*39. Supercomputerul.

Ceilalţi îl urmară fără a şovăi, întrebându-se în gând unde îi va conduce Nick. Merseră ce merseră pe străzile oraşului, până ce Nick se opri, anunţându-i:
- Aici este. Am ajuns.
- Dacă nu te superi, unde anume am ajuns, Nick? întrebă Lucian, scrutând cu privirea sa ageră peisajul înconjurător, însă nu zări nimic care să-i atragă în mod deosebit atenţia.
- Suntem în centrul oraşului nostru şi veţi vedea imediat surpriza pe care v-am promis-o. Ca să nu vă ţin totuşi prea mult în suspans, am să vă spun în ce constă această surpriză. Deci... Aici se află cea mai mare descoperire a oraşului nostru, ba chiar a planetei noastre. Marele şi principalul supercomputer de pe Proxima. Aici se află toate datele şi informaţiile necesare, referitoare la planeta noastră, la locuitorii ei şi la orice altceva doriţi. Este într-un fel „creierul” planetei noastre (şi nu greşesc numindu-l astfel), de aici fiind dirijate toate informaţiile care circulă pe Proxima, aici sunt ele înregistrate şi înmagazinate.
- Vezi, Nick, este aproape tocmai ce-ţi spuneam şi susţineam mereu. Adică pe planeta voastră totul este condus de către computere, nu de către locuitorii planetei, nici măcar de către tatăl vostru sau de voi. Tocmai ai afirmat că aici ar fi „creierul” planetei.
- E doar un fel de a spune, Lucian, iar tu ar trebui să ştii foarte bine. Ca să fiu mai explicit, pot adăuga că în acest supercomputer se află înregistrate toate datele planetei noastre. Fiecare locuitor al planetei noastre este luat în evidenţă de către acest supercomputer, cu tot ceea ce ţine de el, ca şi fiecare eveniment petrecut, cu toate amănuntele legate de acestea. De aici sunt răspândite informaţiile restul aparaturii de pe întreaga planetă şi tot de aici sunt coordonate şi urmărite în activitatea lor toate computerele, aparatura şi instalaţiile electrice de pe suprafaţa planetei.
- Păi, dacă de aici sunt răspândite, coordonate şi urmărite, atunci nu înţeleg ce fac de fapt locuitorii planetei, care anume este activitatea zilnică pe care o desfăşoară? Cu ce se ocupă? Înţelesesem că ei urmăresc şi coordonează activitatea computerelor şi a aparaturii de pe planetă, dar acum spui că acest supercomputer face acest lucru, remarcă Lucian. Iar atunci lor ce le rămâne de făcut?
- Nu mă-nţelege greşit, Lucian. Bineînţeles că locuitorii planetei noastre urmăresc, verifică şi coordonează activitatea aparaturii existente, însă şi acest supercomputer face acelaşi lucru; se îmbină, se completează reciproc. În plus, nici măcar acest supercomputer nu funcţionează de unul singur; activitatea lui este urmărită cu atenţie de către specialiştii planetei noastre.
- Bine, să zicem că ar fi aşa. Să lăsăm asta acum. Nu ajungem la nici un rezultat concret astfel, contrazicându-ne unul pe altul. Totuşi, unde este marele vostru supercomputer? Aici nu se vede nimic. Suntem, după cum ai spus, în centrul oraşului, dar peisajul este acelaşi peste tot, nu se vede nimic deosebit, nici măcar ceva asemănător unui mic computer. Deci, unde este?
- Ai puţină răbdare, Lucian! Bineînţeles că deocamdată nu se vede. Accesul este restrictiv, nu este permis oricând şi oricui. Îndată vom obţine permisiunea de a intra.
- De a intra, unde?! se miră Lucian, privind în jurul lui, fără a găsi nici de data asta ceva care să-i atragă atenţia. Ascultă, Nick, dacă nu este permis, mai bine renunţăm. Nu vrem să-ţi creăm neplăceri, propuse comandantul, reluând discuţia, după o scurtă pauză.
- Neplăceri?! Ce neplăceri? Nu vorbi prostii... Mie îmi este permis oricând, iar dacă doresc să vă aduc şi pe voi aici, în vizită, nimeni nu va avea nimic de obiectat, deci nu vor exista neplăceri, de nici un fel. Îndată ce vom primi permisiunea, voi introduce codul de acces şi veţi vedea cum acest perete uriaş, ce pare a fi al unei clădiri, se va ridica şi ne va oferi posibilitatea de a intra în interior, unde se află supercomputerul despre care v-am vorbit; de fapt, este o maşinărie complexă, cu o multitudine de posibilităţi, însă nu-i găsesc o altă denumire potrivită în limba voastră, aşa că o să-i spun în continuare supercomputerul.
Priviră spre zidul uriaş din faţa lor, confecţionat din acelaşi inevitabil material alb, solid, rezistent, lucios, cu aspect plăcut. Zidul era perfect drept, fără cea mai minusculă denivelare, iar privindu-l cu atenţie, cel puţin din acea poziţie în care se aflau, părea interminabil. De abia în acel moment cei şapte observară că spre deosebire de o clădire obişnuită a oraşului artificial, zidul acela nu avea ferestre, uşi şi nimic altceva care să-l asemene cu o clădire; era pur şi simplu doar un zid alb, perfect drept, atâta tot.
