere de-a mea, s-ar putea să mă înşel. - Bine, Nis. Mersi pentru informaţie. - Pentru nimic, şefu’... Dat fiind că se strânseseră toţi, Stela decise să-i anunţe: - Să vă spun de ce v-am chemat pe toţi aici, astăzi. Am să încerc să fiu cât mai directă. Precizez că nu e vorba despre rezultatele analizelor comandantului nostru, care vor fi gata în curând şi le voi prezenta poimâine, la şedinţa din navă. Cât despre acum, aş fi putut să nu vă comunic nimic, dar am considerat că ar fi mai bine să ştiţi, pentru că n-am nimic de ascuns faţă de voi şi pentru că toţi sunteţi nu doar colegii, ci şi prietenii mei. - E foarte bine, doctore. Îmi place cum sună începutul. Acum spune-ne şi restul, adică motivul pentru care ne-ai chemat. - Întotdeauna nerăbdător, Luci, îi „reproşă” Stela blând, iar Alex se apropie de ea, cuprinzând-o tandru cu braţul; ea îi zâmbi îngăduitoare, apoi reluă ideea, adresându-se din nou colegilor: Alex şi eu vreau să vă anunţăm că noi doi ne-am hotărât să ne căsătorim. - Deci, asta era... se lămuri Lucian, zâmbind la aflarea noutăţii. - Vezi, şefu’, am avut dreptate, îi şopti Nis din apropiere. - N-am făcut încă acest pas, înainte de a vă fi anunţat şi pe voi, dar n-are rost să mai prelungim momentul. Noi doi ne potrivim, ne înţelegem, ne iubim, deci... Asta este, spuse Alex surâzând, împăcat cu ideea, ba chiar încântat de idee. Lucian privi atent spre vechiul său prieten, „bătrânul”; ceva părea schimbat la el. Nu doar că era foarte fericit, mulţumit, părea însă şi mai domol, docil; altfel decât până atunci şi nu din cauza prezenţei ochelarilor... Să fi reuşit oare doctoriţa să-l „tempereze” atât de repede şi de uşor pe răzvrătitul Alex?! Ciudat... - Iar întrucât nu sunt aici părinţii nici unuia dintre noi doi, pentru a le cere consimţământul, sfatul, părerea sau aprobarea, considerăm că această responsabilitate trebuie să-i revină lui Lucian, adăugă Stela. - Eu?! tresări Lucian, mirându-se. Nu, e o greşeală! De ce eu?! - Pentru că tu eşti comandantul nostru, fu răspunsul primit de la Stela. - Nu! Un moment! Nu pot face asta, oricât de comandant aş fi. E o răspundere prea mare. Nu pot decide eu ce veţi face voi. Nu sunt în măsură să mă pronunţ în acest caz. Nu-i pot înlocui pe părinţii voştri. De altfel, nu-i o îndatorire a comandantului misiunii. - Luci, n-o lua chiar aşa, îl sfătui Stela. Noi oricum vom face pasul acesta, asta e clar. Tu nu trebuie decât să ne spui dacă eşti de acord cu decizia noastră, sau dacă ai cumva ceva împotrivă. Și dacă vrei, sau ți se pare că sună mai bine astfel, atunci nu în calitate de comandant al misiunii, ci de prieten al nostru. - Ah, asta era... se mai linişti el. Păi, în cazul ăsta... Bineînţeles că n-am nimic împotrivă, n-are rost să mă opun. Sunteţi oameni în toată firea, maturi, amândoi, ştiţi foarte bine ce vreţi şi ce nu, n-are rost să mă amestec între voi. Ba chiar, sincer, mă bucur pentru voi, din tot sufetul! Vă potriviţi unul celuilalt, nu cred că v-aţi pripit cu decizia asta; vă cunoaşteţi de destul de mult timp... Doar că mă surprindeţi, nu mă aşteptam; zău, e cu adevărat o mare surpriză, dar una plăcută. Foarte plăcută! - Deci, Luci, nu te opui deciziei noastre? vru Alex să se convingă. - Bineînţeles că nu, bătrâne, confirmă el. Oricum, decizia voastră nu trebuie să depindă de părerea mea. Indiferent că m-aş opune sau