poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 488 .



Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-10-12  |     | 



*60. Prima şedinţă din „Pacifis”. Întârziata.

Era deja miercuri, 14 februarie 2091, seara. Ziua următoare aveau să se întâlnească din nou cu toţii în nava lor cea albastră, „Pacifis”. Lucian era nerăbdător, mai mult pentru că dorea s-o revadă pe Lia, cu care nu se mai întâlnise deloc, nici măcar întâmplător, de când Nick hotărâse ca fiecare să se descurce singur şi deja îi era dor de ea, de cicălelile ei. De abia aştepta să sosească ziua de joi, în care nu se va mai întâlni cu Sid, căruia îi adusese la cunoştinţă acest lucru. Cu el se va revedea peste două zile, vineri, la ora 14.00. Lucian învăţase deja câte ceva din limba locală, noţiuni elementare deocamdată, descurcându-se foarte bine, cel puţin cu vorbitul; de partea scrisă şi de citit nu se ocupaseră încă. Iar astfel îi dovedise lui Sid, dar şi lui însuşi, că nu i-ar fi fost imposibil să fi învăţat şi vreo câteva limbi străine de pe Terra, dacă ar fi vrut. Sid era minunat, se înţelegea foarte bine cu el.
În sfârşit, ziua mult aşteptată sosi. Joi, 15 februarie 2091. Lucian, Alex şi Nis, cei trei care rămăseseră în interiorul navei, se pregătiră cât mai bine pentru acea zi, în care urmau să-şi reîntâlnească toţi colegii, după două săptămâni în care nu se mai văzuseră. Toţi trei doreau să arate cât mai bine în această zi. Orele treceau, una câte una, iar momentul întâlnirii se apropia.
Alex nu-şi mai găsea locul, de teamă că nu-l vor mai plăcea colegii, zărindu-l cu ochelari, Lucian o vedea numai pe Lia în faţa ochilor, sperând că ea va fi prima care va sosi în navă, iar Nis, ronţăind la dulciuri, era poate singurul care stătea liniştit, aşteptând doar sosirea celorlalţi, deşi nici Lucian nu dădea de înţeles că l-ar preocupa ceva anume; spre deosebire de Alex, care se foia neîncetat de colo-colo. Se făcuse 11.20, iar trapa navei se deschise pentru prima oară. Alex se retrase cât mai în spate, încercând să-şi ascundă figura, Nis rămăsese nemişcat la locul său, în timp ce Lucian se apropie de intrare, sperând să fie Lia. Dar cei ce sosiră se dovediră a fi Nick şi Maria.
- Salut, blondo. Nick...
- Salut, Lucian. Nis, Alex... spuse Nick. Chiar suntem primii?
- Aşa se pare, aprobă Lucian, cu o notă de nemulţumire în glas.
- Scuze, Luci, zise Maria, îndreptându-se spre genetician. Hai, Alex, nu te mai ascunde de noi, i se adresă ea colegului ei; îl zărise totuşi. Am aflat deja marea noutate.
- Mă temeam de asta... murmură Alex şoptit, fără a se deplasa mai la lumină, să fie văzut.
Blonda ajunse lângă el, îl luă de mână şi-l aduse totuşi la lumină.
- Nu înţeleg de ce te ascunzi. Arăţi foarte bine, îl lăudă blonda, clasificându-l, fără a şti, în mod asemănător cu Nis: „Înţeleptul” Alex...
- Da, chiar că arăţi bine, adăugă Nick, admirativ.
- Cui îi e teamă că nu ar arăta bine? se auzi glasul Stelei, care sosise între timp. Nu cumva ţie, Alex? Ar trebui să ştii că pacienţii mei arată întotdeauna bine, mai ales după ce i-am îngrijit eu. Poate că nu arătau bine înainte, dar nu şi după ce i-am îngrijit.
- Salut, doctore, spuse Lucian, zâmbind.
- Off, Lucian; mereu pus pe şotii, îi reproşă Stela. Oricum, salut, comandante. Şi ţie, Nis.
- Eu sper să nu devin niciodată unul dintre pacienţii tăi, Stela.
- Nu se ştie niciodată, Nis. Dar ar fi mai bine să nu devii, deci ai grijă să nu te îmbolnăveşti, îl sfătui doctoriţa. Şi ia-o mai încet cu dulciurile alea!
Mai vorbiră câtva timp, iar aproape de ora 12.00, sosiră şi Mihai, împreună cu Ly. Se salutară, bucurându-se toţi de revedere. Remarcară schimbarea intervenită în fizionomia lui Alex, datorită ochelarilor pe care-i purta acesta, dar şi ei îl admirară, spunându-i că-i stă bine cu ochelari. Deci, veniseră aproape toţi, mai puţin Lia, doar ea lipsea, iar speranţele lui Lucian că ea va fi prima sosită se spulberară imediat; ea rămăsese deja ultima.
- Deci, ne-am strâns cu toţii, spuse Nis. Cred că putem începe şedinţa, şefule.
- Nu, nu putem începe, se împotrivi Lucian.
- De ce, şeful?
- Pentru că nu suntem toţi.
- Cum adică nu suntem toţi, şefule? Lipseşte careva?
- Da; bineînţeles că lipseşte. Lia lipseşte, preciză scurt Lucian.
- Ah, da; Lia... Uitasem de ea, replică Nistor.
- Eu, nu; nu uitasem... murmură Lucian
- Dar cum, nu-i aici? se miră Nis.
- Ai văzut-o tu cumva? replică Lucian.
- Nu, şefu’, n-am văzut-o. De fapt... N-am observat că ar lipsi, sau că n-ar fi aici.
- Atunci s-o mai aşteptăm, poate că o să apară şi ea. Ly, nu ştii nimic de ea? Pe unde ar putea fi?
- Îmi pare rău, Lucian. Nu ştiu nimic. Credeam că o voi găsi aici.
- Cum aşa? Fiind colege de cameră, credeam că veţi veni împreună, presupuse Lucian.
- Ai dreptate. Aşa ar fi normal, doar că eu m-am întâlnit cu Mihai de dimineaţă, când ea încă dormea şi până acum am stat cu el. Am venit amândoi direct de la supercomputer. Cu Lia mă înţelesesem că ne vom întâlni aici. Ea mi-a spus că va veni. Nu înţeleg de ce întârzie. Ştia ora stabilită.
- Atunci, s-o aşteptăm, repetă Lucian, mâhnit de întârzierea ei.
- Sigur c-o s-o aşteptăm, aprobă Ly.
Reluară discuţia, între ei. Lucian se retrase tăcut; nu s-ar fi aşteptat ca Lia să întârzie. După un timp, îl auzi pe Nis, care-l trezi din gândurile sale:
- Hei, şefu’, a trecut deja de ora 12.30. Ce facem? O mai aşteptăm pe Lia, sau începem fără ea?
- Hai să-i mai acordăm o şansă. O aşteptăm până la ora 13.00. Dacă până atunci nu apare, începem fără ea, decise Lucian.
- Bine, şefule. Cum zici tu, îl aprobă Nis, fără să protesteze.
Şi iar începură să vorbească unii cu alţii. Numai Lucian nu participa la aceste discuţii, stând retras, abătut, îngândurat. Mihai se şi instalase în faţa computerelor, aproape de cum sosise, introducând în memoria lor ceea ce aflase el în decursul celor două săptămâni. Apăsând de zor pe taste, mai schimba din când în când şi câte o vorbă cu ceilalţi, fiind foarte atent şi la computer. În curând, trecu şi jumătatea de oră admisă, iar Lia tot nu sosise.
- Şefule, e unu fix. Tot mai aşteptăm? îl anunţă acelaşi Nis. Şefu’...
- Hmm?! tresări Lucian nedumerit. Ce s-a întâmplat? Ce-i?
- E 13.00, şefu’, repetă Nistor. Mai aşteptăm?
- Ah, zău?! replică Lucian, consultându-şi ceasul, ca pentru a se convinge că era ora 13.00. Nu, nu mai aşteptăm. Ar fi putut ajunge, cel târziu până acum. Rămăsese vorba să ne strângem toţi pe puntea principală până-n ora 12.00-12.30. Dacă ea consideră că nu-i necesar să se înfăţişeze, treaba ei, spuse Lucian mâhnit ceva ce n-ar fi dorit să spună. Ar fi cazul să începem acum, chiar şi fără ea.
- Sigur, şefule. Dar cine să fie primul care-şi va prezenta realizările?
- Oricine doreşte, răspunse Lucian indiferent, parcă dezinteresat, deși de abia așteptase această zi și acest moment, în special. Prin urmare, eu, comandantul misiunii, Lucian Enka, declar şedinţa de azi deschisă şi... Vă ascult!
- Eu am introdus deja în memoria computerelor de bord tot ceea ce am reuşit să aflu în ultimul timp, începu Mihai, remarcând că nici unul dintre colegii săi nu se grăbea să fie primul. Mă înţeleg destul de bine cu supercomputerul acum, cooperează. N-am reuşit poate să aflu mare lucru, mai am încă multe de desluşit, dar e un început foarte bun. Secretele încă şi le păstrează bine, afurisitul! Însă o să i le descifrez eu pe toate, în curând. Şi iată ce am aflat deocamdată: Mai întâi, pentru Nis, nişte informaţii precise despre planeta Proxima, în general, care sper că-i vor fi de folos în realizarea hărţilor.
- Mersi, asule, surâse geograful.
- Aici am detalii despre modul de funcţionare a multor aparate şi instalaţii computerizate principale de pe Proxima, structura internă a misteriosului material, câteva informaţii utile despre navele spaţiale şi avioanele locale – cum şi din ce sunt construite, cum funcţionează, cum se deplasează, sistemele de comandă şi de propulsie de la bord, modul de alimentare, performanţele lor, dimensiuni, forme, aproape tot. Ah, da... Şi bineînţeles, despre computerele locale, din nou, aproape totul. De reţinut faptul că aici inteligenţa artificială este foarte avansată. Memoria computerelor locale are o capacitate practic de neconceput pentru noi, inteligenţa lor aproape egalând inteligenţa umană, ca să nu mai vorbim de viteza şi de modul de lucru. Aparatura locală gândeşte şi acţionează aproape ca un om; poate că nu chiar, dar undeva pe aproape. Deocamdată, cam atât. Pe parcurs, am să mai adaug şi alte informaţii, încheie Mihai şi-i înmână raportul său lui Lucian.
- E foarte bine, campionule, aprecie Lucian şi deschise puţin raportul gros, cu multe informaţii, să-l răsfoiască. Nu-i scris de tine, cu mâna. Ai folosit computerul, observă comandantul acest amănunt.
- Mi-e mult mai uşor astfel, se înţelege. Merge mai repede, în plus, se adaugă şi obişnuinţa, justifică Mihai, cu degetele încă zburdându-i pe tastatură.
- Nu ţi-am reproşat nimic, campionule, rosti Lucian.
După o scurtă pauză, începu blonda:
- Eu am studiat cât de cât plantele artificiale, după cum mi-ai cerut, Luci. Am semnalat lipsa clorofilei din structura internă a plantelor locale, înlocuită de o altă substanţă ce dă plantelor aceeaşi culoare verde ca şi clorofila, deci un alt pigment, însă nu-mi dau seama ce ar putea fi. Am mai observat de asemenea lipsa proceselor biologice principale ale plantelor, cum ar fi fotosinteza, respiraţia şi transpiraţia plantelor, dar, de asemenea, nu pot să-mi dau seama de cauza lipsei lor. Sunt nişte chestiuni interesante, dar greu de explicat, de înţeles. Am remarcat faptul că structura celulară e aproape identică cu cea a plantelor terestre, dar nu pot spune dacă nucleul celulelor conţine sau nu molecula de ADN, fiindcă nu sunt genetician, deci, deocamdată, cercetările mele s-au oprit aici. Iată raportul meu, Luci.
- Bine lucrat, blondo, o lăudă Lucian, apoi, ca şi în cazul lui Mihai, răsfoi puţin raportul Mariei. Tu ai scris cu mâna, observă el.
- Da, am preferat astfel. Mie mi se pare mai uşor aşa.
Apoi, „înţeleptul” Alex începu să o completeze pe blondină cu cercetările sale genetice asupra plantelor, însă nu a celor locale.
- Eu n-am studiat încă plantele artificiale de pe Proxima, fiindcă n-am avut timp, datorită problemei cu vederea, survenită pe parcurs, altfel poate că le-aş fi studiat şi pe acelea. Însă aşa, n-am putut, deci nu pot spune dacă plantele locale conţin sau nu ADN, asta voi încerca să aflu în curând. Deocamdată, n-am reuşit decât să studiez comportamentul plantelor terestre în mediul atmosferic al planetei Proxima, atât în interiorul lumii artificiale, cât şi în exteriorul ei, deci pe suprafaţa planetei, în prezenţa dantoniului. Se pare că plantele noastre rezistă foarte bine în ambele cazuri, se adaptează condiţiilor existente aici, procesele biologice vitale nefiind afectate cu nimic, ele având loc în continuare, cu diferenţa că aici lipseşte CO2 din procesul de fotosinteză, el fiind înlocuit de o altă substanţă, de provenienţă necunoscută nouă, aparent organică, un compus care înlocuieşte cu bine lipsa celorlalte substanţe gazoase din atmosfera terestră, care participă la procesele biologice. Deci plantele nu au nimic de suferit, mediul pare să le fie prielnic. Dar am observat un fenomen ciudat ce se petrece cu macromolecula de ADN, extrasă din componenţa plantei. ADN-ul plantelor, astfel extras, îşi pierde proprietăţile rând pe rând, legăturile dintre atomi se rup, molecula se dezintegrează rapid, pentru ca în final să dispară complet, în mod inexplicabil, ca şi cum nici n-ar fi fost vreodată acolo. Iar din cunoştinţele noastre, aşa ceva nu este posibil. Se pare însă că în mediul atmosferic al planetei Proxima, aşa ceva se întâmplă. Catenele se despart, dipărând punţile de hidrogen ce le uneşte, apoi întreaga moleculă se destramă inexplicabil, nucleotidele se despart şi ele, într-o dezordine inimaginabilă pentru o moleculă de ADN, enzima dispare şi ea, apoi dispare totul, nu-mi dau seama din ce cauză. Practic, procesul are totuşi loc şi pe Terra, atunci când ADN-ul este extras din plantă, însă este mult mai lent, nu are loc atât de brusc, în doar câteva secunde. Şi precizez că acest fenomen se produce numai în cazul în care ADN-ul este extras din componenţa plantei, nu şi în cadrul plantei, deci nu este nimic alarmant. Altfel, fără a fi extras, ADN-ul îşi continuă nestingherit procesul de autosinteză, implicit de diviziune şi înmulţire a celulelor, deci concluzia ar fi că plantele nu sunt cu nimic afectate de ciudatul fenomen observat de mine. Însă chiar şi aşa, faptul nu pare a fi explicabil, fiindcă, după cunoştinţele noastre, într-o moleculă de ADN totul este bine organizat şi coordonat, legăturile chimice dintre bazele azotate purinice, ca adenina şi guanina, dintre cele pirimidinice ca tinina şi citozina, pentabaza care este reprezentată de dezoxiriboza şi radicalul fosforic, care intră toate în structura unui nucleotid, nu pot fi desfăcute atât de uşor. Nici punţile de hidrogen ce leagă cele două catene răsucite helicoidal nu pot fi desfăcute, decât prin procesul de reduplicare al macromoleculei...