După câteva clipe de aşteptare, o voce de sintetizator, răsărită ca de nicăieri, le anunţă cu glas rece, metalic, permisiunea de a intra în interior, deci accesul spre supecomputer. Nick introduse codul de acces pe care-l ştia, în aparatul ce era încorporat în zidul imens, chiar în faţa lui; micuţul aparat apăruse şi el tot în acel moment, ca de nicăieri. De îndată peretele uriaş se ridică în sus, cu totul, fără a produce nici cel mai mic zgomot, lucru aproape de neconceput pentru cei de pe Terra. Colosul alb se ridicase doar atât cât să le permită lor trecerea. După ce intrară toţi, se lăsă silenţios în jos, lipindu-se de sol, redevenind doar un imens perete alb. Ajunşi în interior, cei şapte tineri de pe Terra priviră plini de curiozitate spre ceea ce ar fi trebuit să fie supercomputerul, după cum le spusese Nick Kuny. Aveau însă în faţa lor doar un cilindru alb, imens, ce se ridica pe verticală atât de sus, cât nu puteau cuprinde cu ochii. Părea a întrece în înălţime zidul cel alb din exterior, însă nu semăna deloc a supercomputer, părând a fi mai degrabă doar un alt zid alb, de astă dată cilindric, cu suprafaţa perfect netedă, fără denivelări. Nu avea însă nimic care să aducă în vreun fel a maşinărie computerizată. Între cei doi pereţi albi, cel drept şi cel cilindric, spaţiul complet gol era puternic iluminat, de o lumină albicioasă, ca laptele, ce provenea parcă de nicăieri sau de pretutindeni, fără a putea fi observată pe undeva sursa de iluminare. Distanţa dintre aşa-zisul perete drept din exterior şi cel cilindric nu era foarte mare, dar nici prea mică. Calm, sigur pe sine, Nick introduse un nou cod de acces într-un alt aparat micuţ, ivit ca de nicăieri în apropierea lor, integrat în zidul cilindric.
Dacă se aşteptau cumva ca şi acest zid cilindric să se ridice cu totul în sus, se înşelaseră, pentru că nu dură mult până ce de-a lungul zidului cilindric apăru o linie verticală luminoasă, perfect dreaptă, ca o imensă crăpătură subţirică, de jos până sus, în vârful cilindrului, ce nu putea fi zărit. Linia respectivă începu să crească în grosime, iar până să realizeze cei şapte tineri de pe Terra ce se petrecea de fapt, jumătate din peretele cilindric imens se roti spre dreapta, iar cealaltă jumătate spre stânga, lăsând descoperită în toată măreţia sa imensa maşinărie ce trebuia să fie principalul supercomputer al Proximei. Cele două jumătăţi albe ale peretelui cilindric se „ascunseră” în spatele uriaşei maşinării, unindu-se şi formând o singură jumătate de perete cilindric imens, deşi văzând pentru prima oară zidul cilindric, ai fi jurat că nu-i făcut din bucăţi. Cele două jumătăţi se deplasaseră într-o linişte deplină, de parcă nu s-ar fi petrecut nimic, ocolind cu grijă imensa aparatură computerizată. Cei şapte tineri vizitatori de pe Terra căscară ochii mari de uimire şi priveau, parcă nevenindu-le să creadă, uriaşa maşinărie. Chiar şi Mihai, informaticianul echipajului, părea impresionat de ceea ce zărea. Într-un târziu, Lucian rosti:
- Hei, prietene, acesta-i supercomputerul vostru?
- Cu siguranţă că acesta, răspunse simplu Nick.
- Glumeşti, cred... Ăsta-i un singur supercomputer? Aici sunt cel puţin milioane de calculatoare, aparate sau instalaţii electronice computerizate, îşi spuse părerea geograful cel înalt.
- Greşit. Nu glumesc deloc. Este un singur supercomputer, ca să-i spun aşa, pentru că nu ştiu cum altfel l-aş putea denumi pentru voi, iar voi trebuie să mă credeţi pe cuvânt când am să afirm că memoria acestei uriaşe maşinării, care asigură buna funcţionare a întregului supercomputer, se află într-o cutiuţă micuţă de la baza maşinăriei, o cutiuţă cu mult mai mică decât cele pe care le folosiţi voi pentru un computer de-al vostru obişnuit; cum i-aţi spune voi, microcip sau procesor, sau poate unitate centrală, nu ştiu sigur. Acolo sunt stocate toate datele şi informaţiile necesare funcţionării maşinăriei, explică Nick.
- Uau... Incredibil! exclamă Mihai, specialistul echipajului în informatică, privind încurcat spre supercomputer; întrebă nedumerit: Şi atunci de ce toată imensitatea asta a maşinăriei?
- Cu timpul veţi înţelege şi necesitatea imensităţii supercomputerului. Acum nu vă pot explica totul chiar de amănunţit, încercă Nick să-l lămurească.
- Supercomputerul ăsta ajunge până la cupola lumii voastre artificiale? se interesă Alex.
- Nu chiar, dar vârful său este foarte aproape de cupolă. De la nivelele superioare, cupola se poate vedea destul de clar cu ochiul liber.
- Am putea oare urca până acolo? sugeră Lucian.
- Desigur. De ce nu? Cu condiţia să nu ne oprim prea mult timp la nivelele inferioare şi nici în altă parte, ci să urcăm direct la unul dintre nivelele superioare, explică Nick.