nu, vouă nu vă rămâne decât să procedaţi cum credeţi că ar fi mai bine pentru voi. Dar nu vă îngrijoraţi, nu mă opun deloc. N-aş avea motive. Sincer... - Bine, Luci. Mulţumim, îi spuse Stela. Aprobarea ta înseamnă foarte mult pentru noi, dar evident că părerea ta n-ar fi influenţat cu nimic decizia noastră, odată luată, însă ne bucură mult faptul că ne susţii, că nu eşti împotriva noastră, mai ales pe Alex, ca vechi prieten al tău. Oricum, hotărârea noastră rămânea neclintită, orice ai fi zis, comandante! - Atunci, nu-mi rămâne decât să vă urez fericire, multă fericire. Sper să vă înţelegeţi întotdeauna bine, e tot ceea ce contează. Felicitări! Casă de piatră! În rest... Nici nu ştiu ce să mai spun. N-am cuvinte. M-aţi redus la tăcere, surâse el, chiar bucurându-se pentru cei doi, evident, mai ales pentru „bătrânul” său prieten, dar şi pentru simpatica doctoriţă. - Nu-i nevoie de nimic altceva, prietene, îl asigură Alex. Apoi îi felicitară şi ceilalţi, bucurându-se cu toţii pentru ei doi; evident, nici unul dintre ei nu avea ceva împotriva căsătoriei lor, erau de acord. Ei păreau mulţumiţi, fericiţi, amândoi. Din când în când, Lucian o fixa cu privirea pe Lia, întrebându-se în gând: „Oare când va veni şi rândul nostru? Noi doi când vom face pasul ăsta în viaţă? Ca Nick şi Maria, Alex şi Stela... Ne-au luat-o înainte...” Lia se prefăcea că nu-l observă, deşi îşi dădea seama că el o urmărea des cu privirea, dar îl evita, ca de obicei. - Ar mai fi un lucru de lămurit, în legătură cu anunţul nostru, adăugă Stela. Deci, am dori să-i rugăm pe Nick şi Maria să ne fie naşi, la nunta noastră, bineînţeles, când o vom face, pe Terra, presupun. Îi rugăm pe ei, pentru că nu sunt şi alţii căsătoriţi dintre voi, cu excepţia lor, deocamdată. Deci, dacă sunt de acord – bine, dacă nu – nu-i poate obliga nimeni, nici chiar noi. Ce spuneţi? Nick?! - Ăăă... Eu?! Scuze, nu ştiu... Poate că da, de ce nu? Dar nu sunt sigur. M-ai luat prin surprindere. În plus, cred că nu cunosc obiceiurile astea, ale voastre; va trebui să mă puneţi în temă, să înţeleg despre ce e vorba, că eu habar n-am... Tu ce spui, Maria? - Bineînţeles că acceptăm, dragul meu, spuse blonda, entuziasmată. Ba chiar cu cea mai mare plăcere. - De acord, iubito. Dacă spui tu... o aprobă Nick. - Atunci, e minunat, aprecie Stela. - Dar chiar, noi nu avem încă naşi, remarcă Maria. - Nu-ţi face griji! Se va găsi cineva şi pentru voi, o linişti Alex. - Da, sunt sigură. Deşi... Cred că ar trebui să vă întoarcem propunerea, pentru că, deocamdată, nu mai avem alte cupluri. - Nu te grăbi! Până ne vom întoarce pe Terra, mai e mult... Cine ştie?! surâse Alex. - Tot ce se poate, zâmbi şi blonda. Deci, eu şi Nick am avut curajul să fim primii care au făcut cel mai important pas în viaţă; acum Alex şi Stela – nici nu mă aşteptam la ei... Mă întreb însă, cine urmează? - Nu te mai întreba, blondo, o sfătui Lucian, gândind: „Sper că eu... Cu Lia, evident! Alta nici nu intră în discuţie. Ar fi imposibil!” - De ce, Luci? Ai vreun gând? îl trezi glasul Mariei, din apropiere. - Hmm... murmură neclar comandantul, rezumându-se la atât. - Atunci, să vedem; cine?! insistă blonda. Poate Mihai... Ce zici, campionule? Te-ai încumeta? întrebă blonda îndrăzneaţă, îmbrăţişându-l. - Nu ştiu, răspunse Mihai încurcat. Încă n-am mers cu gândul atât de departe. - Sunt sigură că dacă te-ai încumeta totuşi, ai prefera-o pe Ly, care-i sora lui Nick, deci, am deveni cumnaţi, nu-i aşa? - Aşa-i, blondo, replică Mihai, încă năucit de stilul ei şi uimit de indiferenţa cu care o privea Nick. - Îmi place gândul că voi avea drept cumnat un fost campion mondial, un mare sportiv; în plus, şeful securităţii misiunii noastre. Foarte interesant! - Ha, ha... murmură Mihai, surâzând uşor. - Deci, nu tu vei fi următorul. Atunci poate Nis, presupuse Maria, desprinzându-se de campion şi apropiindu-se de lungan. Tu ce spui, atletule? - Nici o şansă! Nu, deocamdată. Deci, în nici un caz, micuţo! Aşa că vezi-ţi de treabă, Piticot! se împotrivi categoric lunganul. - Deci, nici tu. Atunci poate totuşi, tu, Luci, spuse blonda, trecând la comandant, pe care-l luă de gât, prieteneşte, cum procedase şi-n cazul campionului; cu Nis nu reuşise. Hai, să te auzim şi pe tine, comandante! - Ah... îi aruncă imediat Lucian o privire plină de reproş, la auzul cuvântului „comandante”; zise însă: N-am încă perspective în acest sens, blondo. Privi de îndată, fugitiv, spre Lia, „perspectiva” lui; desigur, încă nu se putea gândi la aşa ceva, în cazul ei. Ea se păstra rece, distantă... O auzi pe blondă întrebându-l: - De ce nu? Pe cine ai prefera? Ne-ai putea spune? - Nu, blondo. Încă n-am preferinţe. Nu pricepi? - Nu ştiu de ce nu-mi vine a te crede, Luci. - Blondo! îi atrase scurt atenţia să nu-l dea în vileag; ea ştia foarte bine care era preferinţa comandantului, ştia de mult. - Deci, nici tu, răule, concluzionă blonda, „eliberându-l”; parcă intenţionat, se îndreptă direct spre domnişoara consilier: Iar dintre fetele echipajului nostru, n-a rămas decât Lia liberă. Tu ce spui, drăguţo? Rândul tău când va veni? - Al meu?! Nu ştiu. Nu m-am gândit niciodată. - Poate ar fi cazul să te gândeşti acum. Tu ai vreo preferinţă? - Nu, încă nu. Poate că, într-o zi... Dar nu acum. Nu mă grăbesc. Cred că nu sunt prea bătrână. - Păi, nu trebuie să aştepţi să îmbătrâneşti, năroado! Încă mai ai de unde alege. Iată: Băieţii noştri sunt, cel puţin frumoşi. Nu pierde ocazia! Ai toate şansele să captivezi pe vreunul, cu farmecul tău. - Ah, blondo... Nu m-am gândit niciodată astfel. - Ar trebui să începi să te gândeşti, Lia. De altfel, sunt foarte mulţi băieţi drăguţi chiar şi aici, pe Proxima. „Da, ar trebui să te gândeşti serios, cum bine zice Maria. Dar nu la cei de pe Proxima, evident, ci... La mine! Eu aşa aş dori.” îşi zise Lucian în gând. - Deci, nici unul nu are intenţii de acest gen în curând, concluzionă blondina. Păcat, începusem să mă obişnuiesc cu astfel de surprize plăcute. - Bine, o întrerupse Stela. Pentru asta v-am chemat pe toţi aici, acest anunţ am vrut să vi-l aduc la cunoştinţă. Acum am terminat. Dacă vreţi să plecaţi, din partea mea sunteţi liberi. N-am nimic împotrivă. Depinde ce aveţi în program. - Păi, eu am să mă retrag, îi anunţă Lucian. Chiar am altceva în program. Nu pot rămâne. Ne vedem peste două zile, în nava noastră, „Pacifis”, dacă nu intervine altceva între timp. Iar tu, Stela, ştiu că sunt foarte cicălitor şi nu e tocmai momentul potrivit să-ţi amintesc, dar sper că vei avea toate rezultatele analizelor mele la şedinţa de poimâine, din navă. - Bineînţeles, Luci. Nu-ţi face asemenea griji. Voi avea toate rezultatele şi le voi anunţa în şedinţă. Am deja majoritatea