- Să ne înţelegem, Alex, îl întrerupse Lucian nedumerit. Ia-o mai uşurel! Şi te rog, vorbeşte pe înţelesul nostru, mai clar.
- N-am fost destul de explicit?! se miră Alex.
- Ba da, bătrâne, chiar mult prea explicit. Însă pricepe că eu, spre exemplu, sunt matematician, iar limbajul utilizat de tine nu-mi este în totalitate accesibil, ceea ce ar putea fi valabil şi-n cazul altor colegi. Aşa că, repetă, te rog, fără termeni specifici geneticii. Deci, fenomenul observat de tine nu afectează cu nimic plantele noastre?
- Nu, Luci. Plantele nu sunt afectate, cu nimic, ele s-au adaptat perfect la mediul de pe planeta Proxima, care le este favorabil, s-au aclimatizat de îndată, iar procesele biologice, biochimice sau genetice esenţiale nu le sunt îngreunate, oprite sau modificate. Însă nu există o explicaţie logică a fenomenului observat de mine, atâta tot. Şi nu cred că ar fi ceva foarte grav, doar că nu înţeleg; trebuie să mai cercetez, ca să-mi pot da seama de ceea ce se întâmplă.
- Bun. Pricepem. Sau măcar încercăm. Şi tu crezi că acelaşi lucru s-ar putea petrece şi cu ADN-ul nostru, uman? întrebă Lucian.
- Nu ştiu sigur. N-am făcut încă astfel de cercetări, deci n-aş putea afirma nimic în acest sens, dar presupun că da. Cred că acelaşi lucru s-ar petrece şi cu ADN-ul uman.
- Iar asta ne-ar afecta şi pe noi, într-un fel sau altul?
- Ştiu şi eu ce să spun, Luci? Presupun că nu. Dacă plantele nu sunt cu nimic afectate, nu văd de ce noi am fi...
- Dar, Alex, e o mică mare diferenţă aici. Plantele sunt plante, pe când noi – nu.
- Din punctul meu de vedere, nu-i nici o diferenţă, Luci. Plantele sunt considerate structuri biologice vii, ADN-ul lor, deşi, normal, diferit de al nostru, se comportă în mod asemănător. Informaţia genetică este transmisă tot prin intermediul moleculei de ADN, în acelaşi mod, atât la plante, cât şi la fiinţe vii, în cazul nostru – umane, desigur.
- Totuşi, mă întrebam dacă nu cumva slăbirea vederii tale nu se datorează în oarecare măsură schimbării mediului?
- Ah, nu, în nici un caz, n-are absolut nici o legătură. Cu vederea mea e o poveste veche. E o problemă care ar fi fost de mult rezolvată, dacă nu eram căpos, îmi puneam la timp ochelarii şi i-aş fi purtat, aşa cum îmi recomandase medicul oftalmolog în adolescenţă. Acum, însă, sunt obligat să-i port, poate pentru totdeauna, dar e doar o coincidenţă că s-a întâmplat acum; se putea oricând.
- Eşti sigur că doar din această cauză ţi s-a întâmplat asta? insistă Lucian.
- Evident. Trebuia să-i port încă de pe la 15-16 ani, pentru scurt timp, însă pe atunci eram doar un adolescent, încă naiv, ţineam mult la înfăţişarea mea şi mi se părea că dacă aş purta ochelari ar fi un adevărat dezastru, pentru că vor râde toţi pe seama mea şi mă vor clasifica drept un tocilar stupid. De fapt, ştii şi tu foarte bine cum eram noi la vârsta aceea.
- Da, ştiu, zâmbi Lucian aprobator, amintindu-şi; adăugă amuzat: Numai prostii aveam în cap.
- De fapt... Eu nici acum nu sunt convins că mi-ar sta bine cu ochelari.
- Ce tot spui, mă? se uită chiorâş la el lunganul. Ce-ai, eşti obsedat de chestia asta?
- Alex, noi toţi te-am asigurat că-ţi stă foarte bine, întări Lucian. Aşa că termină cu subiectul ăsta! N-aveam motive să te minţim. Mai bine spune-mi dacă crezi că fenomenul observat de tine poate avea vreun alt efect asupra noastră?
- Nu ştiu. Nu cred.
- Nu ştii sau nu crezi? păru Lucian nemulţumit de răspunsul primit.
- Păi, nu pot să ştiu sigur. Dar nu cred că ne-ar influenţa în vreun fel, dacă plantele n-au fost cu nimic influenţate în evoluţia lor, încercă Alex să fie mai explicit.
- Oricum, să verifici! Vreau ceva sigur, nu doar speculaţii. Cuvântul tău înseamnă mult, bătrâne, dar nu e de ajuns, avem nevoie de dovezi clare, care să ne demonstreze în mod sigur că ai avea dreptate, spuse Lucian.
- Bine. Am să verific. Voi face cercetări temeinice în acest sens, promise Alex.
- Totuşi, să nu te oboseşti prea mult, îl sfătui Lucian.
- Păi, crezi că doctoriţa noastră îmi permite să mă obosesc prea mult? rosti Alex, uşor nemulţumit de programul impus de Stela.
- Are dreptate. Ai nevoie de o perioadă de acomodare cu ochelarii. Va fi mai greu pentru tine, un timp, presupuse Lucian.
- Ba m-am obişnuit deja! se împotrivi Alex. Văd foarte bine. Iar ochii nu mă mai supără deloc, cu nimic.
- Asta mă bucură, bătrâne. Ai grijă totuşi! Cu vederea nu-i de glumit.
- Las’ că mă ocup eu de Alex aşa cum trebuie. Şi să nu-şi închipuie cumva că ar putea scăpa din atenţia mea, zise Stela. Iar eu mi-am făcut datoria. Am cercetat aproape tot ce mi-ai cerut, Luci şi-i voi putea completa cu câteva mici observaţii pe Alex şi pe blondă. În plus, am avut şi un pacient destul de dificil zilele astea, care mi-a dat multă bătaie de cap. L-am tratat şi l-am îngrijit cum se cuvine, iar el s-a ales cu o superbă pereche de ochelari de vedere, care-i vin de minune, dar se plânge mereu, mai rău ca un copil.
- Da, pe Alex l-am văzut cu toţii, doctore, o aprobă Lucian. Ai dreptate în privinţa lui. Se plânge fără motiv; tu l-ai aranjat foarte bine.
- Dar hai să vă spun despre cercetările mele, reluă doctoriţa. Am făcut, după cum mi-ai cerut, Luci, o analiză chimică atmosferei de sub cupolă, deci din diferite locuri ale oraşului artificial, a aerului din coridoarele subterane, din tunelele de legătură dintre oraş cu exteriorul planetei, cât şi a atmosferei de pe suprafaţa planetei, de asemenea, în diverse locaţii, cum ar fi în preajma spaţioportului, a navei noastre, „Pacifis”, în pădurea artificială şi în alte câteva locuri din exterior. Concluzia generală desprinsă din aceste analize a fost aceea că peste tot este foarte mult oxigen pur, respirabil. De asemenea, am efectuat analiza apei folosită în oraş pentru consumul localnicilor, cât şi pentru necesităţile plantelor, a apei utilizată pentru alimentarea pomilor din pădurea artificială şi a celei din bazinul existent în pădure. Apoi am efectuat analize biochimice câtorva plante artificiale, care ne-au fost puse la dispoziţie pentru studiu, a câtorva frunze ale pomilor din grădinile oraşului, pe care nu le-am luat fără a cere permisiunea localnicilor, cât şi a hranei ce le este furnizată animalelor din pădure.
- Şi ce ai aflat? se interesă Lucian.
- Păi, aerul este într-adevăr foarte pur şi curat, nimic de zis, însă nu este doar oxigen şi un amestec de alte gaze inofensive, într-o mică proporţie; mai este ceva. Atât în oraşul artificial, în tunelele de legătură cu exteriorul, în coridoarele subterane, în clădirile spaţioportului, în navele spaţiale, cât şi în avioane, mai există în aer o altă substanţă necunoscută nouă, care pare a fi un compus oraganic bine format, într-o proporţie foarte mică, dar bine stabilită, deci într-o anumită cantitate, pe care n-am reuşit s-o aflu; poate aici, Luci, doar cu ajutorul tău, am să reuşesc să stabilesc totul cu exactitate.
- Eu?! Cu ce te-aş putea ajuta? se miră el.
- Cum cu ce? Cu calculele tale matematice, expertule, la care eu nu mă descurc atât de bine ca tine.
- Ah, asta da, se rezolvă, se dumiri comandantul.
- Am constatat de asemenea prezenţa acestui compus organic sau ce anume o fi şi în compoziţia apei artificiale, pe lângă hidrogen şi oxigen, fiindcă apa are aceeaşi formulă chimică clasică binecunoscută nouă, H2O, dar este într-adevăr foarte purificată, ca să mă exprim astfel; nu există în compoziţia apei de aici microbi, impurităţi, microorganisme sau alte minuni de genul acesta. Deci, substanţa respectivă intră în compoziţia apei folosită pe Proxima, cât şi în componenţa hranei ce este administrată animalelor din pădure. Precizez că apa conţine acest compus organic, în orice loc al planetei, atât cea utilizată în oraşul artificial, pentru consumul zilnic al locuitorilor, cât şi cea folosită pentru necesităţile plantelor artificiale, cea trimisă pomilor din pădure, cea din bazinul din aceeaşi pădure, de unde se adapă animalele, deci toată apa de pe această planetă are această compoziţie chimică, explică Stela.
- Serios? se miră Lucian.
- Tu ce crezi, că-mi arde de glume? replică doctoriţa. Cât despre atmosfera exterioară, de pe suprafaţa planetei, aici acest compus organic este total absent, aerul fiind format din dantoniu, oxigen şi un amestec de alte câteva gaze inofensive, nu ştiu dacă la o altitudine mai mare compoziţia atmosferică se modifică sau nu, însă la suprafaţă, astfel se prezintă situaţia. Cât despre plantele artificiale, ele sunt foarte asemănătoare cu cele naturale, cu excepţia lipsei ADN-ului, al cărui substituent pare a fi o altă moleculă, deloc asemănătoare ADN-ului, dar care pare a se forma cu ajutorul compusului organic prezent în apă, aer şi hrană.
- Vrei să spui că acest compus organic ar fi înlocuitorul ADN-ului?
- Nu, Luci. Am spus doar că se pare că înlocuitorul ADN-ului se formează pe baza acestui compus organic, prin combinarea lui cu alte substanţe existente în structura internă a plantelor artificiale. Nu ştiu sigur, nu mă pricep foarte bine la asta, nu sunt genetician, ci doar medic şi chimist; Alex va putea continua cercetările mele şi poate confirma sau infirma rezultatele la care am ajuns.
- Animalele au şi ele acest substituent format pe baza compusului organic luat din hrana şi apa pe care o consumă?
- Nu ştiu, Luci. N-am examinat încă nici un animal artificial, în nici un fel. M-am ocupat numai de plantele artificiale, de studiul apei şi al atmosferei, cât şi de Alex. Iar deocamdată, atât am reuşit. Cât despre cealaltă specializare a mea, ca medic, n-am reuşit să mă ocup decât de Alex, însă nici n-ar fi de dorit să fiu nevoită să mă ocup şi de alţii dintre voi. Iar despre locuitorii Proximei încă nu ştiu nimic, nici măcar n-am încercat să le fac vreo analiză, vreunuia dintre ei, sau să aflu vreo informaţie în acest sens.
- Nu-i nimic. Ai lucrat destul, doctore; chiar mai mult decât ar fi fost cazul. Vei avea timp şi pentru restul, de acum încolo. Spune-mi doar, acest compus organic semnalat de tine, existent în atmosfera din oraş, nu ne dăunează cumva?
- Nu, Luci. Deloc. Pentru noi, el doar înlocuieşte foarte bine CO2-ul în procesul de respiraţie, aici acesta fiind inexistent. Deci, în timpul respiraţiei, noi inspirăm aerul, reţinem oxigenul şi expirăm acest compus organic. În exteriorul oraşului, pe suprafaţa planetei, rolul CO2-ului este preluat cu succes de către dantoniu. La fel şi-n cazul plantelor noastre, aceste substanţe înlocuiesc dioxidul de carbon, în procesul de fotosinteză, fără să le afecteze cu nimic. De altfel, nici pe noi nu ne afectează cu nimic.
- Tu ce crezi în privinţa slăbirii vederii lui Alex, nu se poate datora cumva influenţei mediului sau a altor factori existenţi aici? Consideri că slăbirea vederii i-ar fi putut fi provocată de mediul de aici, spre exemplu, cumva de dantoniu, care împiedică vizibilitatea?
- Nu, Luci. Problema vederii lui Alex n-are absolut nici o legătură cu nimic din toate acestea. Ca medic, te asigur că aşa este şi poţi fi convins că am dreptate. Nimic nu ne afectează sănătatea, nu suntem în pericol, nici noi, nici plantele noastre. Nu avem de ce să ne temem.
- Bine... Dar mâncarea artificială conţine sau nu acel compus organic sesizat de tine? se interesă comandantul.
- Păi, doar ce ţi-am spus că şi hrana ce le este furnizată animalelor din pădure conţine acel compus.
- Nu, Stela; m-ai înţeles greşit. Acum nu mă refeream la hrana animalelor artificiale din pădure, ci la mâncarea servită localnicilor în restaurante, în oraş, cea consumată de câtva timp şi de voi, de când v-aţi mutat în oraş.
- Ah, nu ştiu. Asta n-am cercetat încă. N-am analizat mîncarea servită în oraş, recunoscu Stela.
- În cazul ăsta, să nu uiţi să analizezi şi asta, pentru data viitoare. Dar despre fenomenul observat de Alex ce părere ai?
- În legătură cu ceea ce se petrece cu ADN-ul plantelor noastre? Nu ştiu, n-am nici cea mai vagă idee. De altfel, ţi-am mai spus şi îţi repet, nu sunt genetician; asta numai Alex însuşi poate pricepe cel mai bine. Însă dacă plantele noastre nu sunt deloc afectate, nu văd de ce ne-am face probleme.
- Eu nu sunt chiar atât de convins că totul ne-ar fi atât de prielnic, atât nouă, cât şi plantelor noastre şi că nu ne-ar afecta cu nimic. Va trebui să-mi demonstraţi acest lucru, să-mi dovediţi concret; vorbele nu sunt deloc de ajuns. Vreau ceva foarte sigur, care să mă convingă. Nu doar presupuneri, zise Lucian.
- Cum adică, comandante?! se arătă Stela nemulţumită de ceea ce auzise. N-ai încredere în ceea ce ţi-am spus?
- Uşurel, doctore, nu te ambala aşa de rău, încercă Lucian s-o calmeze. N-am spus aşa ceva; te rog să nu interpretezi greşit vorbele mele. Nici nu mă gândesc să n-am încredere în tine, sau în ceea ce mi-ai spus, dar nu este suficient, atâta tot. Ceea ce ai afirmat, trebuie şi dovedit. De acord?
- Bine, am să încerc să dovedesc că este aşa cum am spus, astfel încât să te conving şi pe tine. Nu ştiu în ce măsură am să reuşesc, dar am să încerc. Deşi personal nu consider că ar fi necesar.
- Ba este necesar şi foarte important. Pentru că, în cazul în care descoperi că totuşi ne-ar afecta în vreun fel sau altul, voi fi nevoit să iau măsuri severe, ce vor depinde de gravitatea ameninţării.
- Ce tot spui, Luci? tresări blonda. Ce-i cu grija asta excesivă pe capul tău? Nu crezi că exagerezi?
- Nu exagerez deloc şi nu este nimic excesiv aici. Sunt responsabil de ceea ce ni se întâmplă şi nu vreau să fiţi în pericol, de nici un fel, nici unul dintre voi.
- Dar suntem în afara oricărui pericol. Nu ni se poate întâmpla nimic. Sănătatea nu ne este afectată în nici un fel, afirmă blonda încrezătoare, ea ştiind sigur că nu exista nici o primejdie pentru ei, fiindcă Nick, Ly şi domnul Kuny trăiseră de atâta timp în acest mediu şi nu li se întâmplase absolut nimic rău, deci nu aveau de ce să se teamă.
- De unde ştii? se îndoi Lucian de cele auzite. Dovedeşte-ţi spusele! Pe ce se bazează afirmaţia ta? Dă-mi însă o explicaţie certă, concretă, nu ceva evaziv, incert.
- Ah, păi... Nu ştiu, ezită blonda, neputând dezvălui ceea ce ştia. N-aş putea să-ţi dovedesc sigur, aşa cum vrei, însă presupun că dacă ar fi fost să ni se întâmple ceva, apăreau deja simptomele până acum, de când ne aflăm aici, doar a trecut destul timp, pentru ca aceste substanţe să-şi fi făcut efectul. Dar noi n-avem nimic, nici unul, aşa că n-are rost să ne îngrijorăm degeaba. Iar tu exagerezi!
- Nu-i adevărat. Nu exagerez deloc. Ştii bine că am dreptate. Iar dacă Stela va descoperi ceva în neregulă, e datoria mea să iau măsuri severe. Poate chiar întoarcerea imediată acasă, fără cea mai mică întârziere, care ar putea avea consecinţe nefaste asupra noastră. Deci, dacă suntem în vreun fel sau altul în primejdie, ne îmbarcăm cu toţii la bordul navei albastre şi facem rapid cale întoarsă spre Terra, fără alte comentarii! Dacă nu, ne putem continua liniştiţi misiunea pe care o avem aici. Trebuie însă să aveam această asigurare, această certitudine, ba chiar, în mod neglijent, am întârziat nepermis de mult în acest sens. Acest lucru trebuia riguros verificat de la bun început, de cum am pus piciorul pe această planetă. Dar noi am neglijat aceste amănunte importante, iar o asemenea neglijenţă ne poate costa foarte scump. În cazul în care vom fi afectaţi în vreun fel, eu voi fi tras la răspundere şi judecat pentru această neglijenţă, nu voi, la întoarcere. Mie mi se va reproşa totul, poate chiar şi din partea voastră.
- Nu-i adevărat, Luci! se împotrivi blonda cu îndârjire. Noi toţi suntem răspunzători de ceea ce ni se întâmplă, nu doar tu şi nu-ţi va reproşa nici unul dintre noi, niciodată, nimic, în acest sens.
- Da, e adevărat, poate că voi nu-mi veţi reproşa, însă pe Terra, eu voi fi considerat răspunzător, mai mult decât voi, datorită funcţiei ce mi-a fost încredinţată înainte de plecare. În caz că vom avea ceva de suferit, eu voi fi cel clasificat drept incompetent, iresponsabil, drept cel care n-a ştiut să ia decizia necesară la momentul potrivit, spuse Lucian. De altfel, mi s-a pus în vedere acest lucru, de la bun început, am fost avertizat. Eu voi răspunde în faţa Comisiei pentru succesul sau insuccesul misiunii noastre; chiar şi dom’ director mi-a spus clar acest lucru, în repetate rânduri.
- Dar, Luci, noi toţi vom fi oricând alături de tine, te vom susţine, nu te vom abandona, vom dovedi că n-ai fost nicicând imcompetent sau iresponsabil, spuse Maria.
- Ştii însă că tot eu voi fi considerat drept cel vinovat, răspunzător de tot ceea ce s-a petrecut de-a lungul misiunii noastre, bun sau rău, indiferent de ce aţi susţine voi.
- Aş; nu-i chiar aşa, îl combătu Maria.
- Vorbeşti de parcă n-ai ştii cum este în lumea de unde venim noi. Sau poate că ai uitat deja... Ai uitat cum se pune problema acolo?
- Nu, Luci, n-am uitat nimic, rosti blonda.
- Şi atunci, cum este, am sau nu dreptate?
- Păi... Cam ai. În mare parte da, dar nu în totalitate, spuse blonda.
- Ba în totalitate, o contrazise Lucian. Doar eu voi fi considerat răspunzător de tot ceea ce li se întâmplă membrilor echipajului.
- Scuze, Luci, dar cred că asta intră în atribuţiile campionului, ca şef al securităţii, îl întreupse blonda.
- Nu-i adevărat! Cunosc atribuţiile lui Mihai foarte bine şi nu încerc să mi le însuşesc. Însă dacă ar fi vorba doar de o decizie greşită, vina îmi va reveni în totalitate mie. În plus, lăsând la o parte chestiile astea, eu însumi n-aş putea suporta ideea că vi s-ar fi întâmplat ceva rău, orice ar fi. Nu-i vorba de faptul că aş fi tras la răspundere de cineva, în momentul întoarcerii pe Terra, ci de voi; nu vreau să aveţi de suferit, nu vreau neplăceri de genul ăsta; nu din cauza mea.
- Bine, Luci. M-ai convins. Ai dreptate. E mai bine ca Stela să verifice. E mai bine pentru noi toţi. Să putem fi liniştiţi, zise Maria.
- Exact asta doream să spun şi eu, o aprobă Lucian.
- În cazul ăsta, bineînţeles că am să verific, dar voi avea nevoie de un voluntar, unul dintre voi, pe care să-l ţin sub observaţie atentă o perioadă şi să-l supun unor analize medicale complete, riguroase, pentru a obţine rezultatele solicitate de tine, Luci, spuse doctoriţa.
- Nici o problemă. Mă ofer chiar eu.
- Tu, Lucian? se miră Stela.
- Da, eu. De ce nu? E ceva în neregulă? Sau ai vreo altă preferinţă?
- Ah, nu... Evident. N-am nici o preferinţă. Poţi fi tu cel examinat. Mie-mi convine.
- Atunci s-a rezolvat. Aşa rămâne stabilit, hotărî el, însă imediat îşi roti privirea sugestiv, spre colegii lui: Sau... Poate e cumva vreunul dintre voi dispus să mă înlocuiască? Să vă aud! Cine e interesat de ofertă? Vreţi să deveniţi voluntari?
Cum însă nici unul nu păru interesat de propunere, doctoriţa concluzionă:
- E clar, deci, tu vei fi cel examinat.
- Da, eu... Şi în cât timp vei avea rezultatele sigure?
- Depinde, asta nu ţi-aş putea spune sigur de acum. Oricum, va trebui să te ţin sub observaţie zilnică un timp.
- De acord, n-am nimic împotrivă. Doar e spre binele nostru. Oricât ar dura, îţi stau la dispoziţie, doar m-am oferit de bunăvoie şi nesilit de nimeni. Iar dacă vei descoperi că e ceva în neregulă, ne vom îmbarca rapid la bordul navei şi vom părăsi suprafaţa Proximei de urgenţă!
- Totuşi, de ce? insistă blonda, tare nedumerită.
- Pentru că aşa am decis eu, iar deocamdată, încă sunt comandantul vostru; cred...
- Evident că tu eşti, însă ai spus clar că deciziile importante le vom lua întotdeauna împreună, după ce vom asculta părerile fiecăruia dintre noi, îi aminti blonda. Ai spus că nu ne vei impune niciodată nimic.
- Recunosc, aşa este. Aşa am spus, n-am uitat niciodată acest amănunt. Dacă-ţi aminteşti bine, blondo, am adăugat însă faptul că în caz de strictă necesitate, voi face uz de funcţia în care am fost învestit şi voi hotărî clar, de unul singur, ce anume trebuie făcut mai departe, iar voi va trebui să-mi daţi ascultare şi nu voi accepta comentarii de nici un fel; veţi face doar aşa cum am spus eu!
- Chiar dacă totuşi ai greşi astfel? îl întrebă blonda.
- Da! Chiar cu riscul de a greşi, păru el de neclintit din hotărârea lui.
- Luci, să nu ne pripim. Nu cred că e cazul...
- Blondo, pricepe că nu ne pripim deloc! Eu consider că aceste măsuri sunt absolut necesare.
- Ca şef al securităţii, îţi dau dreptate, Luci. Deci, te asigur de sprijinul meu, zise Mihai.
- Luci, nici eu nu vreau să te contrazic, dar tu n-ai fost niciodată atât de exigent cu noi, îi reproşă Maria.
- Ar trebui să înţelegi că nu sunt deloc exigent, nici acum. Voi fi însă, doar dacă se va dovedi necesar, deşi nu-i vorba de exigenţă aici. Oricum, totul depinde de rezultatele analizelor medicale la care Stela mă va supune în curând.
- Şi dacă totuşi nu-ţi vom da ascultare? continuă blonda.
- Asta sper că nu se va întâmpla niciodată. Sunteţi datori să-mi daţi ascultare, dacă eu consider că este nevoie. Şi nu accept nesupunere în asemenea cazuri, spuse el cu toată seriozitatea de care putea da dovadă.
- Bine, vom vedea dacă va fi necesar... Nu-ţi face griji inutile: Îţi vom da toţi ascultare; cred... Eu, cel puţin, nu mă voi opune deloc, îl asigură Maria.
- Foarte bine, blondo. Atunci, Stela, când rămâne stabilit să mă examinezi? se interesă comandantul misiunii.
- Păi, să zicem, chiar începând de mâine. La ce oră ţi-ar conveni?
- Eu?! La orice oră. Cum vrei tu. Deci, stabileşte tu ora.
- Hai să zicem că nu dimineaţa. După-amiaza îţi convine? întrebă Stela.
- Desigur. N-am nimic împotrivă. Spune-mi doar la ce oră.
- Să zicem, în fiecare zi, la ora 15.00, în oraş. N-am să te reţin prea mult timp, decât vreo câteva minute, maxim o jumătate de oră. E bine aşa?
- Perfect. Atunci s-a aranjat. Zilnic, la ora 15.00, mă voi prezenta negreşit în cabinetul tău din oraş.
- Sper că ştii unde mi-am instalat provizoriu cabinetul medical, în oraş.
- Evident, ştiu. Iar eu sper că ai tot echipamentul necesar acolo.
- Bineînţeles că am transportat tot ceea ce este necesar cercetărilor mele, am improvizat un cabinet medical bine dotat.
- În ordine, Stela. Deci, aşa rămâne stabilit...
Între timp, Lia se plimba nervoasă prin sălile subterane, în apropierea cercului colorat, nereuşind să decidă dacă să se îndrepte sau nu spre „Pacifis”. Bănuia că toţi ceilalţi o aşteptaseră încordaţi; ea însăşi era foarte încordată. Pe de o parte voia să meargă, pe de alta, nu! Îi era dor de Lucian, dar parcă nu dorea să dea ochii cu el, după cele petrecute în urmă cu două săptămâni. O cuprinsese o tensiune apăsătoare, o stare de agitaţie, de confuzie totală, fiindcă nu-şi dădea seama cum era mai corect să procedeze şi se tot zbătea să se decidă odată.
Deodată se opri în loc, uimită, privind nedumerită spre cercul colorat, care o aştepta. Da, o aştepta! Era acolo, jos, la locul lui. Până atunci fusese sus şi nu se clintise de acolo. Dar oare pe ea o aştepta?! Îşi aruncă privirea albastră de jur-împrejur, dar nu zări pe nimeni altcineva în apropiere. Hotărât lucru, nu era nimeni altcineva pe acolo, decât ea, deci, pe ea o aştepta. Dar cum era oare posibil aşa ceva? Ea încă nu decisese dacă să plece sau nu. Însemna că undeva, în adâncul sufletului ei, în subconştient, decisese totuşi să plece, dorinţa de a se îndrepta spre „Pacifis” fiind mai mare decât aceea de a rămâne şi a se întoarce singură în oraş, iar cercul „simţise” acest lucru. Dar de ce abia atunci şi nu mai devreme, de când se tot învârtea nehotărâtă pe lângă el? Nu, evident, nu era vina cercului colorat că întârziase atât de mult, ci doar din cauza îndoielilor ei.
Îngrijorată, îşi privi ceasul. 13.27. „Fie ce-o fi!” se gândi ea. Îşi luă inima în dinţi şi păşi pe suprafaţa cercului colorat, care se îndreptă rapid în sus, fără a sta pe gânduri, şovăielnic, ca ea. „Mulţumesc, prietene!” îi spuse ea în gând cercului. În acel moment, fără a-şi da seama de ce, se simţi uşurată, foarte uşurată, de parcă i se ridicase o piatră de pe inimă. Cercul ajunse de îndată sus, unde se opri, lipindu-se ermetic de solul planetei albe, invitând-o parcă să se îndrepte neîntârziat spre „Pacifis”. „Cel puţin tu ştii sigur ce vrei, nu ca mine...” se gândi din nou Lia şi părăsi suprafaţa colorată a cercului.
Aerul alb, dens, atât de familiar acum, o înconjurase de îndată ce cercul ajunsese sus, împiedicându-i vederea pe distanţe mari, dar ea cunoştea foarte bine drumul spre „Pacifis”, deci, proasta vizibilitate nu o încurca cu nimic în înaintare. 13.50. Zări silueta albastră, atât de dragă ei. Mări pasul şi ajunse în scurt timp. Când Stela terminase deja de spus tot ce reuşise ea în cercetările ei în decursul celor două săptămâni, trapa navei se deschise, iar de dincolo de ea, îşi făcu apariţia Lia, la ora 13.55. Chipul până atunci posomorât al comandantului se destinse vizibil, într-o clipă, însă el o întâmpină cu răceală, ceva mai dur, deşi parcă nu asta ar fi dorit.
- Ah... Măi, măi, ca să vezi... Ce să fie oare?! Sau cine?! Ia te uită, ce surpriză... Domnişoara prinţesă a decis totuşi să ne onoreze cu prezenţa dumneaei. Vă rog, poftiţi, Alteţă! Sunt sigur că se va mai găsi un loc liber şi pentru dumneavoastră, Înălţimea Voastră! zise el, făcând o reverenţă în faţa ei.
Lia îl privi în treacăt, încercând să-l ignore.
- Vă rog frumos să mă scuzaţi că am întârziat, zise ea, către toţi colegii prezenţi pe puntea principală.
- Vai... Dar n-aţi întârziat deloc, Maiestate! Ba chiar e o mare cinste să vă avem printre noi, continuă Lucian în acelaşi mod, pe acelaşi ton dur, ironic.
- Luci, te rog... Nu fi ridicol! i se adresă ea, nereuşind să ignore în totalitate atitudinea lui ostilă. Mi-am cerut deja scuze. Am întârziat, ştiu foarte bine. Sper că nu m-aţi aşteptat prea mult.
- Nu, nu, desigur, răspunse tot el, pe acelaşi ton. Decât aşa, foarte puţin, cam vreo... două-trei ore. Dar nu face nimic, Alteţă! Ne bucurăm că sunteţi totuşi printre noi şi ne onoraţi cu prezenţa dumneavoastră princiară. Puteaţi veni chiar şi mai târziu, doar nu era nici o problemă! Ce contează? De ce să vă grăbiţi?
- Lucian, încetează! Îmi pare rău, repetă ea.
- Îţi pare rău?! se încruntă el nervos, izbucnind deodată: Dar cine naibii te crezi tu aici?! Îţi baţi cumva joc de noi toţi? întrebă el tăios, privind-o ameninţător. Ai impresia că am fi obligaţi să stăm toţi degeaba ore întregi, aşteptând după tine? De la 11.00 până acum?
- Luci, calmează-te! îl opri blonda. Las-o! Şi-a cerut deja scuze faţă de noi. Sunt sigură că n-a întârziat intenţionat.
- Sigur că nu... spuse el mai domol, aruncându-i în treacăt încă o privire aspră, apoi îi întoarse spatele, fără a o invita să ia loc; ajuns lângă Alex, se întoarse din nou spre ea, privind-o cu superioritate: Îmi pare rău, dar ne-am permis luxul de a începe fără tine această primă şedinţă de la bordul navei noastre. Nu vom repeta ce s-a spus până acum. Dacă te interesează şi vrei totuşi să afli, n-ai decât să te informezi singură. Te descurci tu...
- Cred că nu trebuia să fi venit deloc. Se pare că vă deranjez...
- Sigur, doar tu ai venit aici, pe această planetă singură, separat de noi, pe cont propriu, nu împeună cu noi. Deci, ce să cauţi tu la reuniunea noastră banală? replică acelaşi Lucian.
- Am spus deja că-mi pare rău. Ce mai vrei de la mine? se enervă ea.
- Nimic! Să continuăm! Tu ne-ai întrerupt. Deci, Stela, reia, te rog...
- Nu, Luci, eu tocmai terminasem ce am avut de spus, îl corectă doctoriţa. Pot relua doar dacă vrei să repet totul, însă mai înainte ai afirmat că nu vom repeta ceea ce s-a spus până acum. Aşa că, hotărăşte-te odată!
- Bineînţeles că terminasei şi evident că nu vom repeta nimic din ceea ce s-a spus până acum. Deci, au vorbit deja Mihai, Maria, Alex, Stela... Următorul!
- Eu, şefu’, se anunţă Nistor.
- Spune, lungane! Prezintă-ne, te rog, realizările tale.
- Sigur, şefu’. Am lucrat cât am putut, recunosc că mai mult împins de tine de la spate, şefu’; nu m-ai scăpat o clipă din vedere, m-ai ţinut mereu sub observaţie atentă, dar poate altfel nu reuşeam să întocmesc raportul pe care-l am acum, dacă nu mă controlai zilnic.
- Nis, lasă asta! Spune-ne, te rog, ce ai realizat, nu altceva. Nu mie, că eu ştiu deja, ci celorlalţi, îl invită „şeful”.
- Gata, şefu’. Deci... Am cartografiat detaliat câteva zone ale planetei, după cum mi-ai cerut, şefu’, dar evident că încă mai am foarte mult de lucru, fiindcă Proxima este o planetă imensă; să vă prezint totuşi ce am reuşit până acum. Deocamdată m-am axat pe oraşul artificial şi zonele de sub cupolă. Nu m-am ocupat încă de coridoarele subterane, de exteriorul planetei, de pădurea artificială, sau de celelalte zone. Iată, aici avem mai întâi o imagine de ansamblu a oraşului, atât cât se întinde el, cât şi a zonelor de sub cupolă, spuse geograful, prezentând şi explicând cele câteva hărţi pe care le terminase de cartografiat, însă numai „împins” de la spate de „şeful” şi urmărit îndeaproape de acesta. Aici sunt câteva străzi din zona centrală a oraşului, clădiri, parcuri şi tot ce mai e pe acolo. Iar aici sunt puse în evidenţă locurile de legătură cu exteriorul, deci tunelele de legătură dintre oraş şi restul planetei, continuă Nis, scoţând o altă hartă. Aici am pus în evidenţă locurile de legătură cu interiorul, deci cu coridoarele subterane, a căror reţea se întinde pe sub oraş, legătura fiind asigurată fie prin intermediul cercurilor colorate, a căror poziţie este însemnată pe hartă printr-un cerc colorat, acolo unde se află acestea, fie prin intermediul unor scări, pe care le-am însemnat distinctiv şi pe acelea. Mai am aici şi o altă hartă amănunţită, detaliată, cum mi-a cerut şeful, a ogoarelor de la marginea oraşului, cu râurile artificiale care le străbat şi cu tunelele de legătură cu exteriorul, existente aici. Cam atât, deocamdată. Probabil că e puţin, sau doar aşa pare, însă nu-i atât de uşor de studiat întreaga întindere vastă a oraşului de sub cupolă, cu tot ceea ce se află acolo, fiind vorba despre o întreagă emisferă terestră. De fapt, am idee cum ar fi, dar va mai dura până voi reuşi să cartografiez totul.
- Bine, Nis. E de ajuns. Eu, cel puţin, sunt foarte mulţumit. Nimeni nu-ţi poate cere totul deodată. Puţin câte puţin, cum poţi, nu te zoreşte nimeni... Iar acum, în final, e rândul tău, prinţesă! Dacă în cele din urmă tot ai binevoit să te înfăţişezi, măcar să vedem ce anume ai făcut între timp. Prezintă-ne, te rog, raportul tău, i se adresă Lucian Liei.
Ea se uită mirată de jur-împrejur, parcă neînţelegând că ei îi vorbise Lucian şi de abia atunci realiză că, de fapt, nici măcar nu avea asupra ei raportul pe care-l întocmise, referitor la activitatea pe care o desfăşurase în ultimul timp. Se aştepta la o reacţie violentă din partea lui Lucian, doar nu putea căuta înţelegere, dar nu asta o deranja cel mai mult. Nici n-o interesa reacţia lui. Îi era însă ruşine că se prezenta astfel, nepregătită, în faţa colegilor ei, după ce că mai şi întârziase, pe deasupra. Nu ştia cum ar putea ieşi din încurcătură. Oare ce se întâmplase cu ea? De ce era atât de zăpăcită? Unde-i era capul? Unde-i era gândul? Cumva, la... el (E.L. – iniţialele numelui comandantului)?! În cele din urmă, îşi făcu totuşi curaj şi spuse şoptit:
- Îmi pare rău, dar... dar... N-am raportul la mine. Cred că l-am uitat... În oraş... În camera mea de acolo...
- Cum?! păru Lucian nemulţumit. După ce că ai întârziat atât de mult, nici măcar raportul nu-l ai la tine?
- Nu ştiu ce se întâmplă cu mine. Îmi pare rău. L-am uitat... se scuză ea din nou, cu privirea pierdută, descurajată; nu se putea aştepta la ajutor sau înţelegere din partea lui.
- Sigur. Îţi pare rău. Iarăşi... Cum să nu? L-ai uitat... Cu asta ai rezolvat totul, nu?! Foarte bine! Ne vom descurca şi fără raportul tău. Cel puţin, ne poţi spune, în linii mari, pe scurt, cu cuvintele tale, cam ce anume ai făcut în aceste două săptămâni? Spune ce era scris în raportul tău, o invită Lucian să ia cuvântul.
- Nu, nu pot. Cred că am să plec înapoi, în oraş. Nu trebuia să fi venit deloc, spuse ea, aproape cu lacrimi în ochi, deşi Lucian nu reacţionase totuşi aşa de violent cum s-ar fi aşteptat; fusese destul de calm.
- Nu, cum să pleci? Stai liniştită! Calmează-te, te rog, încercă blonda s-o liniştească. Iar tu, Luci, răule, las-o în pace! îl ocărî Maria.
- Tot eu?! Dar nu i-am făcut nimic, se apără el. Ea e cea care a întârziat, nepermis de mult. În plus, nici măcar raportul nu l-a adus cu ea, să-l citească. Şi nici fără raport, nu vrea să ne spună ce era scris în el.
- Nu fi răutăcios! interveni Ly şi se apropie îngrijorată de sora ei mai mare.
- Bine. Poate că tot eu va trebui să-mi cer scuze şi de data asta, deşi nu văd de ce. Dar, fie... Îmi pare rău, prinţesă, cu toate că nu ştiu pentru ce. Acum te simţi mai bine?
- Nu. Poate dacă ai renunţa la tonul ăsta aspru, autoritar, ironic şi ai înceta să-mi mai spui „prinţesă”. Atunci, da. Aşa însă, nu.
- Pretenţioasă, ca de obicei... Fie, Lia. Să zicem şi de data asta... Tot eu cedez în favoarea ta, vezi bine. Te aşteptăm, deci, peste două săptămâni. Poate aduci atunci raportul tău, sper că n-o să-l mai uiţi. Şi-n cazul ăsta, se pare că asta a fost totul. Întrevederea noastră de astăzi a luat sfârşit, pentru că fiecare şi-a expus deja părerea, realizările din ultimul timp, deci, eu, comandantul misiunii, Lucian Enka, declar prima şedinţă din „Pacifis” încheiată.
- Nu poate fi încheiată, pentru că nu chiar toţi şi-au prezentat raportul. A mai rămas cineva, se auzi glasul Liei, care redevenise între timp îndrăzneaţă.
- Cum aşa? Toţi şi-au expus deja raportul, cu excepţia ta, dar pe tine te-am iertat cu toţii, de data asta. Inclusiv eu, rosti Lucian.
- Dar nu-i vorba despre mine. Şi totuşi, a mai rămas unul...
- Adevărat? Cine-i acela? întrebă Lucian, tare curios.
- Tu! preciză ea cu curaj. Tu nu ne-ai prezentat deloc raportul tău, domnule comandant! Sau poate că tu n-ai făcut nimic în aceste două săptămâni. Desigur, îţi poţi permite luxul acesta, doar eşti comandantul, nu e nevoie să mai faci şi altceva, nu trebuie decât să ne controlezi pe noi, e de ajuns, dar pe tine n-are nimeni dreptul să te controleze. Deci, tu nu trebuie să ne prezinţi raportul tău, pe care poate că nici nu l-ai întocmit, îl atacă ea răutăcioasă, întorcându-i într-un fel toate reproşurile pe care el i le făcuse până în acel moment.
Nemulţumit, Lucian se încruntă de îndată la auzul acestor cuvinte, care nu-i conveneau deloc, însă nu izbucni furios.
- Cum?! păru el încurcat; tăcu puţin, apoi reluă, mai degajat: Foarte bine, domnişoară consilier... E adevărat, am neglijat deci să vă prezint raportul întocmit de mine, dar am considerat că nu ar fi necesar, iar asta nu pentru că aş fi comandantul şi bineînţeles că nu-mi pot permite luxul de a sta degeaba şi de a nu face nimic altceva decât să vă controlez pe voi... De fapt, nici nu vă controlez deloc! Credeam numai că ar fi mai bine să ne confruntăm părerile, realizările, pe care fiecare a reuşit să le aibă în domeniul său, pentru a încerca să obţinem cât mai multe informaţii exacte despre planeta gazdă, Proxima. Deci, domnişoară psiholog, află că n-am stat deloc degeaba în aceste două săptămâni; de altfel, eu nu obişnuiesc niciodată să stau degeaba. Prin urmare, am făcut poate, fără să mă laud, mai mult decât trebuia, atât cât am putut. Crezi deci că e nevoie să studiaţi şi raportul meu? Bineînţeles, nici o problemă... Îmi pare rău că nu l-am prezentat până acum; poate că eu trebuia să fiu primul care să-şi prezinte raportul, eu trebuia să deschid astfel şedinţa noastră de azi, pentru a evita acest gen de discuţii. Deci, domnişoară consilier, vrei să-mi prezint şi eu raportul? Desigur, aşa ar fi normal... Vă rog, aşteptaţi-mă un moment! Din neglijenţă, nu-l am nici eu asupra mea. Vezi bine, prinţesă, ca şi tine, se pare că şi eu am greşit în privinţa asta, nu l-am adus din rezerva mea. Am să-l aduc însă imediat, nu-i nici o problemă, spuse el supărat, îndreptându-se grăbit spre culoarul cu rezerve.
- Luci, nu-i nevoie! îl opri Maria, încercând să-l liniştească, observând că era agitat, nemulţumit de intervenţia Liei. Noi toţi ştim foarte bine că ţi-ai făcut datoria aşa cum trebuie, suntem siguri că ai făcut multe cercetări, ai cules multe informaţii importante în cursul celor două săptămâni de când nu ne-am mai văzut, deci, nu-i nevoie să ne prezinţi realizările tale.
- Ba da, Maria, se pare că e nevoie, o contrazise el hotărât, fără a fi brutal, ci doar nemulţumit, însă deja mai calm. Regret că nu l-am prezentat de la bun început, că n-am luat singur această decizie, pentru a evita discuţiile de acest gen. N-am procedat deloc corect. Aşteptaţi-mă un moment! Mă întorc imediat, spuse el şi dispăru grăbit, spre rezerva lui...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!