- De acord, acceptă Lucian, consultându-şi rapid colegii cu privirea; nu sesiză împotriviri din partea nici unuia, aşa că propuse: Am vrea să urcăm direct la ultimul nivel. Cu ce se poate ajunge până acolo cât mai repede, fără o altă oprire?
- Cel mai bun mijloc de transport este în cazul de faţă un cerc colorat, căci nu avem un avion aici.
- Un cerc colorat?! se miră lunganul. Vrei să spui că cel de pe suprafaţa planetei, din apropierea navei noastre, pe care-l cunoaştem destul de bine, nu este singurul de acest fel?
- Bineînţeles că nu! exclamă Nick zâmbitor. Ce v-a determinat să credeţi că acela ar fi unicul cerc de acest gen de pe planetă? Există multe alte astfel de cercuri, în diverse zone ale planetei, poate că diferit colorate faţă de acela, dar ele există. Cu totul sunt câteva sute de mii, sau poate chiar mai multe. Câteva zeci de mii fac legătura directă dintre anumite tunele subterane şi oraşul artificial, altele leagă unele coridoare subterane de pădurea artificială, altele fac legătura între reţeaua de tunele de sub scoarţa planetei şi spaţioport, altele se află chiar aici, pentru transportul la nivelele superioare ale supercomputerului, altele folosite în clădirile foarte înalte din oraş, cu mai multe nivele, iar multe altele care ies din tunelele subterane în anumite locuri pustii ale planetei noastre, locuri bine delimitate de noi, ca acela pe care-l cunoaşteţi atât de bine.
- Dacă sunt atât de multe, cum se face că până acum nu l-am văzut decât pe acela? se interesă Stela.
- Ştiu şi eu? zâmbi Nick. Probabil, din pură întâmplare. De fapt, n-aţi venit de mult timp pe planeta noastră şi aţi mers aproape mereu pe acelaşi traseu. Deci... Răbdare! Prea vreţi să le ştiţi pe toate deodată. Aşa ceva nu se poate. În timp veţi afla mai multe.
- Sigur, Nick, îl aprobă Lucian. Timpul rezolvă totul. Aşa că ar trebui să ne grăbim. Dar înainte de a ne îndrepta spre un cerc colorat, explică-ne de ce zidul cel drept de afară s-a ridicat cu totul în sus, pentru ca noi să intrăm şi nu s-a făcut o deschizătură mai mică; de pildă, o uşă, care să se deschidă prin orice modalitate, pe care am fi intrat toţi la fel de bine şi uşor.
- Pentru că acolo nu intră numai persoane, ci şi altceva; n-are rost să mă apuc acum să înşir şi ce anume.
- Mă aşteptam să aud asta; răspunsul era destul de simplu, rosti Lucian. Desigur că n-are rost să înşiri ce anume pătrunde în interior pe acolo. O singură întrebare aş mai avea, Nick; ultima, deocamdată. Anume, există totuşi un loc, din exterior, mă refer, în care să se afle o deschizătură mai mică, de mărimea unei uşi normale, pe care să intre şi să iasă numai persoane, nu şi altceva?
- Există, normal... Se află însă pe partea cealaltă, pe peretele exterior opus. Am fi pierdut prea mult timp să ocolim pentru a ajunge acolo, de aceea am intrat pe aici, dar asta nu este interzis.
- Desigur, e şi mai „spectaculos”, aprecie Nistor.
- Mulţumesc. Atât doream să ştiu, deocamdată, se declară Lucian satisfăcut de cele aflate, „deocamdată”. În cazul ăsta, putem pleca.
- Dacă şi ceilalţi doresc acelaşi lucru, Lucian, nu doar tu, rosti tânărul Kuny, dornic să afle şi părerea celorlalţi.
- Suntem de acord cu dorinţa şefului, se grăbi Nistor să aprobe decizia comandantului.
- Sigur, Nistor; tu eşti de acord. Ce-ai spune să auzim ce doresc şi ceilalţi, insistă Nick.
- Iubitule, ar trebui să-ţi dai seama că toţi suntem de acord cu Luci, aşa că nu mai pierde timpul degeaba cu întrebări stupide, rosti blonda din apropiere, ca un reproş la adresa lui Nick.
- Nu văd de ce am fi împotrivă, adăugă Mihai.
- El a priceput deja acest lucru, de asta a propus să urcăm, nu pentru că n-ar ţine cont de părerea noastră, zise şi Alex.
- Desigur, ştie că-i acordăm sprijinul nostru, zâmbi doctoriţa.
- Păi, cred că e indiferent dacă am rămâne aici sau am urca la ultimul nivel. Dar presupun că e interesant să vedem cupola cu ochiul liber, deci să urcăm, îşi spuse şi Lia părerea.
După ce toţi îl convinseră pe Nick că doresc acelaşi lucru cu „şeful” lor, se îndreptară spre primul nivel inferior al supercomputerului. Priveau plini de interes aparatura, păşind în urma lui Nick, care nu se despărţea de Maria nici o secundă. Ly mergea împreună cu ei, dar cu siguranţă mai văzuse acest supercomputer. În curând ajunseră în dreptul unui cerc, cu adevărat diferit colorat faţă de cel cunoscut lor, acesta având centrul de un galben aprins ca aurul, iar marginea roşie. Păşiră fără întârziere pe suprafaţa lui colorată. După ce şi ultimul dintre ei păşi pe cerc, acesta se şi îndreptă în sus, cu o viteză uimitoare, fără ca vreunul dintre ei să-i comande pornirea prin apăsare de buton, comandă vocală, ori altfel. Treceau ca fulgerul pe lângă instalaţiile computerizate ale maşinăriei, pe care nu le mai zăriră decât ca pe un lung şir neîntrerupt de luminiţe. În scurt timp cercul se opri exact la ultimul nivel al supercomputerului, iar pasagerii săi coborâră rând pe rând, în ordine.
- Cum a ştiut să se oprească exact aici, că doar n-ai apăsat pe nici un buton, prin care să-i indici la ce nivel dorim să ajungem. Nu i-ai dat nici un fel de instrucţiune, păru nedumerit lunganul.
- Uiţi, prietene, că acest cerc „simte” ceea ce dorim, îi aminti Nick.
- De necrezut! Să „simtă” chiar şi la ce nivel dorim să ajungem, când aici sunt atâtea... se minună Nistor.
- Culorile astea au vreun rol, vreo semnificaţie sau vreo importanţă în funcţionarea cercurilor? Iar ordinea în care sunt aşezate culorile este întâmplătoare, ori influenţează în vreun fel modul de funcţionare al cercurilor? întrebă Alex.
- Nu, culorile n-au nici un rol în funcţionarea cercurilor, iar ordinea aşezării lor este de asemenea absolut întâmplătoare. Ar fi putut fi toate la fel colorate, ori incolore, ori albe, cum sunt aproape toate pe planeta noastră. Au fost însă diferit colorate, fie pentru a schimba puțin aspectul monoton al planetei, care arată mai curând ca un uriaş pustiu alb, deci pentru a-i da un strop de culoare, fie pentru a atrage în mod deosebit atenţia asupra lor, fie din ambele motive.
Coborâră de pe cercul colorat, care, „simţindu-se” eliberat, se îndreptă rapid în jos, spre nivelele inferioare, unde probabil era sau nu aşteptat de cineva, care avea nevoie de serviciile sale. În cazul în care nu era solicitat de nimeni, cercul se ducea jos, direct la primul nivel inferior, rămânând acolo până-n momentul în care cineva dorea să-l utilizeze.
De îndată ce coborâră de pe cerc, toţi îşi îndreptară privirile în sus, spre uriaşa cupolă a lumii artificiale, pe care o zăriră fără prea mare greutate, în sfârşit, pentru prima oară de când se aflau pe planeta Proxima. Imensa cupolă transparentă se vedea fără dificultate, nu mult deasupra lor, dominând întreaga zare, înconjurându-i parcă de peste tot, fără a se putea zări de unde începea şi unde s-ar termina. Prin stratul cel gros şi transparent ca de sticlă al cupolei, deşi evident nu era de sticlă, razele stelei Alfa treceau fără probleme, inundând cu lumina sa interiorul, adică întreaga lume artificială ce se întindea sub cupolă. Se putea observa lipsa dantoniului în atmosfera din afară, la acea altitudine, fiindcă se vedea clar că aerul din exterior nu era colorat în alb, aşa cum era la baza planetei, ci era la fel de incolor ca şi cel de sub cupolă, iar asta pentru că se aflau mult prea sus pentru ca dantoniul să ajungă până aici.
Priviră apoi în jurul lor şi zăriră lumea artificială ce se întindea sub uriaşa cupolă, deoarece cele două ziduri (cel drept din exterior şi cel cilindric din interior) nu erau atât de înalte cât maşinăria propriu-zisă. De peste tot erau înconjuraţi de clădirile oraşului artificial, însă nici una nu era atât de înaltă ca acest supercomputer, iar undeva, în depărtare, se puteau zări, de fapt mai mult doar ghici, ogoarele artificiale, întretăiate de râurile ce se aflau acolo. Mai departe, ca o părere, se puteau distinge munţii care închideau lumea artificială aflată sub cupolă. De fapt, lumea artificială nu era altceva decât o imensă vale (cât o întreagă emisferă terestră, adică jumătate din planeta Terra), închisă în toate părţile de munţi, iar cupola constituia „capacul ermetic” sau „acoperişul” acestei lumi artificiale, care izola perfect oraşul de suprafaţa planetei. Privind apoi în jos, zăriră şi cei doi pereţi care protejau supercomputerul şi constatară că peretele cilindric se închisese la loc între timp, spaţiul gol dintre cei doi pereţi fiind perceput de la acea înălţime ca o imensă prăpastie albă. Peisajul era măreţ, de nedescris, dominat de cupola oraşului, dar şi de maşinăria imensă.
- Ce părere aveţi? îi întrebă Nick, considerând că admiraseră destul împrejurimile.
- Ce-am putea spune?! şopti blonda, din braţele lui. Ne lasă fără grai.
- Într-adevăr, e minunat, fantastic chiar, adăugă Lia aprecierea ei.
- Nici nu se poate exprima în cuvinte cum este... rosti şi doctoriţa.
- În cazul acesta, dacă sunteţi de acord, putem să ne îndreptăm atenţia şi spre supercomputer? propuse Nick, cu calmul ce-l caracteriza.
- Oare este acesta un supercomputer, sau un uriaş munte computerizat, răsărit în centrul oraşului vostru? se întrebă Alex.
- Rămânem aici sau coborâm mai jos? întrebă Nick, fără a lua seama la cuvintele geneticianului.
- Indiferent... replică Nistor indecis.
- Ce se poate face de aici, de la acest ultim nivel al supercomputerului? se interesă Mihai, specialistul echipajului în informatică, cibernetică, inteligenţă artificială, tehnică de calcul şi robotică.
- Practic orice, răspunse scurt Nick. Haideţi, poftiţi şi încercaţi! Cereţi-i orice informaţie doriţi să vă ofere, îi invită tânărul Kuny.
- Mulţumim pentru invitaţie, Nick, însă preferăm să nu încercăm, se arătă rezervat Lucian în a da curs invitaţiei; justifică: Mă tem că nu ne pricepem încă să umblăm la computerul vostru. Poate vom învăţa cu timpul, pe parcurs, sau unii dintre noi sigur vor învăţa... privi sugestiv comandantul spre campion, nerăbdător să ia contact cu marele supercomputer. Însă momentan te-am ruga să ne arăţi tu, sau poate sora ta, oricare dintre voi. Dacă doriţi, bineînţeles.
- De acord, aprobă Nick, privind spre sora lui: Iar dacă Ly este dispusă să vă facă o mică demonstraţie, n-am nimic împotrivă, nu păru acesta interesat să se dezlipească de lângă blondină.
- Sigur, Nick. Am să încerc. Să-mi spună însă ce anume ar vrea să afle de la supercomputer, zise Ly.
- Ca să-ţi putem spune ce am dori, explică-ne măcar în linii mari ce ştie să facă, să avem idee despre ce poate fi vorba, spuse Lucian.
- Păi, după cum v-a spus fratele meu, poate practic orice. Probabil că Mihai înţelege ceva. Dar ca să aveţi cu toţii idee, am să vă dau un exemplu simplu. Deci, am să-i cer să ne proiecteze o imagine tridimensională, cât mai clară, a planetei noastre, cu detaliile pe care le doriţi; sau al oricărei alte planete, ori astru, sau chiar informaţii referitoare la unul dintre locuitorii planetei noastre, sau orice altceva doriţi, explică Ly.
- Bine, Ly. Am înţeles. În cazul ăsta, am vrea să vedem planeta voastră, propuse Lucian. Pentru început ne puteţi arăta o imagine de ansamblu a Proximei, cu toate datele referitoare la atmosferă, densitatea dantoniului la bază şi în straturile atmosferice superioare, într-un cuvânt, cât mai pe scurt, tot ce se poate spune despre Proxima, evident, nu în limba voastră, locală, că n-am pricepe nici unul nimic. Apoi am dori să vedem imagini pe porţiuni ale planetei, din diferite zone mai mult sau mai puţin cunoscute nouă.
- De acord, acceptă Ly.
- În ceea ce priveşte informaţiile referitoare la locuitorii planetei, mă bucur că se poate obţine şi aşa ceva. Iar în cazul acesta, aş propune să încercăm să aflăm totul despre domnul To Kuny, absolut totul, cât mai detaliat, spuse Lucian.
- Tata?! se miră Ly.
- De ce nu? Sau despre tine, Ly, ori poate despre fratele tău.
- De ce despre noi trei în mod special, Lucian? se interesă Ly.
- Pentru că în felul acesta poate vom afla cu siguranţă când aţi sosit aici, pe Proxima, în ce fel, cu ce, dar mai ales, de unde anume, explică Lucian.
- Ah... Nu te laşi deloc! Nu vrei să cedezi? îi reproşă Ly.
- Nu. Cel puţin până nu voi afla în totalitate purul adevăr, după aceea, vom mai vedea, rosti comandantul.
- Eşti încăpăţânat, îl categorisi Ly.
- Mi s-a mai spus, surâse Lucian.
- Întotdeauna îţi susţii cu atâta tărie părerile?
- Aproape întotdeauna. Mai ales atunci când sunt convins că am dreptate, ca în cazul acesta. Nu pot fi contrazis. Trebuie însă să şi dovedesc, faptic, cu probe solide, că am dreptate.
- Bine, n-are rost să irosim timpul acum cu astfel de discuţii în contradictoriu. Mai bine să vă arătăm ceea ce ne-aţi solicitat. Începem cu Proxima, spuse Ly, apoi se apropie de supercomputer şi-i ceru informaţiile indicate de comandantul misiunii, mai puţin cele referitoare la ea, Nick şi tatăl lor.
Mihai se apropie, urmărind-o îndeaproape, cu interes, pe Ly, pricepând în scurt timp modalitatea de lucru cu supercomputerul, dar nu şi modul în care funcţiona uriaşul computer, oricât de specialist în informatică ar fi fost.
Lucian privea atent imaginile oferite de supercomputer, care se succedau una după alta la intervale de timp destul de scurte, iar ca un bun matematician, reţinu cu exactitate datele ce-l interesau (fiind vorba despre cifre), nelăsând nimic să-i scape neobservat, calculând în gând la iuţeală şi comparându-le cu datele corespunzătoare Pământului; diferenţele erau enorme. Zona oraşului artificial de sub cupolă, deşi cât o întreagă emisferă terestră, se încadra aici într-un singur fus orar, cuprins între două paralele verticale ale Proximei, de aceea era aceeaşi oră peste tot, în imensul oraş; nu existau deci diferenţe orare.
Când toate informaţiile solicitate se sfârşiră, Ly îi întrebă dacă sunt mulţumiţi de cele aflate sau dacă doresc cumva să le revadă. Cum însă toţi se declarară satisfăcuţi, iar cel puţin deocamdată nu doreau să afle şi alte amănunte, coborâră treptele unei scări, de la ultimul nivel superior la cel aflat imediat sub el. Aici priviră cu acelaşi interes aparatura modernă ce intra în dotarea supercomputerului.
Ly le arătă chiar schema amănunţită a măreţei maşinării şi le explică modul de funcţionare al acesteia, cât mai pe înţelesul lor, folosind cuvinte pe care le cunoştea şi înţelegea. Coborâră mai jos pe trepte, la un alt nivel inferior, admirând plini de curiozitate totul, iar Ly le explică din nou câte ceva. Atenţi, nescăpând nici cel mai mic amănunt, cei şapte o ascultau cu interes. Aflară câteva amănute şi despre locuitorii Proximei, iar Maria şi Stela constatară că din punct de vedere biologic, respectiv anatomic, se asemănau foarte mult omului, cu mici excepţii, de parcă ar fi evoluat în aceleaşi condiţii, ceea ce le atrase oarecum atenţia, acest amănunt părându-li-se puţin ciudat, dar extrem de important. Coborând din ce în ce mai în jos, aflară din ce în ce mai multe amănunte.
Ajunşi la un nivel situat aproape de mijlocul supercomputerului (folosiseră totuşi şi cercul colorat, fiindcă pe scări n-ar fi reuşit să ajungă atât de repede în apropiere de mijlocul supercomputerului), Mihai, încredinţat că reuşise cât de cât să înţeleagă cum să lucreze pentru a obţine informaţiile solicitate, ceru permisiunea de a încerca măcar să lucreze cu supercomputerul; de altfel, era nerăbdător să-l atingă. De abia se abţinuse până în acel moment să nu se apropie de taste, display-uri, monitoare...
Ly şi Nick îi permiseră să încerce, fiind siguri că Mihai nu va strica nimic, supercomputerul având capacitatea de a se autoregla şi autorepara, în caz de necesitate. La început, Mihai se apropie şovăielnic de aparatura complexă, iar după ce privi o clipă, plin de îndoieli, spre supercomputer, se hotărî să încerce totuşi; fie ce-o fi!
Se apucă de lucru, cum se pricepea mai bine, nesigur încă pe sine; nici n-ar fi avut cum să fie sigur pe sine de la primul contact cu uriaşul supercomputer. Ceru date şi informaţii despre Terra, cât mai detaliate, verificând astfel informaţia potrivit căreia supercomputerul putea furniza date corecte despre îndepărtata planetă Pământ. Iar pentru început se descurcă destul de bine. Reuşi să obţină imaginea de ansamblu a Terrei, în toată splendoarea ei, apoi schema sferei terestre, cu o mulţime de date şi informaţii referitoare la planeta albastră cea atât de dragă celor şapte tineri; toate informaţiile obţinute erau foarte corecte, după cum îşi dădură rapid seama toţi cei din echipajul „Pacifis”-ului. Rând pe rând se succedară în faţa lor o mulţime de imagini ale planetei pe care o părăsiseră cu şase ani în urmă, ceea ce-i determină pe membrii echipajului să-şi amintească de frumuseţile Terrei, să le aprindă-n suflet mai tare dorul de planeta albastră. Fiecare încerca să contempleze în gând o imagine dragă de acasă, parcă visând cu ochii deschişi. Se străduiră să nu cadă pradă acestor amintiri, să nu se lase copleşiţi de melancolie, însă strădania lor era zădărnicită de imaginile ce continuau să apară în mod chinuitor pentru ei, una după alta.
Şi ca şi cum acestea n-ar fi fost suficiente, la un moment dat, Mihai, încă neobişnuit cu aparatura aceea mult prea sofisticată, strecură o informaţie greşită sau mai bine zis formulă o cerere greşită adresată supercomputerului, cerere pe care maşinăria inteligentă o prelucră rapid şi o adaptă în aşa fel încât obţinu ceva greu de imaginat şi de explicat pentru cei şapte tineri de pe Terra. Astfel, deodată, în faţa lor apăru o imagine mult prea cunoscută lor, mai puţin celor doi fraţi Kuny. Ca şi cum s-ar afla chiar acolo, înaintea lor apăru, în dimensiuni normale, imaginea cabinetului directorului Traian Simionescu. Nedumeriţi, cei şapte priveau muţi de uimire, cu răsuflarea tăiată de emoţie, nevenindu-le să-şi creadă ochilor, spre acea imagine nevinovată. Iar pentru a mări parcă nedumerirea lor, pentru a creşte tensiunea între ei, în cadru apăru însuşi domnul Traian Simionescu, directorul Institutului, tridimensional, în mărime naturală, însoţit de domnul profesor Eugen Manea, instructorul-şef al membrilor echipajului. Nepăsător, directorul se aşeză pe fotoliu, la biroul său, acelaşi pe care-l ştiau şi ei, picior peste picior, cum deseori proceda, după cum bine-şi aminteau cei şapte tineri. Instructorul se aşeză şi el, alături de director. Şi parcă pentru a turna gaz peste foc, ca pentru a mări intenţionat suspansul, deodată se auzi clar, vocea puternică, impunătoare, dar totodată blândă, inconfundabila voce a directorului Institutului rostind:
- Uff... Ce zi dificilă am avut şi azi... Si iată: Ce repede zboară şi timpul ăsta, măi, Eugene! Au trecut deja 5 ani şi 7 luni de când tinerii noştri elevi au plecat în misiune; parcă ar fi fost ieri... Conform calculelor noastre, dacă nu cumva or fi fost greşite, la data asta, ei ar trebui să se afle acum deja pe Proxima, sau măcar în apropierea acelei planete. Ce crezi, au reuşit oare să se descurce singuri, ori poate au dat greş?
- Elevii mei să dea greş, Traian? Nici gând! Cum poţi să-ţi închipui aşa ceva? Cum poate să-ţi treacă una ca asta prin minte? Nu... Elevii mei cu siguranţă au ajuns deja acolo, se află acum, în acest moment, acolo şi se descurcă de minune... Mă întreb doar ce-or fi găsit acolo, dacă or fi găsit ceva... Oare ce-or descoperi, ce vor face? De descurcat, nici nu se pune problema, nu încape îndoială că se vor descurca, cu siguranţă, doar i-am trimis pe cei mai isteţi şi descurcăreţi tineri din întregul Institut. Pe cei mai buni! vorbi, plină de optimism, imaginea domnului profesor Manea.
- Aşa e, Eugen. Aici ai dreptate, se grăbi directorul să-l aprobe, apoi rămase îngândurat; reluă după câteva clipe, cu melancolie în glas: Mă întreb ce face oare favoritul meu, Luci, acel băiat grozav... Cum se împacă oare cu funcţia de comandant? Cum se descurcă el oare? Îşi îndeplineşte bine atribuţiile ce-i revin în această calitate?
- Cu siguranţă că da, vorbi din nou optimist instructorul, ceea ce-l umplu de mândrie pe director. Lucian a fost bine ales şi pus în această funcţie, era cel mai potrivit pentru aşa ceva. Numai el se putea descurca în această postură.
- Cred că şi de data asta ai perfectă dreptate, măi, Eugene... Mai sunt încă şapte ani, cel puţin, până când se vor întoarce. Tu ce crezi, ei se gândesc oare la noi, măcar din când în când? rosti directorul nostalgic.
- Bineînţeles, afirmă instructorul cu convingere. Altfel nici nu s-ar putea.
- Aşa-i, nu s-ar putea. Dar Luci... Oare el se gândeşte... La mine?! rosti directorul, de data aceasta, cu tristeţe-n glas, continuând în acelaşi mod: Am o slăbiciune extraordinară pentru băiatul ăsta, aproape de neînţeles, Eugen. Nu mi-l pot scoate din minte, oricât aş încerca. Fac ce fac, dar gândul mi se întoarce mereu la el. Îmi este atât de dor de el... Desigur că şi de ceilalţi, dar el îmi domină gândurile.
Lucian stătea nemişcat, ca o statuie, pierdut, cu privirea pironită asupra imaginii aflate în faţa ochilor săi, simţind cum fiori reci de gheaţă îi traversau într-una spatele, ba chiar întreg trupul, în timp ce sudoarea începuse să-i invadeze chipul fierbinte parcă. Privea fix, nemişcat, dar nu mai auzea nimic, parcă nerealizând ce se petrecea în jurul său. Deodată, cu privirea încă îndreptată spre aceeaşi imagine nevinovată, ce-l răscolise profund, se trezi că strigă, parcă fără a-şi da seama, fără voia lui, poruncind tăios:
- Opriţi odată asta! Acum! Imediat!
- De ce, Lucian? Ce s-a întâmplat? vorbi Nick, contrar lui, calm şi blând.
- Nimic... Nu s-a întâmplat nimic, răspunse Lucian, reuşind să se stăpânească, dându-şi seama că avusese o reacţie puţin mai violentă, după standardele celor de pe Proxima, deşi normală după părerea lui, apoi, fără a se mişca, fără a-şi întoarce privirea îndreptată încă ţintă spre acea imagine, fără a schiţa vreun gest ori altceva, continuă: Numai că nu vreau să văd asta şi mai ales, să aud... Opriţi de îndată! Imediat! Opriţi-l odată, vă rog! Dacă n-o faceţi, voi pleca chiar în acest moment, de unul singur, spre „Pacifis”! ameninţă el.
- Bine, linişteşte-te! Calm, Lucian, te rog! Am să-l opresc eu, spuse Nick, cu vocea lui cea blândă. Mihai, te rog, dă-mi voie!
- Desigur, Nick, zise Mihai, tulburat şi el de cele văzute, dar nu în aceeaşi măsură ca Lucian şi-i făcu loc tânărului Kuny la comanda supercomputerului, pentru că informaticianul nu ştia cum să mai oprească imaginea pe care o obţinuse doar prin strecurarea unei mici erori pe care i-o furnizase maşinăriei, care o prelucrase şi corectase în aşa fel încât obţinuse imaginile pe care le vizonaseră toţi, fără ca Mihai să fi cerut ori să fi vrut aşa ceva.
Nick trecu în locul campionului şi sigur de sine, cu mişcări repezi şi precise, reuşi în scurt timp să oprească imaginea care-l răscolise pe comandant. De abia după ce imaginea cabinetului directorului dispăru, Lucian închise strâns ochii, scuturând uşor capul, ca după un coşmar, revenindu-şi din starea de amorţeală ce-l cuprinsese. Cu privirea îndreptată spre nicăieri, rosti şoptit:
- Cred că putem pleca acum; ne-a fost de ajuns.
- Nu vreţi să mai staţi? întrebă Nick, adresându-se şi celorlalţi.
- Mulţumesc, nu, prietene, răspunse Lucian decis, refuzându-l.
- V-am putea arăta multe alte lucruri interesante, adăugă Nick.
- Nu e necesar. Poate altădată, cu altă ocazie. Pentru acum a fost mai mult decât suficient, repetă Lucian refuzul.
- Bine. Fie cum doreşti, îl aprobă în cele din urmă Nick. Cum doreşti tu, Lucian! Ce-ai spune să ţinem totuşi cont şi de părerea celorlalţi colegi ai tăi?
- Sigur. N-am nimic împotrivă, aprobă Lucian.
- Nick, mai bine să facem cum zice şeful şi poţi fi convins că nici eu, nici ceilalţi, nu vom avea nimic de obiectat, încercă Nistor să-l convingă.
- Dar aţi mai putea rămâne, e încă devreme, protestă Nick.
- Iubitule, e clar că Luci are dreptate; suficient pentru azi! Aşa că nu insista, întoarse blonda definitiv balanţa în favoarea comandantului. Şi nu comenta!
- Bine, acceptă Nick. Văd că ţineţi toţi foarte mult cu şeful vostru. Să mergem! îi îndemnă el.
Porniră încet, tăcuţi, îngânduraţi, în urma celor doi fraţi Kuny, Nick fiind, evident, tot alături de Maria. Curând ajunseră la o porţiune rotundă, a cărei dungă circulară colorată anunţa faptul că acolo trebuia să fie un cerc; acesta sosi în curând, fără ca vreunul dintre ei să-l fi chemat în vreun fel sau altul. Păşiră în mijlocul acestuia, care era de un verde aprins, deci nu era cel cu care urcaseră; acela avusese, fără îndoială, centrul galben ca aurul. Ca la comandă, fără însă a i se fi dat în vreun fel vreo comandă, cercul se îndreptă rapid în jos, ajungând în scurt timp la primul nivel inferior, dar nu în acelaşi loc de unde urcaseră. Coborâră de pe cerc, acesta rămânând în aşteptarea altor pasageri.
Aruncând o ultimă privire uriaşului supercomputer, se îndreptară spre marele perete cilindric alb. Când se apropiară de el, acesta se deschise în acelaşi mod în care o făcuse atunci când intraseră, cu diferenţa că de data aceasta se deschisese fără a fi necesar ca Ly sau Nick să introducă vreun cod de acces. Trecură în spaţiul gol ca un abis dintre cele două ziduri imense, spaţiu umplut de lumina albă ca laptele, provenită de nicăieri sau de pretutindeni. Senzaţia de lumină albicioasă se datora probabil reflexelor celor două ziduri albe. În urma lor, uriaşul zid cilindric se închise la loc, fără a produce nici cel mai neînsemnat sunet. Privindu-l, părea a fi întreg, în nici un caz făcut din bucăţi ingenios îmbinate.
Merseră tăcuţi, ajungând aproape de zidul cel drept. Cei şapte tineri se aşteptau ca întregul zid să se ridice din nou în sus, cum se petrecuse la venire, însă constatară că de data aceasta se deplasă numai o bucată dreptunghiulară, ca o uşă, lăsându-le loc să treacă nestingheriţi. Nici de data aceasta fraţii Kuny nu introduseră nici un cod, nu apăsară nici un buton; totuşi, „uşa” se ridicase automat la apropierea lor de zid, deşi privind bine zidul, nu se putea zări acolo existenţa vreunei uşi sau a unei deschizături, părând a fi doar un zid drept întreg, bucata dreptunghiulară părând a se fi desprins chiar atunci din masivul perete. După ce ieşiră, „uşa” se lăsă uşor în jos, fără a produce nici un zgomot, alunecând pur şi simplu, lipindu-se apoi ermetic în locul din care se desprinsese, dispărând brusc orice urmă că acolo ar fi fost vreodată vreo uşă sau altceva asemănător. În apropiere, zăriră însă, integrat în imensul perete, un micuţ aparat, în care trebuia introdus codul de acces la intrare; acest micuţ aparat dispăru ca prin farmec, după câteva clipe.
Era clar pentru cei şapte că se aflau de partea cealaltă, iar acesta era peretele opus celui care se ridicase cu totul în sus, pe aici putând pătrunde în interior, ori ieşi în exterior, numai persoane, nu şi altceva. Pentru a putea intra însă, locul respectiv trebuia ştiut cu precizie, fiindcă nu exista nici un indiciu vizibil, care să arate faptul că acolo exista o uşă practic invizibilă, bine camuflată. Mai înţeleseră şi că la ieşire nu era necesar să introducă nici un cod, nici să obţină permisiunea de a ieşi; n-ar fi avut sens.
Deci se aflau din nou în centrul oraşului artificial, de abia ieşiţi din miraculosul univers al giganticului supercomputer al Proximei, principala maşinărie inteligentă fiind, după cum chiar Nick se exprimase, aproape „creierul” planetei...