rezultatelor, dar nu pe toate. Iar până poimâine le voi avea şi pe celelalte. - Bine. Atunci e-n ordine. Ne reîntâlnim poimâine. Cât despre petrecerea pentru voi doi... Vorbim tot peste două zile, în navă, înainte de începerea şedinţei. La revedere. Şi încă o dată, felicitări, doctore! Şi ţie, bătrâne, spuse Lucian, retrăgându-se, urmând să se întâlnească din nou cu Sid, ca de obicei, la acea oră; pe Lia încă încerca s-o ignore, deşi nu reuşea foarte bine acest lucru. Nis găsi momentul potrivit să se apropie de Alex, zărindu-l mai liber, fără doctoriţă în preajmă-i, aceasta discutând cu fetele din echipaj, cât şi cu Ly. Îi zise: - Ce naiba faci, măi, trădătorule? - Trădător?! Eu?! se miră Alex de acuzaţia adusă de către lungan. Ce-ai, mă, eşti căzut în cap? - Deloc. Da’ tu mă trădezi, afirmă Nis. - Eu?! Pe tine? Cum? - Păi, gata, părăseşti „Clubul Burlacilor”? Ce naiba, mă laşi singur? Mă abandonezi şi te aliezi cu „inamicul”? zâmbi Nis, privind spre doctoriţă. Trădător notoriu ce eşti! - Ah, asta era... se dumiri Alex. Deh, mă, ce-ai vrea? Trebuie să mă înţelegi, ce naiba? Am şi eu o vârstă, cred, respectabilă, era cazul să fac şi pasul ăsta, în cele din urmă. Nu se putea altfel. - Vârstă respectabilă, pe naiba! murmură lunganul. Baliverne! Ce mă iei pe mine cu texte d-astea răsuflate? Motivaţii, mă... Pretexte! Trădătorule... zâmbi Nis, semn că, evident, glumea doar. - Da’ ce tot spui că rămâi singur? Eşti orb? Mai sunt Luci şi Mihai, tot ca tine. Tot burlaci şi ei. - Ah, şefu’... Şi campionu’... Deocamdată, da, mai sunt. Cine ştie până când? Probabil nu pentru prea mult timp. O să treacă şi ei de partea ta. Şi atunci tot doar eu o să rămân singurul altfel decât voi, ceilalţi. De parcă nu-mi era de ajuns că mă deosebeam deja, datorită înălţimii, acum se mai adaugă şi chestia asta; rămân singurul ciudat, etichetat... „Burlac, necăsătorit”. Altfel decât voi... - Păi, ce naiba aştepţi? - Ce-ai, mă?! Eşti nărod? Cu cine? - Eh, asta-i problema ta... Ce vrei să-ţi fac? - Nimic; ce să-mi faci? Auzi la el... Asta-i situaţia! Lasă, mă descurc eu. Îmi rămân... dulciurile. Şi geogra’... E ceva. Mişto, nu? Interesant! - Deh, mă... Nu ştiu ce să-ţi zic. - Zi-mi doar că rămânem în continuare prieteni; atât. Chestia asta n-o să se schimbe, nu? Rămâne valabilă, în picioare? - Ce-ai, mă? Ce şi de ce să se schimbe între noi? Bineînţeles că rămânem prieteni, pentru totdeauna! Doar nu-ţi închipui cumva că Stela mi-ar putea interzice să vorbesc cu tine?! - Ştiu şi eu... murmură Nis, temător. Şi dacă ţi-ar interzice totuşi, i-ai da ascultare? - Bă, tu eşti căzut în cap rău de tot, ce dracu’?! Sau ce-ai?! se supără Alex, la auzul unei asemenea presupuneri. Evident, nici n-ar putea să-mi interzică aşa ceva! Ştie că tu şi Luci sunteţi pentru mine... Mă rog, ceva mai special; ne leagă o prietenie trainică, veche, ce nu poate fi destrămată niciodată, de nimeni, nici chiar de ea. Aşa că nu-mi veni cu prostii de genul ăsta. Clar, nu?! - Eh, aşa mai merge, surâse Nis liniştit, după asigurarea primită. Da’ tu... Zău, mă... Nu pricep deloc; cu doctoriţa noastră... Ce ţi-a venit aşa, deodată? Ai înnebunit brusc? Stai, să-mi amintesc... Cum ziceai înainte de a fi plecat de pe Terra? Parcă spuneai ceva de genul că nu te-ai încurca deloc cu doctoriţe sau psihiatrii, mai ales că Stela avea mereu ceva împotriva ta. Ce s-a întâmplat acum cu Alex de atunci, negativistul? Unde a dispărut? - Ce vrei, mă, se mai schimbă omu’... - S-o schimba, mă, nu zic nu, da’ nici chiar aşa, brusc, ca tine şi în asemenea hal, la 180 de grade... - Păi, părerea mea de atunci a rămas undeva, departe, în urmă, în trecut; alta i-a luat locul acum. Ce-ai vrea? Să mă împotrivesc? Nu mai pot, mă! M-a prins deja în mrejele ei, iremediabil şi ireversibil; m-am îndrăgostit de ea, tocmai de ea, doctoriţa noastră! Am căzut în capcană; nu mai pot ieşi, ori da înapoi. - Ai căzut, ca fraieru’... aprecie Nis zâmbind, apoi deveni serios: Oricum, felicitări, mă! Sincer. Sper să fii fericit alături de doctoriţa ta, doar pe ea ai ales-o; probabil o meriţi... Nu, zău, serios acum, chiar mă bucur pentru voi, ce naiba?! Ce prieten ţi-aş mai fi dacă aş gândi altfel? Casă de piatră, mă! - Mersi, mă, nărodule! Şi tu? - Eh, lasă, n-o să mor; mă descurc... Cum bine zice şefu’, o să supravieţuiesc. Altfel cum?! - O să-ţi fie cam greu, între noi toţi. - Păi, sigur, normal; deja începe să-mi fie cam greu, foarte greu... glumi Nis, adăugând apoi: Hai, mă, nu-mi purta mie de grijă! Vezi-ţi de doctoriţa ta! E marfă! - Chiar crezi? se îndoi Alex de afirmaţia lunganului. - Sigur, mă, ce naiba?! E super! Ţi-am zis încă dinainte de a fi plecat de pe Terra: N-are nici un cusur; decât pe acela că e doctoriţă şi e cam exigentă, dar, probabil, doar ca medic, nu şi altfel, în viaţa particulară, de zi cu zi. - Da, mă, exact asta am descoperit şi eu de curând la ea. - Zău?! Ce să mai, sincer, mă bucur! Oricum, nu era şi nici nu e de nasul meu. Ştii doar; ţi-am dat drum liber spre ea încă de atunci, dinainte de plecarea în misiune. Da’ n-ai profitat până acu’ de faptul că m-am dat la o parte din calea ta. - Deh, mă... Asta e! - Sigur, asta e... Încă o dată, felicitări! Mă bucur pentru tine, pentru voi doi, încheie Nis discuţia cu prietenul său. După un timp, se retraseră şi ceilalţi, nemairămânând în cabinetul medical decât cei doi, în cauză. Înainte însă de plecare, fiecare îi felicitară încă o dată pe Stela şi Alex. Cât despre comandantul misiunii, se întâlnise deja cu Sid, la locul stabilit, rămânând împreună până seara târziu, când se despărţiră. În acea zi, Lucian aflase o mulţime de alte noutăţi de la prietenul său, Sid, de la care mai învăţase şi multe alte cuvinte în limba locală. Încet, încet, începea să priceapă limba celor de pe Proxima, descurcându-se aproximativ bine, suficient pentru un pământean ca el, care nici măcar nu cunoştea alte limbi străine, de pe Terra. Spre seară, fără să-şi dea seama din ce cauză, simţea că îl cam doare capul, aşa cum nu-l mai duruse niciodată până atunci, adică destul de rău. În plus, se simţea şi foarte obosit, deşi practic nu existau motive. Ajunse în navă, se privi în oglindă, dar nu i se păru nimic nelalocul lui. Nu luă în seamă durerea de cap, servi singur ceva uşor, mai potrivit pentru seară, apoi trecu la duşul obişnuit, după care se pregăti de culcare; nu mai avea chef şi de altceva. Bucurându-se pentru bătrânul său prieten, adormi mai devreme în această zi, gândul purtându-l, inevitabil, la domnişoara consilier, prinţesa, cea pe care o evitase în ultimul timp, întrebându-se, ei doi când vor face pasul acesta în viaţă, dacă-l vor face totuşi vreodată... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate