poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-10-06 | |
*41. Invitata.
Ajunseră, în sfârşit, la un restaurant local, unde să servească liniştiţi masa de seară, altfel spus cina. Intrară în local şi se aşezară în linişte deplină la o masă liberă, cu suficiente locuri pentru ei toţi. Comandară bucate alese, bineînţeles artificiale, care le-au fost servite în scurt timp, ireproşabil, de către roboţii localului. Mâncară tăcuţi, îngânduraţi, în linişte deplină. Bineînţeles, încă erau răvăşiţi de imaginile de pe Terra, pe care tocmai le văzuseră. Lucian nu comandase mult, dar nici măcar din ceea ce se afla înaintea lui nu consumă tot. Nu avea poftă, se simţea de parcă nu intra mâncarea în el; mai ales că era artificială, însă nu doar din acest motiv. Astfel că, rotindu-şi privirea prin local cu atenţie, observă la o masă o domnişoară, tocmai fata cu care se întâlniseră de dimineaţă, parcă Sonya spusese că se numeşte, adică exact cea căreia îi strecurase şoptit sugestia de a se întâlni, în curând. Ea se afla împreună cu alte trei prietene, dar parcă nu erau cele din grupul de dimineaţă, ci altele. Lucian se ridică, anunţându-şi colegii: - Pe mine vă rog să mă scuzaţi puţin. - Nu mănânci nimic? întrebă Nick, privind spre farfuria aproape plină, aflată în dreptul comandantului. - Nu, mulţumesc. M-am săturat. De altfel, nici nu-mi era foame, preciză Lucian, privind spre masa la care o zărise pe Sonya. - Unde pleci? se interesă Lia, cea cu care el nu vorbise deloc, toată ziua. - Hmm?! Ăăă... Nicăieri. Mă întorc imediat, replică el evaziv, fără a privi spre colega lui, evitând-o în continuare, deşi îl surprinsese întrebarea ei. Se îndreptă grăbit spre masa la care o zărise pe Sonya, fiindu-i teamă ca ea să nu plece până va ajunge el acolo. Se opri în dreptul ei zâmbind şi spuse politicos: - Bună seara, fetelor, apoi adresându-i-se Sonyei: Domişoara Sonya, ne-am întâlnit deci din nou şi-mi face o plăcere deosebită să te revăd. - Ia te uită cine-i aici... Chiar comandantul celor şapte, veniţi de pe Terra. Bună seara, domnule comandant, păru Sonya surprinsă de prezenţa lui. - Te rog să-mi spui Lucian; ştii doar că ăsta-i numele meu, îi atrase el atenţia. - Bine, Lucian, cum vrei, acceptă Sonya rapid noua formulă. - Pot să mă aşez câteva clipe aici, lângă voi? Bineînţeles, doar dacă-mi permiteţi. - Sigur, ia loc. Nu te reţine nimeni. Scaunul e liber, îl invită Sonya. - Mulţumesc, se aşeză el. Să mă prezint colegelor tale? - Nu-i necesar. Ai uitat? întrebă Sonya zâmbind. - Ah, da... îşi aminti el. Atunci te rog să mi le prezinţi tu pe ele. Nu sunt din grupul celor cu care erai de dimineaţă. - Sigur, scuză-mă, am neglijat. Ele sunt Sindy Sao, Simmy Nov şi Lorry Dov. Fetelor, deşi ştiţi, el este Enka Lucian, comandantul celor şapte tineri care au venit în vizită, de pe Terra. - Îmi face plăcere să vă cunosc, domnişoarelor... Dar, Sonya, nu era necesar să adaugi acel mic amănunt, de la sfârşit, ştii tu care anume, zâmbi Lucian; prezenţa lui părea a le intimida pe cele trei fete, nu şi pe Sonya. - Bine. Atunci eşti Lucian, doar atât. Aşa-ţi convine? surâse Sonya fermecător, ea părând a-l accepta mai uşr, deşi îi remarcase privirea ageră, de vultur, pe care încerca s-o evite. - Desigur. E mult mai bine aşa. Fără ca prietenele tale să se supere, te-aş invita să-ţi petreci seara împreună cu noi; vreau să spun cu mine, colegii mei şi cei doi fraţi Kuny. Deci, după ce termini masa, dacă-ţi face plăcere şi bineînţeles, dacă nu ai un alt program. Ce zici, domnişoară Sonya? - În primul rând, să încetezi să-mi mai spui „domnişoară”. - Nu doream decât să fiu politicos. - Consideră că nu este necesar. În ceea ce priveşte invitaţia pe care mi-ai făcut-o, dacă mă gândesc bine, da, accept. E tentant. Mi-ar place să petrec o seară împreună cu voi, mai ales dacă tu mă inviţi, acceptă Sonya. - Atunci, s-a făcut, afişă el acel surâs care dădea gata orice domnişoară de pe Terra; şi aici părea a avea un efect asemănător, deşi fetele nu se manifestau la fel ca vechile lui admiratoare. - Ce-ar fi să stai aici, la masa noastră, până termin şi eu de mâncat? Nu mai am mult, propuse Sonya. - De acord, acceptă el. Domnişoarele sunt prietenele tale, colege sau vecine? - Hmm... zâmbi Sonya. Nu pune întrebări fără sens, Lucian. Bineînţeles că-mi sunt prietene. - Ah, da... Uit mereu principiile planetei Proxima, spuse el zâmbind, apoi se adresă uneia dintre prietenele Sonyei, o superbă şatenă, cu părul creţ, cu ochii mari, negri, cu privirea catifelată, ca de căprioară: Domnişoara Simmy, ce vârstă aveţi? - 19, domnule, răspunse ea timid, şoptit, roşind toată şi lăsându-şi privirea în jos. - Oho, vai de mine... Ajungem în acelaşi punct al discuţiei. Nu-mi spune „domnule”, te rog. Nimeni nu-mi spune aşa; nici măcar roboţii. Mă faci să mă simt foarte bătrân şi sper că încă nu e cazul. Prefer să-mi spui simplu, Lucian, iar asta e valabil şi pentru celelalte două domnişoare. Deci, ai 19 ani, frumoasă vârstă. Mulţi înainte! Eşti foarte tânără şi foarte drăguţă. Fata nu spuse nimic. Se vedea că nu era atât de îndrăzneaţă şi vorbăreaţă ca Sonya, ci cu mult mai timidă. Nici măcar nu îndrăznea să-şi ridice privirea; celelalte două, la fel ca ea. Desigur, se aflau în compania comandantului misiunii, încă un veritabil Don Juan. Era nu doar frumos, ci şi intimidant. Sau cel puţin aşa li se părea lor. Deci cum să-i spună pe nume, Lucian?! După câtva timp, Sonya îl anunţă: - Gata, am terminat. Putem merge la colegii tăi. - Grozav, atunci, spuse Lucian, ridicându-se de pe scaun. Încântat de cunoştinţă, domnişoarelor şi sper ca sentimentul să fi fost reciproc, li se adresă prietenelor Sonyei, sărutând galant mâna fiecăreia. Să nu vă supăraţi din cauză că am invitat-o doar pe Sonya. Hai, să mergem, Sonya! După tine, te rog, o invită el, conducând-o la masa la care se aflau prietenii lui, de unde plecase cu puţin timp înainte; se grăbi să se scuze faţă de colegii săi pentru mica întârziere, în acelaşi timp anunţându-i: Îmi pare rău dacă am întârziat şi v-am făcut să mă aşteptaţi. Desigur, deja o cunoaşteţi toţi pe domnişoara Sonya Kelso. Tocmai am invitat-o să-şi petreacă seara împreună cu noi. Sper că n-am greşit. - N-ai greşit deloc, îl aprobă de îndată Nistor. Ai făcut foarte bine, şefu’. - Şefu’?! se miră Sonya, zâmbind. - Ah, nu-ţi pune mintea cu Nis. Aşa-i el, glumeţ din fire, dar mi-e un foarte bun prieten. M-am obişnuit deja să-mi spună astfel. Nu mă deranjează. Acum nici nu mi l-aş mai putea închipui spunându-mi altfel. - Adevărat, şefule? - Da, Nis. Ce-i rău în asta. Ce nu-ţi convine? - Mie?! Nimic, şefu’. Mi se părea puţin ciudat că ai acceptat deja ideea asta. Parcă altceva îmi spuneai în ultima vreme. - Eh... Am oare de ales? - Nu, şefu’. Dacă tot ai acceptat, e mult mai bine. - În cazul ăsta... renunţă „şeful” la discuţia cu înaltul său coleg, geograful; îi invită pe toţi: Dacă aţi teminat de servit masa, să mergem. Nu mai avem ce să facem aici. - Doar tu n-ai terminat de servit masa, îl atenţionă Alex. - Lasă, bătrâne; recuperez altădată, încheie Lucian. Toţi se ridicară de la locurile lor, îndreptându-se spre ieşire. Sonya îi urmă, privind furiş spre Nick, care se afla, evident, lângă micuţa Maria. Ajunşi afară, trecură strada, oprindu-se într-un mic părculeţ de pe partea opusă restaurantului. Tot comandantul întrebă: - Haideţi! Să vă aud! Cum propuneţi să ne petrecem această seară, într-un mod cât mai plăcut, pentru ca Sonya să nu se plictisească alături de noi, să se simtă cât mai bine? - Am putea dansa. Mi-ar face plăcere. De abia m-am obişnuit şi e foarte plăcut, le sugeră Ly. Sonya nu s-ar plictisi deloc. - Dar eu nu ştiu să dansez, protestă Sonya, găsind inconvenientul propunerii domnişoarei Kuny, Ly. - Nu face nimic, o linişti Lucian. De asta ţi-e ţie teamă? Crezi că n-ar avea cine să te înveţe? Eu te-am invitat, deci, mă voi ocupa în mod special de tine. Mă ofer să te învăţ să dansezi, îmi va face plăcere. O deosebită plăcere. „Ah, îi va face plăcere? O deosebită plăcere? Gata, a ochit-o! Don Juan incurabil! Desigur, din nou foarte amabil cu domnişoarele...” se gândi Lia furioasă, ţintuindu-l cu albastrul privirii ei; cu voce tare nu protestă deloc, iar Lucian nu zări furia ei, dat fiind că încă o neglija, în mod intenţionat. - Numai dacă sunteţi toţi de acord cu propunerea mea, spuse Ly. - Păi, să nu mă întrebi pe mine dacă sunt sau nu de acord, sunt încântată de ideea asta. Sper că şi Nick gândeşte la fel ca mine, rosti mărunţica blondă. - N-aş îndrăzni să te contrazic, o aprobă Nick fără ezitare. - Şi mie mi-ar face plăcere, dacă Ly va accepta să mai danseze cu mine, îşi spuse şi Mihai părerea, privind spre cea care venise cu propunerea. - Cum aş putea să te refuz, Mihai? îi surâse Ly. - Cred că şi eu sunt de acord, rosti doctoriţa un soi de aprobare. - Nu-i o idee rea să dansăm, adăugă Nistor, care se gândi că de data aceasta, fiind şi Sonya cu ei, nu va mai rămâne deloc singur, fără parteneră. - Dar tu, bătrâne? îl întrebă Lucian. - Ce altceva poate fi mai plăcut decât dansul? îi răspunse Alex tot printr-o întrebare. - Şi tu, Lia? Ce ai de spus? se interesă Lucian, privind spre Lia fix, pentru prima oară în acea zi, după ce până atunci o evitase cu bună ştiinţă şi regretă că-şi îndreptă privirea spre ea; brusc, îşi aminti că ziua trecută îşi încălcase promisiunea făcută faţă de ea şi tatăl ei şi o sărutase pătimaş, pentru prima oară de când o cunoştea; îşi aminti şi de palma primită şi îşi simţi iarăşi obrazul parcă arzând, iar inima zbătându-i-se puternic în pieptul său de îndrăgostit... tocmai de ea! - Păi, dacă toţi aţi fost deja de acord asupra faptului, atunci oare ce-aş avea eu de adăugat? Sau ce contează şi umila mea părere? întrebă Lia nepăsătoare. - Cum ce contează? Cum ce-ai avea de spus? Spune-ne părerea ta, ce altceva?! o lămuri Lucian, continuând s-o fixeze cu privirea. Pentru că... Evident, totuşi, contează! - Dacă insişti, de acord, vă spun. Deci... Bineînţeles că şi mie mi-ar place să dansăm, este într-adevăr plăcut. Deşi, dacă eram împotrivă, părerea mea n-ar fi schimbat decizia finală. - Atunci de ce mai întârziem pe aici? întrebă Nistor nedumerit. Să mergem numaidecât spre nava noastră, „Pacifis”. - O clipă, interveni Sonya. Vreţi să mergem la nava voastră? - Da, bineînţeles; acolo este muzica, răspunse Nistor. Vreau să spun, muzica noastră. - În cazul ăsta, mă tem că nu vă pot însoţi. Deci trebuie să ne despărţim acum, îi anunţă scurt Sonya. - De ce? o întrebă Alex, curios. - Simplu. Pentru că nava voastră e afară, pe suprafaţa planetei, iar eu n-aş putea rezista atmosferei de acolo, încărcată de dantoniu, decât în costumul de protecţie, în care de abia mă mişc, cu greutate, deci sigur n-aş putea învăţa să dansez. N-aş face decât să vă încurc şi pe voi. - Aşa este. Regret, nu m-am gândit la asta, o aprobă Nistor. - În nici un caz! se împotrivi Lucian cu îndârjire. Nu ne vom despărţi deloc! Sonya, nu te-am invitat degeaba să-ţi petreci seara împreună cu noi, pentru ca să renunţi aşa de uşor. - Atunci ce este de făcut, şefu’? îl întrebă Nistor. - Ce-ar fi să dansăm aici, în interiorul lumii artificiale? propuse şefu’. - Nu cred că ar fi posibil. Muzica voastră e într-adevăr frumoasă, dar mult prea zgomotoasă; nu cred că locuitorii oraşului ar fi de acord cu asta. I-ar deranja foarte mult, combătu invitata. - Sonya, cred că nu mi-ai înţeles foarte bine propunerea, spuse Lucian, zâmbind. Nu vreau să deranjăm pe nimeni. Tocmai de aceea, n-am spus în interiorul oraşului, ci doar în interiorul lumii voastre artificiale, deci sub cupolă, dar asta nu presupune şi că obligatoriu în oraş, o corectă el. De fapt, nu înseamnă deloc în oraş. Am putea merge cu un avion până la marginea oraşului, în apropierea ogoarelor sau a munţilor, undeva unde n-am deranja pe nimeni, undeva departe de oraş. E corect ceea ce vă spun? Am dreptate sau nu? - Da, ai găsit soluţia potrivită, îl aprobă Sonya. - Şi muzica, şefu’? Cum facem cu muzica? îi aminti Nistor. - Acolo ne vom opri, iar Nick sau Ly, cu unul dintre noi, se vor duce cu avionul până la nava noastră, de unde vor lua tot ceea ce este necesar, iar noi îi vom aştepta acolo până se vor întoarce. Şi crede-mă, Sonya, te vei simţi foarte bine împreună cu noi. Nu te vom deranja nici pe tine cu muzica noastră. Nu o vom da prea tare, atâta doar cât va fi suficient să se audă şi să se poată dansa după ea. Iar eu voi avea grijă să te învăţ să dansezi. Plăcerea va fi de partea mea. - Te-ai gândit la toate amănuntele, remarcă Sonya. Eşti grozav! Ai reuşit să găseşti soluţiile potrivite, eşti foarte prevăzător şi bine informat. Ai nişte idei de care se poate ţine seama. Mă uimeşti! „Într-adevăr, eşti grozav! Pe cine oare nu uimeşti? Eşti mulţumit, nu-i aşa?! Uite, ai reuşit s-o cucereşti chiar şi pe... această domnişoară Sonya de partea ta.” comentă Lia nemulţumită în gând, remarcând cum Sonya Kelso privea cu din ce în ce mai multă admiraţie spre colegul ei, comandantul misiunii, Don Juan... - Îţi mulţumesc că mă apreciezi, Sonya. Atunci, Ly, unde putem găsi prin apropiere un avion? - Nu foarte departe de părculeţul ăsta vom găsi cu siguranţă. Aşa că, urmaţi-mă, îi invită ea. Nu aşteptară ca Ly să repete îndemnul. Toţi o urmară, Lucian fiind foarte atent, amabil, politicos faţă de Sonya, pe care el o invitase să-şi petreacă seara împreună. Acest lucru atrase albastrul privirii Liei asupra lui. Şi-n ochii ei micuţi clocotea mânia. Don Juan, desigur... Cât să reziste oare fără domnişoare frumoase în jurul lui?! Nu după mult timp ajunseră la o minibază aeriană, unde se urcară într-un avion, cu care călătoriră confortabil până la marginea oraşului, într-un loc liniştit, plăcut, în apropierea ogoarelor artificiale, unde cu siguranţă că nu vor deranja pe nimeni cu nimic. Ajunşi aici, coborâră, rând pe rând, din avionul condus de Ly, acordând prioritate fetelor. Apoi hotărâră ca Ly, Nick, Mihai şi Maria să fie cei care vor aduce din nava albastră aparatura necesară distracţiei lor din acea seară; Ly şi Nick pentru a conduce aparatul de zbor pe cel mai scurt drum spre „Pacifis” şi înapoi, cât mai repede cu putinţă, iar Mihai şi Maria pentru că ştiau ce şi de unde să aleagă. Cei patru se urcară neîntârziat în avion, care porni imediat sub comanda frumoasei Ly Kuny. Ea-l îndreptă rapid spre tunelul ce avea să-i ducă direct la nava albastră. Ajutaţi de cei doi roboţi, Robby şi Felix, Ly, Mihai, Maria şi Nick reuşiră să strângă în scurt timp tot ceea ce le trebuia, iar după ce le transportară de la navă la avion, le încărcară, tot cu ajutorul celor doi roboţi. Porniră avionul înapoi spre locul în care erau aşteptaţi de ceilalţi, roboţii retrăgându-se în nava albastră. Pe acelaşi drum pe care venise, avionul zbură în linişte deplină, cu o viteză uimitoare, manevrat cu grijă de Ly, ale cărei mişcări delicate şi ferme în acelaşi timp, erau urmărite de Mihai, el admirând-o pentru uşurinţa şi corectitudinea cu care mânuia acest straniu aparat de zbor. Ajunseră în scurt timp la marginea oraşului artificial, în acelaşi loc în care-i lăsaseră pe ceilalţi să aştepte, în apropierea ogoarelor. Colegii îi ajutară să coboare şi să instaleze rapid aparatura, iar muzica nu se lăsă prea mult aşteptată, se făcu în curând auzită, nu prea tare, pentru a nu deranja auzul fin al Sonyei, dar nici prea încet, atât cât să poată fi totuşi auzită şi de ceilalţi. Totul fiind gata aranjat, Lucian o invită pe Sonya la dans, promiţându-i că va avea grijă ca ea să înveţe. Acordurile primei melodii începând, se avântară cu toţii la dans, doi câte doi, de data aceasta având şi Nistor parteneră, pe... domnişoara consilier, Lia. Lucian privi scurt spre ea, dar nu o neglijă pe Sonya. Mihai era, evident, cu Ly, Nick bineînţeles cu Maria, iar Alex cu doctoriţa Stela. - Priveşte-i pe ceilalţi cum procedează, Sonya şi urmează-mă pe mine în mişcări. Apoi lasă-te purtată de muzică şi de ritmul ei. Nu-i foarte dificil. Este suficient de uşor pentru ca tu, care eşti atât de isteaţă, să reuşeşti să înveţi, îi explica Lucian Sonyei, arătându-i paşii pe care ea trebuia să-i facă. Sonya se străduia să înveţe, atât cât putea. Ţinând-o însă în braţe, Lucian o simţea parcă tremurând, iar ea nu mai părea atât de sigură şi îndrăzneaţă cum era de obicei. Astfel că Lucian o întrebă: - Ce s-a întâmplat, Sonya? E ceva în neregulă? - Nu. Ce te face să crezi că s-ar fi întâmplat ceva? încercă ea să salveze aparenţele. - Tu; pentru că tremuri, în loc să fii atentă la dans şi explicaţii, iar aici nu e deloc frig. Ţi-e teamă de mine cumva? - Nu. N-aş avea de ce. - Tot aşa credeam şi eu. Atunci încearcă să fii puţin mai atentă la ceea ce-ţi spun şi la felul în care dansezi, altfel n-ai nici o şansă să înveţi cât de cât ceva. Te rog, încearcă... - Aşa voi face. Am să încerc, promise ea, însă imediat dădu înapoi: Dar nu pot! - Ba da, bineînţeles că poţi! Încearcă şi vei reuşi. Ai încredere în tine. - Bine. Promit. Prima melodie se încheie, fără ca Sonya să fi reuşit să înveţe prea bine să danseze, cu toată străduinţa experimentatului ei profesor, care cunoştea dansul mai bine decât orice, deşi se putea spune că Lucian cunoştea totul sau aproape totul destul de bine; matematica şi dansul erau însă punctele lui forte. Poate şi modul de a săruta... A doua melodie începu, fără ca partenerii să se schimbe între ei. Când şi această melodie se termină, după toată osteneala depusă de Lucian, Sonya începu cât de cât să priceapă ceva, mişcându-se oarecum în ritm de dans. Nici nu s-ar fi putut să nu priceapă deloc, avându-l pe Lucian ca partener. Nici la cea de-a treia melodie partenerii nu se schimbară între ei, preferând să rămână în aceeaşi formaţie. Spre sfârşitul celui de-al treilea dans, Lucian îşi exprimă părerea în legătură cu comportamentul Sonyei: - Da, bine. Acum e mult mai bine. Vezi că poţi învăţa, dacă vrei? Nu-i deloc atât de greu cum părea la început. - Alături de tine, ar fi imposibil să nu învăţ. - Mulţumesc că-mi spui asta, dar te asigur că alături de oricare altul dintre colegii mei ai fi reuşit la fel de bine să înveţi, pentru că-i uşor şi plăcut. - Da, trebuie să recunosc că-i plăcut. Pentru mine însă, nu-i chiar atât de uşor ca pentru voi. - Atunci ţine-o tot aşa şi în curând vei fi un as în ale dansului, vei începe să dai lecţii de dans locuitorilor planetei tale. - Sper să ai dreptate, spuse Sonya zâmbind. Oricum, mă străduiesc, după cum ai observat. A treia melodie se termină, iar Nistor se apropie de Lucian: - Hei, şefu’, ce-ai zice să-mi dai şi mie voie să dansez cu frumoasa domnişoară Sonya, doar n-ai de gând s-o păstrezi toată seara numai pentru tine. Voi şti şi eu s-o învăţ să danseze. - Sigur, Nis, însă numai dacă Sonya n-are nimic împotrivă; să nu creadă că eu, cel care a invitat-o, o abandonez. Nu vreau să-şi facă o primă impresie proastă despre mine. - Ai dreptate, şefu’. Atunci, domnişoară Sonya, îmi acorzi favoarea acestui dans? o întrebă lunganul politicos. - Desigur, Nis. Sunt curioasă să cunosc şi alţi membrii ai echipajului vostru, nu doar pe „şeful”. - „Şeful” îţi mulţumeşte că ai avut amabilitatea de a dansa cu el, îi spuse Lucian Sonyei, zâmbind. - Şi cu altă ocazie, cu aceeaşi plăcere, şefu’, îi răspunse ea. Astfel că Sonya trecu alături de înaltul geograf, în timp ce Lucian găsi în sfârşit momentul potrivit pentru a o invita la dans pe Lia, cea pe care nu o băgase deloc în seamă în ziua aceea, datorită deciziei ei de a rămâne să doarmă în oraşul artificial al Proximei. De abia aştepta să vorbească iarăşi cu ea, fie doar şi s-o tachineze, fiindcă nu mai putea rezista fără a-i vorbi, deşi îşi propusese iniţial să nu-i vorbească deloc, cu atât mai puţin să danseze cu ea, dar nu putea să-şi respecte propunerea pe care şi-o făcuse lui însuşi; se bucura însă că doar îşi propusese acest lucru, de a o ignora în continuare şi nu-şi promisese, căci dacă şi-ar fi încălcat propria-i promisiune, făcută lui însuşi, era ceva mai grav. Se îndreptă spre ea şi privind-o fix în ochii ei mici, albaştri, spuse: - Acum, scumpă colegă, îmi faci deosebita plăcere sau onoare de a-mi acorda acest dans? Te invit să dansezi cu mine. - Nesuferitule! Toată ziua nu mi-ai vorbit deloc, ba nici nu te-ai uitat măcar spre mine şi acum ai tupeul să mă inviţi la dans?! Cum îndrăzneşti? îl repezi ea tăios, furioasă. Nici nu mă gândesc! decise ea, întorcându-i spatele indiferentă. Aşa că, ia-ţi gândul! - Hei, ia-o uşurel... Te rog, nu mă refuza! o întrerupse el, venind în faţa ei, privind-o insistent; nu era genul să se lase învins aşa de uşor: Nu şi la dans; doar nu ţi-am cerut prietenia, ca să mă respingi din nou. Te rog... - Bine... cedă ea, nu prea convinsă. Deşi nu cred că ar trebui să-ţi accept invitaţia, nu după cum te-ai purtat astăzi cu mine, îi reproşă ea pe un ton acuzator. Ai fost nesuferit. Foarte! - Fie, îmi pare rău, îşi ceru tot el în cele din urmă scuze. Asta voiai să auzi de la mine, da?! Bine, te rog, încearcă să mă ierţi, din nou, indiferent că am greşit sau nu, indiferent de ce-am spus sau nu, indiferent de ce-am făcut sau nu, indiferent de motivele pentru care m-am purtat astfel, pentru că... Ascultă, trebuie să mă ierţi! Rămânem... Colegi, nu-i aşa?! Măcar atât. Să păstrăm între noi măcar această relaţie de colegialitate. Te rog, încercă să mă ierţi, să nu mai fii supărată pe mine. Recunosc, am fost un idiot că m-am purtat astfel cu tine azi, dar iartă-mă, te rog! De câte ori vrei să-ţi spun? Ştii foarte bine că în topul preferinţelor mele, încă eşti numărul unu pentru mine. Ce spui? - Nu astfel tratează un adevărat cavaler domnişoarele, cum ai procedat tu astăzi cu mine, dar pentru că insişti, fie. Deşi... Topul preferinţelor, numărul unu...?! Ce vrei să spui cu asta? - Hai să formulăm altfel; lista priorităţilor. E mai bine aşa? corectă el, surâzând seducător, privind-o insistent, irezistibil. Hai, iartă-mă, te rog! Cu orice ţi-aş fi greşit... - De acord, te iert, de data asta. Poate că doar ai greşit, superiorul meu coleg, rosti ea, uşor ironic. - Excelent... Dar nu-mi vorbi astfel! savură el cu plăcere deplină satisfacţia câştigului, cuprinzând-o în braţe pentru a începe şi ei, în sfârşit, cel de-al patrulea dans, în cursul căruia căuta mereu să-i întâlnească privirea, în timp ce ea evita s-o întâlnească pe a lui, pe care n-o suporta, căci parcă o hipnotiza. Nistor dansa cu Sonya, continuând explicaţiile începute de şeful său. Nick renunţase la blonda lui, dansând cu frumoasa lui soră, care-l lăsase pe Mihai cu Stela, Alex rămânând cu Maria. La al cincelea dans, Lucian o păstră pe Lia ca parteneră, Mihai o preluă pe Sonya de la Nistor, care dansă cu Maria, Nick fiind cu Stela, iar Alex cu Ly. - Totuşi, îmi spui ce motiv ai avut să mă tratezi astfel azi? Cu atâta indiferenţă? îi ceru Lia să-şi justifice atitudinea. - Motiv?! Ce contează? Orice ar fi fost, s-a dus, nu mai e... - Să vedem... replică Lia gânditoare, fără a lua seama la cuvintele lui. Să fie oare din cauza deciziei mele de a rămâne definitiv în oraş pe parcursul şederii noastre aici, ori din cauza palmei de ieri? - Palma? Nu m-a durut deloc, câtuşi de puţin. Şi a meritat din plin. În plus, chiar mi-a plăcut. - Serios? Ţi-a plăcut, a meritat şi nu te-a durut? - Da. Asta nu înseamnă totuşi că doresc să repeţi gestul, cel puţin nu atât de curând. Cât despre partea cu decizia ta, n-am ce comenta! Iar dacă am fost totuşi supărat, cât de puţin, din cauza asta, mi-a trecut, complet. Înţeleg că nu vă pot reţine la bordul navei, dacă voi nu vreţi să rămâneţi. Nu vă pot obliga. Ar fi absurd. V-am lăsat posibilitatea de a alege. Nu mă amestec în decizia voastră. - Desigur, tu, comandantul cel bun, blând, înţelegător... şopti ea, remarcând expresia severă întipărită pe chipul lui plăcut; totuşi, asta-l deranja, se observa clar. Ne permiţi orice dorim, nu-i aşa? - Poate nu chiar orice, murmură el nici a aprobare, nici a dezaprobare. - Şi ce-ai de gând să faci dacă şi ceilalţi vor dori să vină în oraş? - Nimic. N-am nimic de gând. - Cum aşa? Ai să-i laşi? Le dai voie? - Am oare de ales? Cum i-aş putea împiedica? Sub ce pretext? - Luci, eşti totuşi comandantul nostru, deci, ne-ai putea împiedica, fără a avea nevoie de vreun pretext. Ba chiar ne-ai putea întoarce şi pe mine şi pe Mihai, cu un singur cuvânt sau gest de-al tău. - Lia, te rog! Ştii foarte bine că n-aş proceda nicicând astfel! - N-ai proceda, pentru că nu vrei, nu pentru că n-ai putea... Dar tu? - Evident, aş rămâne. Nu-mi părăsesc nava. - Păi, singur? - Care-i problema? Nu-ţi face griji, m-aş descurca. Între timp, Sonya, care era împreună cu Mihai, îi spuse acestuia: - Să ştii că dansezi foarte bine, aproape la fel ca şi comandantul vostru. - Aproape ca el, dar nu chiar la fel, remarcă Mihai. El este însă cu vreo câţiva ani mai mare ca mine şi are mai multă experienţă în domeniu. E foarte priceput, nu doar la dans. - Da, puteţi fi mândri că aveţi un astfel de comandant, dar şi el se poate mândri cu asemenea colegi. Dacă toţi oamenii de pe Pământ ar fi aşa, ca voi, atunci totul ar fi foarte bine pentru planeta voastră. - Dar nu-i chiar aşa... zise Mihai şi schimbă subiectul: Din câte văd, faci ceva progrese în materie de dans. - De moment ce am fost iniţiată chiar de comandantul vostru, care-i expert în domeniu, nici nu se putea altfel. Am înţeles însă că pe Ly tu ai învăţat-o să danseze. - Pe Ly, da. Eu. - Atunci, chiar eşti la fel de priceput ca Lucian, judecând după rezultatele obţinute. - Nu chiar; Ly prinde foarte repede. Tot discutând, se termină şi această melodie, dar în curând începu următoarea, cea de-a şasea, la care Lucian reuşi s-o păstreze pe Lia la dans, ca parteneră; nu îi venea s-o cedeze altuia. Sonya trecu însă cu Alex, Nick rămase în compania doctoriţei Stela, blonda dansă alături de campion, iar Ly cu Nistor, geograful cel înalt şi de obicei, aiurit, distrat, nărod. - De ce-ai invitat-o pe Sonya să-şi petreacă seara împreună cu noi? atacă Lia acest subiect. - De ce nu? E ceva rău în faptul că am invitat-o? - N-am spus că ar fi rău, ba chiar e foarte drăguţ din partea ta, dar ce urmăreşti prin asta? - E absolut obligatoriu să urmăresc ceva? O puteam invita doar de plăcere. - Nu-i obligatoriu, dar sunt sigură că ai invitat-o cu un scop anume. - Asta se doreşte a fi o acuzaţie la adresa mea? - Depinde cum interpretezi. - Cum interpretez?! Nu ştiu de ce, dar am impresia că sună a acuzaţie. Aş vrea să mă înşel. - Totuşi, ce motiv ai fi putut avea s-o inviţi pe Sonya? insistă Lia asupra acestui subiect. - Poate pentru că am observat că e ceva mai îndrăzneaţă, mai vorbăreaţă, mai sociabilă. - Sociabilă?! Cred că vrei să spui comunicativă, îl corectă Lia. - Cum spui tu, comunicativă. Iar eu vreau să vorbesc cu ea, poate reuşesc să aflu câteva noutăţi de la ea. - În legătură cu ce? Cu teoriile tale? - Cu ele şi cu orice alte amănunte, cât de minore ar fi, legate de această stranie lume; îmi pot fi de folos. - Vrei să profiţi de firea ei comunicativă? Sau de talentul tău de a te face plăcut în orice situaţie? - Nici gând! Nu vreau să profit de nimic. - Hmm; greu de crezut. Cu cine crezi că stai de vorbă acum? Par a fi vreo naivă, pe care s-o duci cum vrei tu? Scuză-mă, dar cunoscându-te pe tine, înclin să nu-ţi dau dreptate. - Zău aşa, Lia... Chiar crezi că mă cunoşti atât de bine? Mai gândeşte-te! În privinţa Sonyei, aş putea spune că am dreptul să încerc să aflu câte ceva, indiferent de metodele folosite. Scopul scuză întotdeauna mijloacele. - Nu-i chiar aşa de indiferent de metode, iar scopul nu scuză întotdeauna mijloacele, îl contrazise Lia. - Poate. Dar să lăsăm asta acum, să ne concentrăm asupra dansului. Nu crezi că ar fi mult mai plăcut decât discuţia asta? - Ba da, răspunse ea simplu şi continuară dansul. Când se termină şi această melodie, începu următoarea, a şaptea. Comandantul o „pierdu” pe Lia în favoarea campionului, astfel că „şeful” dansa acum cu doctoriţa, Nick cu surioara lui, Ly, Alex cu blonda grupului, iar Nistor cu invitata serii, Sonya. După această melodie, se schimbară din nou între ei, Sonya ajungând şi la Alex. În timp ce dansau, discutau şoptit. Ly îl felicită pe Lucian pentru faptul că o invitase pe Sonya să-şi petreacă seara împreună cu ei şi că reuşise chiar s-o înveţe să danseze. La a noua melodie, Sonya ajunse şi lângă Nick, cu care dansa fără a vorbi. Se simţea puţin ciudat în braţele tânărului Kuny, deşi acesta reuşise să înveţe să danseze destul de binişor. Nick nu găsise nici el cuvintele cu care să i se adreseze Sonyei, gândindu-se la spusele comandantului, potrivit cărora domnişoara Kelso ar fi fost vreodată îndrăgostită de el, iar din felul în care ea-l privea în cursul acestui dans, înclina să-i dea dreptate lui Lucian. Ar fi întrebat-o dacă era aşa sau nu, dar nu îndrăznea, temându-se parcă de răspunsul pe care l-ar putea primi; prin urmare, tăcu. Oricum, nu putea schimba nimic. Era deja prea târziu, fiindcă el era mult prea îndrăgostit de blonda lui micuţă, frumuşică şi zglobie, pentru a renunţa la ea, ori pentru a mai da înapoi. Iar la Sonya nu se gândise niciodată altfel decât ca la o prietenă apropiată, ca oricare altă persoană de pe planeta Proxima, nimic mai mult. Nu simţise niciodată pentru ea mai mult decât simpatie. Nu-şi pusese însă până atunci întrebarea cum se gândea Sonya la el, asta nu-l preocupase. Cum Nick nu îndrăznea să pornească o conversaţie, Sonya se mulţumi să-l privească şi să danseze alături de el. A noua melodie se termină astfel, fără ca Sonya să fi discutat ceva cu Nick, iar până să înceapă a zecea melodie, se schimbară din nou între ei, ajungând să aibă aceeaşi parteneri ca la început. - Deci, Sonya, ai ajuns din nou la mine, remarcă Lucian. - După cum se vede, da. - E normal să fie aşa, doar eşti invitata mea. Te rog, scuză-mă dacă te-am neglijat puţin. - Nu trebuie să te scuzi. A fost plăcut să dansez şi cu colegii tăi, să discut cu ei, să-i cunosc mai bine. - Atunci sper că nu regreţi că te-am invitat să-ţi petreci seara împreună cu noi şi sper că te simţi destul de bine alături de noi. - Nu regret nimic. Nu mă plictisesc deloc. Sunteţi minunaţi! E foarte plăcut să fiu aici, cu voi. - Mă bucur că gândeşti astfel. - Nici nu s-ar putea altfel, zâmbi Sonya. Între timp, începu cea de-a zecea melodie, iar partenerii rămaseră aceiaşi. Lucian, remarcând melodia lentă, îi spuse Sonyei: - Asta-i un alt fel de melodie decât cele de până acum. Se dansează puţin mai diferit. Haide, am să-ţi arăt cum! Nici nu temină bine de rostit aceste cuvinte, că Lucian o trase aproape de el, cuprinzând-o strâns în braţe. Ea, nefiind obişnuită cu aşa ceva, încercă să se retragă, privindu-l speriată. - Ce faci?! întrebă ea uimită. - Eu?! N-am făcut nimic; cred, răspunse el nedumerit. - Păi... De ce m-ai luat atât de aproape de tine şi m-ai strâns aşa de tare în braţe? îi ceru ea explicaţii. - Ah; deci, asta am făcut, se dumiri el. Pentru că aşa se dansează. Dacă ai privi puţin spre ceilalţi, ai observa că şi ei au procedat la fel. - Ai dreptate, îl aprobă Sonya, privind în jurul ei. Îmi pare rău, sunt puţin încordată; nu sunt obişnuită cu aşa ceva. - Nu-i nimic, te înţeleg, zâmbi el îngăduitor. Te vei obişnui, cu timpul. Iar acum, va trebui ca şi tu să mă cuprinzi pe mine cu braţele, uşor, pe după gât. - Ah... Păi... Dar... nu îndrăzni ea. - Aşa trebuie, pentru că aşa se dansează. În rest, nu trebuie decât să vezi cum procedează ceilalţi şi să mă urmezi pe mine, în ritmul muzicii. Eu voi avea grijă să nu ne ciocnim de ceilalţi. Până acum te-ai descurcat destul de bine, ba chiar admirabil. Ce spui, vei reuşi şi de acum încolo? - Cel puţin voi încerca, rosti ea timidă. - Măcar atât şi tot e bine. Eu sunt dispus să te ajut. Haide, curaj! Nu se va întâmpla nimic. Nu-ţi fie teamă, nu te mănânc! După ce-ai învăţat, ar trebui să-ţi fie destul de uşor. Sfioasă, Sonya îşi aşeză delicat braţele pe umerii comandantului misiunii şi se lăsă aproape lipită de el, purtată pe ritmul lent al celei de-a zecea melodii. Când muzica se termină, Lucian slăbi din strânsoarea îmbrăţişării, iar ea îşi desfăcu braţele şi se dezlipi de lângă el, răsuflând uşurată, nu pentru că n-ar fi fost plăcut alături de el, ci dimpotrivă, tocmai pentru că era prea plăcut. - Ce spui, cum ţi s-a părut? auzi Sonya glasul lui venind ca din depărtare, deşi el îi şoptise din apropiere. - Recunosc că mi-a plăcut, doar că... Nu sunt obişnuită cu asemenea dansuri. - Repet, te vei obişnui cu timpul. Secretul constă în a exersa, cât mai mult. Aşa că... încă un dans, te rog. - Ah, nu; nu cred. Mi-a ajuns! Încearcă să mă înţelegi. N-aş mai putea. - Haide, doar odată! Nu mă refuza chiar acum, când ai învăţat să dansezi. Te rog, insistă el. - Bine, pentru că mă rogi atât de frumos, nu te pot refuza. Dar numai unul şi gata! - Gata! Îţi promit! Cea de-a unsprezecea melodie începu, dovedindu-se asemănătoare celei precedente. Prin urmare, Sonya se trezi din nou în îmbrăţişare, ba chiar în îmbrăţişarea comandantului misiunii, un tânăr chipeş, frumos. Ameţită parcă, îşi lăsă capul pe umărul lui, gândindu-se că mai bine l-ar fi refuzat, deşi era atât de plăcut alături de el; dar tocmai din acest motiv ar fi trebuit să-l refuze. Se pierdu uşor în ritmul melodiei. Într-un târziu, privi în jurul ei. Ochii i se opriră pentru o clipă asupra lui Mihai, care dansa tot cu Ly Kuny, în timp ce fratele ei era tot cu blonda lui şi tocmai treceau îmbrăţişaţi în acel moment exact prin faţa ei. Furată de privelişte, uită de dans, lăsându-se condusă de Lucian, care, observând schimbarea survenită, îi reproşă cu blândeţe: - Sonya, ce s-a întâmplat? Nu eşti deloc atentă... Sonya, mă auzi? Încă mai eşti aici? - Poftim? Ai spus ceva? se trezi ea. Îmi pare rău, n-am fost atentă. - Am observat. Încearcă să nu se mai repete. - Mă străduiesc. Dar dacă nu reuşesc, să nu te superi. - Nici gând; n-aş avea motive, o asigură el. Sonya se concentră din nou asupra dansului, dar nu pentru mult timp. Uită cu totul de dans, chiar şi de Lucian, când privirea i se opri iarăşi ţintă la Nick. Acesta nu mai dansa deloc, ci ţinând-o în braţe pe micuţa lui cea blondă, o săruta într-una, aşa cum deseori proceda. Pentru Lucian nu fu greu să-şi dea seama ce se petrecea cu Sonya; remarcă imediat asupra cui îşi îndreptase ea din nou atenţia şi din nou îi reproşă cu blândeţe: - Sonya, iar nu eşti atentă la dans. Ce se întâmplă cu tine? Ea însă nu-i răspunse nimic, nici măcar nu-l auzise. Lucian se văzu nevoit să se oprească din dans, pentru a o determina pe ea să privească spre el, nu în altă parte. - Ce faci? Nu eşti deloc atentă. Încă mai sunt şi eu pe aici, repetă Lucian observaţia, puţin diferit formulată. - Ah, scuză-mă... Ai dreptate, nu sunt deloc atentă. - Am priceput şi de ce nu eşti atentă. Te uitai la Nick, spuse Lucian, privind şi el o clipă spre prietenul lui. Deci, el cu siguranţă o iubeşte foarte mult pe colega mea, Maria. - Aşa e... îl aprobă Sonya cu o notă de tristeţe în glas. - Dar ăsta nu-i un motiv pentru care noi să nu ne putem continua dansul. Ce zici? - Desigur. Îmi pare rău. Poate că te-ai plictisit deja de mine, de câte ori îmi tot cer iertare. - Nu spune prostii! Hai să dansăm! Începură din nou dansul. Nick reluase şi el dansul, alături de Maria. De data aceasta, Sonya era mai atentă, să nu-şi supere partenerul de dans, însă privirea îi era îndreptată tot spre Nick. - E atât de frumoasă... rosti Sonya abia şoptit, convinsă că Lucian n-o va auzi. - Cine? o întrebă Lucian nedumerit, auzind-o totuşi, datorită liniştii specifice Proximei. - Colega ta, Maria, îl lămuri ea. E blondă, iar eu n-am mai văzut niciodată până acum o persoană cu părul atât de galben ca al ei. Iar ochii ei sunt minunaţi, mari şi verzi. E foarte drăguţă. - Da; şi te asigur că nu-i doar drăguţă. Are multe alte calităţi. Nick se poate considera norocos că ea l-a acceptat. - Sunt sigură de asta. Înţeleg de ce a ales-o Nick, rosti Sonya îngândurată. - Oare? se îndoi el. - Ce vrei să spui? - Nimic. Mă întrebam doar... În curând, se termină şi această melodie, la sfârşitul căreia Nick o sărută din nou pe micuţa lui cea blondă. Iar Sonya îi aminti lui Lucian: - Ultimul dans, mi-ai promis. - Sigur. N-am uitat. Ultimul dans cu mine, dar sper că nu şi ultimul din seara asta. Doar n-ai de gând să renunţi aşa de repede. Poţi dansa cu oricare altul dintre colegii mei, dacă eu te-am supărat cu ceva. - N-aş mai putea rămâne. Încearcă să mă înţelegi, te rog. Iar tu nu m-ai supărat deloc, cu nimic. Nu încă. Dar aş vrea să mă retrag. - Această decizie a ta de a te retrage are vreo legătură cu Nick? Mie aşa mi se pare. - Nu. De ce spui aşa ceva? Pur şi simplu, n-aş putea. Pentru mine e de ajuns, mai ales pentru prima oară. - Bine, n-am să insist. Atunci să-i anunţ şi pe ceilalţi. - Lasă-i, nu-i deranja! Se distrează, se simt bine. Vă puteţi continua seara împreună, nu-i nevoie să stricaţi totul doar din cauza mea. Am să plec singură. - Ce-ai spus? Nici nu vreau să aud aşa ceva! Eu te-am invitat, deci nu te pot lăsa să pleci singură. Cu noi ai venit aici, deci tot cu noi te vei întoarce. Oraşul e destul de departe de acest loc. - Cunosc drumul, mă pot descurca, crede-mă. Pot găsi şi un avion prin apropiere, ştiu să-l conduc. Voi ajunge destul de repede-n oraş. - Nu spune prostii! N-am să te ascult, nici gând! - Eşti foarte insistent, hotărât. - Ăsta-i felul meu de a fi. Te deranjează? - Nu chiar. - Atunci e bine. Pentru că oricum, vom face aşa cum am spus eu, decise el ferm, hotărât. - Îţi place să-ţi impui punctul de vedere, observă Sonya. - Nu întotdeauna, negă parţial Lucian. Uneori, poate; asta doar din cauză că sunt totuşi comandantul, deşi nu-mi place să mi se amintească acest lucru, nici să mă folosesc prea des de această funcţie; poate că asta m-a influenţat, fără să-mi dau seama. - Sigur. Doar tu eşti aici „şeful”, replică ea surâzătoare. - Mda, şefu’... repetă el zâmbind, adăugând apoi şoptit, în glumă: O să-l omor pe Nis! Cât de curând... În acel moment, Lucian se îndreptă spre aparatură şi opri muzica, deşi cea de-a douăsprezecea melodie se făcuse auzită, iar ceilalţi începuseră dansul. Tocmai de aceea se arătară toţi destul de nemulţumiţi de acţiunea comandantului, privind nedumeriţi spre acesta. - Hei, şefu’, ce faci? De ce-ai oprit muzica? Ce, eşti orb? Nu vezi că dansam? îl întrebă Nis, privindu-l dezaprobator. - Ascultaţi-mă puţin, toţi, vă rog! Ştiu că sunteţi supăraţi că am oprit muzica şi poate nu v-aţi săturat încă de dans, dar Sonya nu mai doreşte să rămână, aşa că trebuie să ne oprim, să o conducem, e de datoria noastră; doar a venit aici cu noi, deci n-o putem lăsa singură. Tot cu noi se va întoarce. Noi putem dansa oricând altcândva. Avem destul timp. Acum însă, trebuie să ne ocupăm de invitata noastră, Sonya, chiar dacă, de fapt, doar eu am invitat-o. Oricum, am invitat-o să-şi petreacă seara împreună cu noi toţi, nu numai cu mine, deci, trebuie s-o conducem. Altfel ce impresie o să-i lăsăm? - Eu cred că ai dreptate, şefu’, se grăbi Nis să-l aprobe. N-o putem lăsa să plece singură. N-ar fi frumos din partea noastră. Deci s-o conducem toţi, nu doar tu. - Mersi de sprijin, Nis. Mă bucur că eşti de acord cu mine, dar vreau să aud ce spun şi ceilalţi. În final, au fost toţi de acord, chiar şi cei doi fraţi Kuny; doar Lia ar fi avut ceva împotrivă, dar cum nici ea nu protestă, hotărâră s-o conducă pe Sonya până-n oraşul artificial, aprobând astfel, de fapt, cu multă uşurinţă, decizia comandantului lor. Prin urmare, strânseră cu grjă aparatura şi o urcară în avion, verificând cu atenţie dacă a mai rămas ceva. Apoi se urcară toţi în avionul pe care tot Ly îl porni în linişte, fără probleme, îndreptându-l spre marele oraş artificial, al liniştii absolute... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate