*37. A şasea noapte.

Noaptea se lăsă din nou peste planeta tăcută. Liniştea deplină care domnea peste tot nu era tulburată de nici cel mai mic zgomot, iar cerul planetei era cuprins treptat-treptat de negura nopţii, doar suprafaţa Proximei rămânând însă negreşit albă ca şi ziua.
Prin vălul tulbure ca o ceaţă, avionul pilotat de Nick zbura liniştit, strecurându-se ca o umbră mişcătoare, foarte aproape de suprafaţa planetei, zburând iarăşi după metoda clasică, la fel ca o maşină, iar Nick îl îndrepta spre nişte stânci ale unor munţi înalţi, la poalele cărora opri avionul, hotărând să înnopteze acolo.
Uşa avionului se deschise, iar din interiorul lui ieşi Maria, blondă, scundă, dar nu foarte, mărunţică, privind cu interes cu ochii ei cei mari şi verzi stâncile munţilor înalţi, cu poalele aflate jos, pe suprafaţa planetei, ieşind parcă din solul cel alb şi neted ca de sticlă, învăluiţi de aburul fin şi totodată dens al atmosferei, iar cu vârfurile pierdute în negura nopţii, în straturile superioare ale atmosferei planetei, lipsită de aburul alb al dantoniului la acea înălţime, ajungând parcă până la stele. Maria privea încântată acest peisaj nocturn, iar în urma ei ieşi Nick, frânt de oboseală, abia mergând şi având ochii semiînchişi. Întreaga lui figură trăda oboseala ce-l cuprinsese, fiind evident că fusese prea solicitat în ziua care de abia se încheiase, deşi se treziseră mai târziu în acea dimineaţă. Incursiunea prin pădurea artificială, zborul demonstrativ cu avionul, multitudinea de explicaţii pe care le dăduse, iar în final, mai ales dansul, toate acestea îl solicitaseră excesiv, el nefiind obişnuit cu o activitate zilnică atât de intensă.
Maria, observând cât este de obosit, nu întârzie nici ea în admirarea tabloului nopţii, care-i fermeca privirea ei cea verde, visătoare, trecu să-l ajute pe Nick să aducă din avion cele necesare înnoptării în acel loc. După ce terminară de aranjat totul, Nick se convinse că avionul stă bine în locul unde-l oprise, apoi se schimbă şi se întinse sfârşit de oboseală pe salteaua confortabilă, închizând ochii imediat. Maria se schimbă şi ea de uniforma albastră, aşezând-o cu grijă lângă hainele lui Nick, iar după ce aruncă în treacăt o ultimă privire verde către munţii măreţi, care-i încântaseră vederea, se întinse lângă el şi-i privi chipul plăcut, cuprins de oboseală, care în acel moment părea mai destins şi-l întrebă abia şoptit:
- Ai adormit deja, dragul meu?
- Încă nu, dar nu sunt nici prea departe de a se petrece acest lucru, răspunse el, cu ochii încă închişi.
- Şi vrei să adormi fără să mă săruţi înainte de culcare?
- Nu vreau asta, dar sunt extenuat, mă simt epuizat, aşa că am să-ţi fac o propunere. Anume, ce-ar fi ca în seara asta să mă săruţi tu pe mine înainte de culcare, fără să te superi din cauza asta. Ce zici, se poate? îi spuse el cu glasul stins, fără a-şi deschide ochii; îşi simţea pleoapele grele, iar acestea refuzau să se ridice, de parcă erau lipite.
Înţelegătoare, Maria nu comentă, ci îl cuprinse în braţele-i delicate şi îl sărută cu drag. Cu un ultim efort, el reuşi cu greu să-şi dezlipească pleoapele şi deschise pe jumătate ochii, o cuprinse pe blonda lui în braţe, însă fără a o mai strânge tare, ca de obicei, fiindcă puterile îl părăsiseră parcă şi se lăsă sărutat de Maria, în voia ei, după care, într-un târziu, chiar adormi, iar Maria îşi aşeză capul cu pletele bălaie pe braţul lui, privind cu ochii ei cei verzi spre cerul nopţii, presărat cu stele, pe care munţii parcă le atingeau cu vârfurile lor. După ce contemplă destul minunatul tablou nocturn, îşi întoarse privirea verde către Nick, al cărui chip plăcut şi blând o fascina în egală măsură cu priveliştea nopţii, dacă nu chiar mai mult poate. Tot admirându-l, într-un târziu adormi şi ea cu capul îndreptat spre el.
În timp ce ei plecaseră cu avionul de lângă nava albastră „Pacifis”, Ly şi ceilalţi colegi ai Mariei rămăseseră încă acolo. După ce terminaseră de strâns totul, ieşiră să-şi ia „rămas bun” de la Ly, care trebuia să se întoarcă în oraşul artificial. În acel moment, Lia, care hotărâse dinainte şi căreia To Kuny îi oferise posibilitatea de a dormi în aceeaşi cameră cu Ly, se adresă colegilor ei, anunţându-le hotărârea luată:
- Ştiţi, eu nu mai rămân în „Pacifis”. M-am gândit bine, iar în cele din urmă m-am hotărât ca de acum încolo să dorm într-o cameră din oraşul artificial, atâta timp cât vom petrece pe suprafaţa Proximei, până-n momentul plecării spre Terra.
- Cum?! Eşti sigură de ceea ce spui? o fulgeră Lucian cu privirea lui cea expresivă, ageră, de vultur.
- Da, m-am hotărât şi ştiu ce fac. Nu există nici un pericol, locuitorii acestei planete au dovedit încredere. Sunt sigură că nu greşesc, aşa că doresc să rămân acolo de acum înainte. Se va găsi o cameră liberă pentru mine, în care să stau.
- Alegerea îţi aparţine, iar dacă tu consideri că procedezi corect, eşti liberă să faci aşa cum crezi, îi spuse Lucian blând, însă privirea i se întunecă de o umbră în care se putea citi neplăcerea faţă de decizia Liei; totuşi nu-i reproşă nimic.
Cu ochii sclipind de bucurie, neluând în seamă nemulţumirea din privirea lui, Lia simţi că l-ar fi îmbrăţişat şi l-ar fi sărutat ea însăşi pentru această permisiune; totuşi, îl întrebă, neîncrezătoare:
- Deci, îmi permiţi să plec acum, împreună cu Ly?
- Bineînţeles, din partea mea eşti liberă, nu depinzi cu nimic de mine. Nu pot hotărî în locul tău, pentru tine. De altfel, Mihai e răspunzător de securitatea echipajului nostru, nu eu, deci, presupun că pe el ar trebui să-l întrebi, nu pe mine. Eu sunt responsabil doar de misiunea noastră şi de „Pacifis”, de aceea voi rămâne să dorm aici, în continuare, în nava noastră, o aprobă el, deşi hotărârea ei de a-i părăsi nu-i convenea deloc, iar acest lucru se putea citi cu uşurinţă pe tot chipul lui, cu toate că se străduia să nu lase să se observe.
Însă Lia remarcă împotrivirea de pe chipul lui şi crezând că se poartă astfel doar din cauza micului incident petrecut în timpul dansului, se simţi datoare să-şi ceară iertare de la el:
- Ascultă, îmi pare rău că te-am pălmuit. N-a fost intenţionat. Pe moment nu mi-am dat seama ce fac. Deci, a fost doar o reacţie ins-tinctivă; un impuls de moment şi nimic mai mult. Sincer, îmi pare rău, am greşit. Poate nu meritai asta. N-am vrut...
- Nu face nimic. Sau în orice caz, a meritat riscul. Poate că totuşi meritam asta... Oricum, am uitat deja. Nu te-am învinovăţit deloc, nici o clipă, nu-ţi face griji inutile în privinţa asta. Nici măcar n-am fost supărat pe tine; nu din această cauză, îi spuse Lucian.
- Deci, nu din această cauză, reţinu Lia ultimele lui cuvinte. Ceea ce presupune că totuşi...
- Nu! o întrerupse el. Nu eram deloc supărat pe tine şi nici nu sunt. Nici măcar datorită minitransmiţătorului uitat în navă azi.
- Atunci... Spune-mi, Luci, de ce m-ai sărutat totuşi?
- Dificilă înterebare, cu răspuns pe măsură, dificil de dat... Nu ştiu... Poate m-am lăsat furat de moment. Înţelegi oare? Muzica, dansul, întreaga ambianţă, apoi Ly şi Maria, care m-au sărutat ele pe obraz; am fost tentat s-o fac şi n-am putut rezista. În plus, tu eşti atât de frumoasă şi provocatoare, colega! Dar să ştii că nu regret deloc gestul, nici o singură clipă. Nu regret nimic, nici palma primită...
- Desigur, pricep... Ţi-ai amintit de vremurile bune de pe Terra, când făceai pe marele Don Juan, ţi-ai amintit de toate fetele care erau înnebunite după tine şi frecventau seara discotecile, mai mult din cauza ta, pentru a te vedea pe tine; probabil te sărutau destul de des, la fel şi tu pe ele, dar nu trebuie să faci pe Don Juan şi cu mine, pentru că nu-ţi merge! De altfel, te-am avertizat o dată să nu încerci, îi aminti ea.
- Bine, dacă aşa spui tu, poate că aşa a fost, deşi şi eu te-am avertizat ce se va întâmpla data viitoare, te-am prevenit, ca să ştii la ce să te aştepţi din partea mea. Dar hai să spunem că aş fi greşit, însă nu mă judeca prea aspru pentru asta. Vezi bine că în final, tot eu sunt cel ce trebuie să-ţi cer scuze, deşi, după cum ţi-am spus mai înainte, nu regret nimic din ceea ce s-a întâmplat, spuse el.
- Nu te judec deloc. Poate că nu trebuia să-ţi fi dat palma aceea... Oricum, să nu mai încerci niciodată să mă săruţi!
- Sigur, dacă spui tu, n-am să mai încerc. Dar nu-ţi promit nimic, absolut deloc.
- De ce nu-mi promiţi?
- Pentru că, după ce te-am sărutat deja o dată, e prea puţin probabil că n-am să încerc din nou, iar dacă se va întâmpla acest lucru, nu vreau să-mi reproşezi că mi-am încălcat din nou şi cuvântul dat acum, în această seară.
- Nu trebuie să se mai repete! îi impuse Lia.
- Ştiu asta. Presupuneam numai...
- Ar fi de preferat să nu faci asemena presupuneri. Şi totuşi, putem pleca acum, în oraş, eu şi Ly? îl întrebă Lia, cu o notă răutăcioasă în glas.
- Repet, Lia, ai permisiunea mea în acest sens, dacă tot mi-ai cerut-o, o aprobă din nou Lucian, cu toate că şi de data aceasta, întreaga expresie a feţei sale, cât şi umbra din priviri, îl contraziceau vizibil, demonstrând din nou că nu gândea deloc aşa cum vorbea.
Îi acordase însă permisiunea lui, deci, nu putea da înapoi, însă altceva putea... Se îndreptă hotărât către ea, apropiindu-se încet, tot mai mult. Privind în treacăt spre Ly, îi spuse:
- Scuză-mă, te rog, Ly. Am ceva de lămurit cu colega mea. O mică problemă, o neînţelegere...
- Desigur, Lucian, îi răspunse Ly aprobator, retrăgându-se puţin.
Lia se retrase şi ea câţiva paşi, ferindu-se de el. Privindu-l, îl întrebă temătoare:
- Hei, ce ai de gând să faci?
- Tu ce crezi? răspunse el tot printr-o întrebare, iar când ajunse lângă ea, o cuprinse strâns în braţe, fixând-o cu privirea lui hipnotizatoare; îşi încălcase deja promisiunea, deci, ce conta încă o dată?
- Lucian, lasă-mă-n pace! Dă-mi drumul! spuse ea cu glas poruncitor.
- Nici nu mă gândesc, replică el şi evident, o sărută din nou, cu pasiune, aşa cum numai el se pricepea...
Când se văzu liberă, Lia intenţionă să-l pălmuiască, însă prevăzător de data aceasta, Lucian o prinse de mână şi o opri la timp. Instinctiv, o prinse şi de cealaltă mână.
- Nuu... N-ai să-mi mai faci una ca asta din nou! Nu şi de data aceasta. N-am să te las, spuse el, dând uşor din cap, în semn de negaţie.
- Lucian, dă-mi drumul! ameninţă ea.
- Nici vorbă! N-am de gând să te las. Vrei chiar atât de mult să-mi înroşeşti şi celălalt obraz?
- Nu! Vreau numai să plec mai repede în oraş, împreună cu Ly. Aşa că dă-mi drumul imediat! repetă ea poruncitor.
- Nu! Doar dacă-mi promiţi că n-ai să-mi dai încă o palmă, se împotrivi el categoric.
- Te rog, mă doare... Nu mă strânge aşa de tare, mă dor mâinile, schimbă ea tactica.
- Scuză-mă, n-am avut această intenţie, spuse el şi slăbi din strânsoare.
Atunci ea se smuci, încercând să scape de el, dar nu reuşi.
- N-ai nici o şansă! o avertiză el.
- Lucian, te rog, lasă-mă! insistă ea.
- Mai întâi promite-mi ce ţi-am cerut, repetă el condiţia.
- Fie. Promit. Te rog... Acum mă laşi? Îmi dai drumul?
- Desigur, spuse el şi-i dădu într-adevăr drumul, nu înainte de un al treilea sărut pasional. Noapte bună, îi ură el zâmbind, sărutându-i de data aceasta galant mâna, apoi adăugă: Sper să te simţi bine şi să te bucuri de prima noapte petrecută în oraşul artificial de pe planeta Proxima.
- Aş vrea eu să fie aşa, însă nu cred că se va întâmpla astfel, de moment ce această noapte a început cum nu se putea mai rău.
- Tu numeşti ăsta un început rău? Scuze, te înşeli... Ăsta-i cel mai bun început posibil pentru o noapte, zâmbi el.
- Poate pentru tine, replică ea grav.
- Sigur, pentru mine şi pentru mulţi alţii care gândesc la fel ca mine.
- Dar nu şi pentru mine!
- În cazul ăsta, îmi pare rău că ţi-am stricat această noapte. Oricum, încă o dată, îţi doresc „noapte bună”, scumpă colegă... Noapte bună, Ly, i se adresă el şi domnişoarei Kuny, sărutându-i şi ei mâna.
Apoi îşi luară şi ele „rămas bun”, iar când să plece, auziră glasul campionului:
- Aşteptaţi-mă numai puţin! Merg şi eu cu voi.
- Dar nu-i nevoie, Mihai, protestă Ly la propunerea lui. Ne descurcăm şi singure.
- Probabil că vă descurcaţi şi singure, însă... Nici nu vreau să aud! negă el îndârjit, apoi se întoarse spre colegii lui şi-i anunţă: De altfel... Pe mine să nu mă aşteptaţi degeaba, n-am să mă întorc deloc. M-am hotărât şi eu ca din acest moment să rămân să dorm în oraşul artificial.
La auzul acestor cuvinte, Lucian tresări indignat. Se întoarse brusc spre Mihai, ca împins de un resort şi-l întrebă:
- Cum?! Ce-ai spus, campionule?! N-am auzit bine cumva?
- Ba ai auzit foarte bine, cred, tocmai de aceea n-am să repet.
- Nu se poate! protestă Lucian. Tocmai tu, şeful securităţii echipajului, să te duci să dormi în oraşul artificial, de abia după câteva zile, părăsind nava şi colegii... îi reproşă el lui Mihai.
- Şi ce vezi rău în asta? se apără Mihai de acuzaţiile aduse.
- Păi, ce fel de exemplu le dai tu colegilor tăi prin această acţiune? rosti dojenitor Lucian, vădit nemulţumit.
- Să vină după mine, să mă urmeze, dacă şi ei doresc acest lucru, replică Mihai, foarte firesc.
Lucian se încruntă, nemulţumit de faptul că Mihai îl înfruntase cu îndârjire, direct, de faţă cu toţi; de fapt, nu hotărârea campionului de a pleca în oraş îl deranja mai mult, ci, normal, a Liei, cum însă ei nu-i putea reproşa nimic... Furios, comandantul nu mai adăugă nimic; se întoarse doar spre nava albastră, dispărând de îndată în spatele trapei automate a „Pacifis”-ului. El n-ar fi dorit ca Mihai să i se supună tăcut; sperase măcar că îl va aproba, că va fi de acord; nu se aşteptase ca acesta să i se împotrivească, ba încă în asemenea mod, cu tărie. După ce-şi luară „rămas bun” de la Ly, Mihai şi Lia, cărora le urară „noapte bună”, intrară în nava albastră şi ceilalţi trei: Alex, Nistor şi Stela. Ei adormiră imediat, căci erau frânţi de oboseală, doar comandantul lor fixa cu privirea un punct invizibil de pe plafonul alb al rezervei sale. Între timp, Mihai, Lia şi Ly se îndreptau spre oraşul artificial, pe drumul binecunoscut lor.
- Ce-i cu Lucian? Ce se întâmplă cu el? întrebă Ly, foarte curioasă.
- Nu ştiu ce l-o fi apucat... Are toane, nu glumă, spuse Lia.
- Nu-l judeca prea aspru, Lia, o sfătui Mihai.
- Nu-l judec deloc, se împotrivi Lia.
- Nu uita că în toţi anii ăştia, cât am călătorit cu „Pacifis”, Lucian a avut o comportare exemplară, din toate punctele de vedere, mai mult pentru a-ţi demonstra ţie că n-ar fi deloc aşa cum îl credeai.
- Hei, despre ce demonstraţie vorbiţi? interveni Ly nedumerită, întrerupându-i şi amintindu-le astfel că exista şi ea pe acolo.
- Am să-ţi spun altădată despre ce este vorba, când vom avea mai mult timp liber la dispoziţie. Iar tu, Mihai, nu-i lua apărarea lui Lucian; îl cunosc destul de bine, spuse Lia.
- N-ai dreptate, Lia! Nu-i iau deloc apărarea, n-ar avea nevoie... Iar din felul în care se comportă, mai ales faţă de tine, s-ar putea să fie îndrăgostit, chiar de tine. Ţine cont de asta.
- Ce-ai spus?! tresări Lia. E ridicol!
- Deloc. Dacă ai fi şi tu mai atentă, ai înţelege acest lucru. Aşa că nu mai fi mereu atât de aspră cu el. Nu merită să fie tratat astfel.
- Ai terminat?! păru Lia iritată de cele auzite. Te rog, nu mă învăţa tu cum să mă port cu el; ştiu şi el destul de bine.
- Hei, nu te supăra! Nu vreau să te învăţ nimic, îţi dădeam doar un sfat. Ascultă-i şi pe alţii, nu mai fi atât de nervoasă! Serios, nu intenţionez să te enervez...
- Atunci nu-mi spune mie cine este Lucian, îl cunosc mai bine decât tine, iar asta nu înseamnă că mă enervez sau mă supăr pe tine, dar vreau să înţelegi că în privinaţa asta nu-mi trebuie lecţii nici de la tine, nici de la altcineva. Mă pricep destul de bine la oameni.
- În cazul lui Lucian, să nu fi niciodată atât de sigură că ai să reuşeşti să-l cunoşti îndeajuns pentru a face asemenea afirmaţii; el e un tip dificil, oricât de specialistă ai fi tu...
- Da, Mihai, sunt de acord cu tine că este un tip dificil, chiar şi pentru mine; totuşi, sunt capabilă să-l descifrez şi pe el. Iar acum, te rog, renunţă la subiectul ăsta, pentru că mă indispune. Nu vreau să vorbim despre el. Nu vreau să-i aud nici măcar numele, încheie Lia.
- Cum vrei, acceptă campionul.
Tot discutând, ajunseră repede-n oraş, deşi nu se grăbiseră. Aici liniştea şi negura nopţii dominau fără probleme, îmbinându-se armonios. Auzind paşi, căci în tăcerea aceea deplină se distingeau cu uşurinţă, To Kuny ieşi să-şi întâmpine cele două fiice. Dânsul nu reuşise să adoarmă sub nici o formă până în acel moment, ştiind că Lia va veni împreună cu Ly, însă rămase surprins văzându-le însoţite de simpaticul tânăr. Pentru că nu erau singure, To Kuny li se adresă abia şoptit, prefăcându-se neştiutor:
- Ai sosit cam târziu azi, draga mea Ly. Văd însă că eşti cu domnişoara Lia şi cu acest frumos cavaler cu ochii albaştri. Ce-i cu tine, tinere? N-ai putut rezista tentaţiei de a le conduce?
- Într-un fel, da, domnule, n-am putut. Pe de altă parte, însă, vă cer permisiunea de a dormi aici, în acest oraş, dacă prezenţa mea nu deranjează pe nimeni şi dacă există pe aici un locşor liber şi pentru mine, dezvălui Mihai motivul prezenţei sale.
- Desigur, dragul meu. Mă bucur foarte mult că ai luat această decizie înţeleaptă; locuri sunt destule, iar de deranjat nici nu poate fi vorba. Pentru că-mi eşti simpatic, am să te plasez însă în fosta cameră a fiului meu, Nick, cameră rămasă liberă acum şi care se află în imediata apropiere a camerei fiicei mele, Ly. Ce spui, tinere, îţi convine acest aranjament? întrebă To, cercetându-l atent cu ochii săi mici, ascunşi după sprâncenele stufoase, deşi, evident, întrebarea era de prisos.
- Dacă-mi convine?! păru Mihai încântat de idee, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Bineînţeles că-mi convine. E minunat! Dar ce veţi face în cazul în care Nick va reveni? întrebă campionul cu curaj, fără a-şi pierde cumpătul faţă de o persoană atât de impunătoare ca domnul To Kuny, conducătorul local.
- Nici o problemă, tinere! Nu-ţi face griji inutile. Pentru fiul meu, Nick, se va găsi oricând un loc potrivit, în apropierea mea şi a surorii sale. Oricum el nu va mai folosi încăperea pe care a părăsit-o, pentru că nu mai este singur, ci cu frumoasa domnişoară blondă, va avea nevoie de mai mult spaţiu. Şi nu cred că va reveni atât de curând aici, va trebui să ne obişnuim fără prezenţa lui o perioadă, doar e în „luna de miere”, cum s-ar spune la voi. Sunt convins că se simte foarte bine acolo unde e, alături de domnişoara cea blondă. Dar chiar, ce mai face? se interesă To Kuny.
- Bine; ba chiar foarte bine, se poate spune, îi răspunse Ly.
- Mă bucur pentru el... rosti To, apoi îşi îndreptă atenţia spre Lia, întrebând-o, fără a-i da ceva de bănuit campionului: Şi domnişoara Lia doreşte, ca şi tânărul cavaler Mihai, să rămână aici, în acest oraş?
- Da, domnule, aşa aş vrea, răspunse Lia cât mai normal cu putinţă, dându-şi seama că nu trebuie să se dea de gol în faţa colegului ei.
- Bine, domnişoară Lia. Vei dormi în aceeaşi cameră cu fiica mea, Ly, dacă ea n-are nimic de obiectat.
- Nu, tati. E perfect, se bucură sincer Ly.
- Aşa e deci bine? Domnişoară? o întrebă To în mod special pe Lia, privind-o drăgăstos cu ochii lui mici şi albaştri.
- Da, domnule, cred că, după cum prea bine a spus fiica dumneavoastră, e perfect, îl aprobă Lia, privindu-şi discret tatăl.
Dacă ar fi fost prezent Lucian în acel moment, ar fi sesizat de îndată schimbul de priviri dintre colega lui şi domnul Kuny, aşa însă, Mihai, prea bucuros de noutatea că va putea utiliza camera lui Nick, nu remarcă nimic.
- Sper că aşa va fi. Ce zici, scumpo? i se adresă To Kuny fiicei sale, Ly. Ai ceva împotrivă?
- Evident că n-am nimic împotrivă. Îmi va face plăcere să împart camera cu Lia. Ne vom înţelege de minune împreună, spuse Ly.
- Dacă nu vă supără, domnule, v-aş răpi fiica pentru câteva clipe, bineînţeles, dacă şi ea doreşte acest lucru, rosti Mihai către To Kuny, fără a evita privirea ochilor săi mici.
- Tinere, din partea mea puteţi să nu vă odihniţi deloc şi să hoinăriţi prin oraş toată noaptea, până dimineaţă, dar nu cred că veţi rezista atât, răspunse To Kuny aprobator.
Ly, gândindu-se că n-ar strica s-o lase pe Lia pentru câtva timp singură, împreună cu tatăl ei, acceptă propunerea lui Mihai. Acesta, fericit că fusese acceptat, atât de Ly, cât şi de tatăl ei, o luă uşor de mână, iar amândoi porniră încet pe străzile tăcute ale oraşului artificial. To o invită pe Lia în interiorul camerei pe care în curând o va împărţi cu Ly. Cum se închise uşa în urma lor, Lia sări spre To Kuny, agăţându-se cu ambele braţe de gâtul acestuia. Privindu-l plină de bucurie, spuse emoţionată:
- Ah, tată... Toată ziua am aşteptat clipa asta, să te revăd, să-ţi sar în braţe; clipa parcă nu sosea...
- Scumpa mea... rosti To cu glas ocrotitor, blând, de părinte. Nici eu n-am putut sta liniştit până acum. Dar de ce aţi venit atât de târziu?
- Ştiu şi eu? Aparent, n-am făcut prea multe astăzi, totuşi am întârziat. Am avut o zi foarte plăcută. Nick, dragul meu frate, ne-a condus prin pădurea artificială, care e fascinantă, ne-a arătat animalele, ne-a dat o grămadă de explicaţii utile, iar după ce-am terminat incursiunea prin pădure, ne-a făcut o uimitoare demonstraţie de zbor cu ciudatul avion, apoi ne-a condus la nava noastră, unde ne-am distrat de minune împreună, toţi. Am avut o seară de dans, prima pe planeta Proxima, iar Ly a învăţat să danseze foarte bine, avându-l ca profesor pe Mihăiţă. Pe Nick l-a învăţat Maria, dar el nu a prins chiar aşa de bine ca Ly; totuşi, se descurcă binişor, mai ales pentru un începător. Sărmanul, a avut o zi foarte încărcată azi, cred că trebuie să fie epuizat. Am întârziat cu dansul, fără să ne dăm seama, dar a fost aşa de plăcut... Tată, ce bine e să fiu cu tine, să te ştiu lângă mine, să ştiu că de fapt tu eşti tăticul meu... Ştii, acum mi se pare că ai fost mereu lângă mine şi mi-ai vegheat copilăria, m-ai observat cum cresc. De fapt, lângă tine, nici măcar nu mă simt aşa de mare.
- Ah, copila mea... Te înţeleg. Şi mie mi se pare la fel, văd parcă în tine copilaşul acela de 5 anişori, care mi-a lipsit atât de mult! Dar acum suntem, în sfârşit, împreună şi nimic nu ne poate despărţi din nou.
- Păi, în cazul ăsta... Nu-i aşa că vei veni cu noi pe Terra, tati? întrebă ea temătoare.
- Nu ştiu, copila mea. N-aş putea să-ţi răspund. Nu ştiu dacă voi avea puterea, tăria sufletească de a mă întoarce acolo, răspunse el, evitându-i privirea.
- Nu se poate să nu vii, tată! Trebuie să te întorci cu noi acolo, cu mine... N-aş putea suporta să te pierd iarăşi, pentru a doua oară, de data asta poate definitiv, după ce de abia te-am regăsit.
- Nu ştiu, draga mea. Nu pot să-ţi promit nimic.
- N-am să te las, tată! Nu vei avea încotro, vei merge cu mine, altfel rămân eu aici, cu tine, decise ea pe un ton hotărât.
- Nu vorbi prostii, copilă! Locul tău este acolo. Aici nu-i o lume potrivită pentru tine.
- Dar pentru tine este? îl întrebă ea tăios, neiertătoare.
- Nu ştiu, copilul meu. Aici mă simt bine. Acolo eram... Doar un prizonier, care apoi a evadat; un fugar... Nu vreau să-ţi dau speranţe deşarte. O nouă deziluzie ar fi prea mult pentru tine. N-aş vrea să te dezamăgesc. Mai ales, nu vreau să suferi din cauza mea.
- Atunci, vei merge cu noi! decretă ea hotărâtă.
- Depinde. Acum nu pot să ştiu. Când veţi pleca spre Terra?
- Ni s-a spus să stăm aici timp de un an terestru, deci, probabil vom pleca peste un an, după programul stabilit.
- Mai e destul până atunci. Voi avea timp să mă gândesc şi să iau o hotărâre definitivă, mai târziu. Acum însă nu vreau să vorbim despre asta. Spune-mi mai bine cum te simţi tu aici, pe această planetă?
- Excelent! Mai ales de când te-am găsit pe tine, pe Ly şi pe Nick, frăţiorii mei mai mici.
- După cum vezi, frăţiorul tău e aproape „înnebunit” de simpatica blonduţă, iar de surioara ta e îndrăgostit acest tânăr cavaler cu ochii albaştri. Dar tu? Ia spune-mi, cine o preferă pe fiica mea?
- Eu?! Nu, tati, deocamdată nimeni. E destul timp şi pentru asta, nu mă grăbesc.
- Cum nimeni? Nu, asta nu se poate... Ia spune-i sincer tăticului tău, cine a dansat cel mai mult cu tine în seara asta? Care dintre simpaticii tăi colegi?
Lia stătu puţin pe gânduri, apoi răspunse abia şoptit:
- Lucian...
- Comandantul misiunii? Grozav băiat! Nici că se putea mai bine de aşa! Dacă a dansat mai mult cu tine, e şi ăsta un semn, ba încă un semn bun. Probabil că simte ceva pentru tine...
- Nu, tati... Am dansat, doar atât! protestă Lia.
- Desigur, draga mea. Iar Ly a dansat cu Mihai şi Nick cu frumoasa lui cea blondă.
- Dar au dansat şi cu mine; Mihai, Nick, apoi Nistor şi Alex.
- Numai că Lucian a dansat cel mai mult cu tine, nu? Aşa ai spus.
- Asta aşa este... Ştii, de fapt, m-a şi sărutat, după un dans, iar eu i-am dat o palmă pentru care mă va ţine minte mult timp de acum încolo; chiar i-am înroşit obrazul.
- Nu trebuia să faci asta, o dojeni blând tatăl ei.
- Poate că nu... Dar, în primul rând, nu trebuia să mă sărute! se apără Lia cu tărie.
- Din punctul lui de vedere, n-a făcut nimic rău, deci, nu merita să fie tratat astfel, explică To.
- Poate, dar nu şi din punctul meu de vedere, pentru că mie nu mi-a făcut deloc plăcere să mă sărute acolo, de faţă cu toţi ceilalţi. Deşi... rosti ea visătoare, realizând: A fost întâia oară când a făcut-o. Iar pentru mine a fost prima oară când cineva m-a sărutat. Mda, a fost primul meu sărut, pe care l-am primit, chiar de la el; tocmai de la el... Primul meu sărut... Asta nu se uită niciodată.
- Deci, într-un fel, ţi-a plăcut, concluzionă domnul Kuny.
- Tată, te rog... Mă faci să mă ruşinez. Să nu mai discutăm despre asta.
- Cum vrei, draga mea. Eşti tot un copil, ai rămas aşa, o copiliţă, în ciuda aparenţelor... Atunci spune-mi cum a reacţionat comandantul vostru când a aflat că intenţionezi să pleci din „Pacifis”, ca să dormi aici, în oraş, se interesă tatăl ei, privind-o drăgăstos, cu mândrie.
- A fost de acord, nu s-a împotrivit, dar se vedea de departe că nu-i convine. Mai ales când a aflat că şi Mihai intenţionează acelaşi lucru, atunci era chiar furios, sau cel puţin aşa părea a fi.
- Are un temperament băiatul ăsta... Dar îl simpatizez mult. De altfel, toţi sunt minunaţi. Lucian însă, e inteligent, bun, curajos, chiar dacă uneori e capricios şi repezit; e cu totul deosebit... Mi-a lăsat o impresie foarte bună. Îmi place mult de el.
- Ştiu, are un talent deosebit în a se face plăcut, simpatizat, în a-şi face prezenţa agreabilă.
- Nici nu trebuie să se străduiască prea mult în acest sens. Prezenţa lui este oricând agreabilă. E de ajuns să-l priveşti o singură dată şi-l îndrăgeşti imediat. Se face plăcut prin însuşi felul lui de a fi.
- Are însă şi nişte idei cel puţin ciudate. Spunea nişte lucruri foarte interesante despre locuitorii Proximei, însă lui Nick nu i-a convenit şi n-a mai vrut să vorbească despre asta cu el.
- Ce anume spunea? se interesă tatăl ei.
- Nu ştiu exact, n-am înţeles nici eu prea bine unde vrea să ajungă... Spunea că s-ar putea ca locuitorii planetei să nu fie adevăraţi, ci artificiali, aşa cum sunt toate celelalte aici, de pe Proxima. Şi mai afirma că toţi locuitorii planetei, cu excepţia ta, a lui Nick şi a lui Ly, sunt artificiali. Susţinea că este sigur că voi trei nu aparţineţi acestei lumi, voi sunteţi cu adevărat naturali, dar sunteţi singurii de pe aceas-tă planetă care păreţi a fi naturali. Toţi ceilalţi, după spusele lui, sunt creaturi artificiale.
- Interesant! Inteligent băiatul! A ghicit că nu suntem de pe această planetă. Presupun că şi-a dat seama şi cărei lumi aparţinem, de fapt. N-a spus cumva despre noi trei că am fi de pe Terra?
- Nu, n-a făcut vreo aluzie la aşa ceva. Adică... Nu de faţă cu ceilalţi, dar mie mi-a spus clar într-o seară că el crede că voi trei sunteţi de pe Terra. Nu era ferm convins de asta, însă afirma că nu sunteţi de aici, de pe Proxima, cu siguranţă şi bănuia că aţi fi de pe Terra. Mi-a mai spus că te-ar fi văzut o dată, mai demult, undeva, pe Terra, îi pari foarte cunoscut, deşi nu-şi aducea sigur aminte în ce împrejurări te-ar fi văzut, însă era sigur că te-a văzut.
- Curios... N-ar avea cum să-şi aducă aminte... E adevărat că m-a văzut, însă era foarte mic atunci, era încă un bebeluş, de abia începea să meargă şi să vorbească.
- Vrei să spui că făceai vizite familiei Enka?
- Da, de mai multe ori, destul de des; uneori chiar şi cu Valeria, mama ta... Iar Lucian era şi atunci un băieţel foarte drăguţ, un bebeluş simpatic.
- Hmm; îmi închipui... zâmbi Lia la acest gând.
- Dar n-ar avea cum să mă ţină minte de atunci, iar altădată nu m-a mai văzut, în nici un caz.
- De ce vizitai familia Enka? deveni Lia curioasă.
- Păi, Diana şi Valeria erau prietene, sau cel puţin se cunoşteau destul de bine...
- Mama o cunoştea pe Diana Enka?
- Sigur, scumpo. Se pare că au întrerupt orice legătură după arestarea mea. Şi totuşi, Lucian n-ar avea cum să-şi amintească de mine de atunci, păru nedumerit domnul To Kuny, alias Victor Preda.
- Cu siguranţă n-ar avea, întări Lia. Însă mi-a mai spus că aş semăna cu tine foarte mult, de parcă am fi tată şi fiică.
- Cum?! tresări domnul Kuny. Mă uimeşte băiatul ăsta! Cum o fi reuşit să-şi dea seama? Nu cumva i-aţi spus voi ceva?
- Nu, tati! N-am spus nici unuia dintre colegii noştri. Sunt sigură că nici Ly, nici Nick şi nici Maria n-au vorbit despre asta.
- Dar oare Ly nu-i spune acum lui Mihai?
- Nu, tati! Sunt sigură că Ly nu-i spune nimic. E adevărat că drăguţul Mihai e îndrăgostit de Ly, dar ea nu e încă îndrăgostită de el, încercă Lia să-l convingă pe tatăl ei s-o creadă.
- Dar dacă se îndrăgosteşte acum de el? rosti To întrebător.
Însă Lia nu mai apucă să-i răspundă, căci în acel moment se auzi un ciocănit în uşă. Uşa se deschise, iar Mihai spuse:
- Iată, am adus-o înapoi pe fiica dumneavoastră. După cum vedeţi, n-a păţit nimic.
- Chiar nimic? întrebă To pe un ton glumeţ, iscodindu-l pe Mihai cu privirea. Dacă s-a îndrăgostit cumva de tine, ce ne facem, tinere?
- N-ar fi nimic rău, domnule, răspunse Mihai emoţionat, simţind cum îl trec toate năduşelile; totuşi continuă: Acum, mulţumită dumneavoastră, sunt aici, aproape de ea. Noapte bună, Ly, rosti Mihai zâmbind, cu privirea lui cea visătoare îndreptată tot timpul spre ea şi o sărută pe obraz, apoi şi mâna Liei, spunându-i şi ei: Noapte bună, colega.
- Da... Noapte bună, fetelor, le ură şi domnul Kuny, venind lângă tânărul informatician.
Ly se retrase în camera ei, unde urma să rămână împreună cu sora ei mai mare, Lia. Uşa se închise, iar To Kuny rămase afară, cu Mihai, pe care-l luă prieteneşte de umăr şi-i spuse:
- Acum, tinere, hai să te conduc până-n camera ta. Între timp, ia spune-mi, nu-i aşa că o iubeşti mult de tot pe frumoasa mea fiică? Nu-i aşa, dragul meu?
- Da, domnule, aşa este, aprobă Mihai. O iubesc, cum spuneţi dumneavoastră, mult de tot. Dar am şi motive. Să mă scuzaţi însă, nu vreau să vă supăr, dar aş vrea să ştiţi că... Eu nu voi fi atât de insistent ca fiul dumneavoastră. Adică... Ăăă... Vreau să spun că... El s-a grăbit totuşi, cu colega mea cea blondă, Maria şi... Nu că ar fi greşit cu ceva astfel, dar...
- Am înţeles, băiete, îl întrerupse To Kuny. Ştiu, ai dreptate; Nick – aşa e el: repezit şi nerăbdător, dar nu şi rău. A fost mereu răsfăţat, învăţat să obţină ceea ce-şi doreşte cât mai repede, dar acum, fiind şi tu îndrăgostit, cred că-l înţelegi destul de bine.
- Sigur că-l înţeleg, domnule. Şi ştiu că nu e rău. Doream să spun doar că... Totuşi, nu sunt ca el, deşi din multe puncte de vedere ne asemănăm, chiar foarte mult, rosti emoţionat campionul.
- Te cred, dragul meu. Am observat că eşti mai calm, mai rezervat, cu mai multă stăpânire de sine, ceea ce e foarte bine pentru tine. Eşti un tânăr frumos şi dezgheţat, tocmai potrivit pentru Ly, aprecie domnul To Kuny, ţinându-l în continuare prieteneşte de umăr; adăugă: Între noi fie vorba, mi-ar face plăcere să devii ginerele meu, cât de curând posibil. Serios! Dar asta nu depinde de mine...
- Ah... Vă mulţumesc pentru apreciere, domnule... Mă bucur foarte mult că mă înţelegeţi, spuse Mihai, roşind uşor, deja intimidat de atenţia pe care i-o acorda domnul To Kuny.
Ajunseră în camera care până nu demult fusese a lui Nick.
- Iată, aici e camera ta. Te poţi instala începând din acest moment. Sper să-ţi placă. Lui Nick îi plăcea. Există şi o uşă, care dă direct în camera fiicei mele, Ly, dar nu te-aş sfătui să o utilizezi, dacă ea nu vrea, altfel s-ar putea supăra. Noapte bună, Mihai. Sper să te simţi bine, să nu ai neplăceri şi să nu regreţi decizia de a rămâne în oraş...
- Mulţumesc, domnule Kuny. Îmi place foarte mult aici. Noapte bună, domnule, spuse Mihai şi-l conduse pe To spre uşă.
Domnul Kuny se opri în uşă şi-i spuse amabil, cu glas prietenesc:
- Ştii, tinere, în locul fiicei mele, m-aş îndrăgosti imediat de tine, eşti tare simpatic. Ai nişte ochi superbi. E de ajuns o singură privire, pentru ca cineva să se simtă atras de tine. Ai toate şansele s-o câştigi pe Ly de partea ta, cât de curând, crede-mă, aşa că nu renunţa la ea! Ştiu eu ce spun... Oricum, îţi doresc succes! Sper s-o cucereşti, pentru că meriţi, iar mie-mi placi. Deci, totuşi, s-ar putea să-mi devii ginere, în curând, sper... surâse domnul Kuny, apoi ieşi.
- Ăăă... Mulţumesc, domnule, rosti Mihai încurcat, emoţionat, parcă nevenindu-i să creadă că lui îi adresase acele cuvinte chiar conducătorul acestei planete; şi totuşi aşa era.
Îngândurat, Mihai rămase să admire încăperea în care se afla, fosta cameră a lui Nick Kuny. Nu se atinse de nimic, fiindu-i parcă teamă să nu strice ceva, apoi se întinse în patul confortabil, închise ochii şi în sfârşit adormi, pentru prima oară de când veniseră, nu în rezerva lui din „Pacifis”, ci într-o cameră de lux din oraşul artificial. Îl copleşise atenţia cu care-l întâmpinase domnul To Kuny. Cât despre colega lui, Lia, în această a şasea noapte de când se aflau pe planeta Proxima, dormea şi ea pentru prima oară, nu în nava albastră „Pacifis”, ci într-o frumoasă cameră din oraşul artificial, alături de cea care îi era soră şi aproape de tatăl ei, visând şi la primul sărut din viaţa ei, pe care-l primise în acea seară, de la comandantul misiunii, de aceea era fericită, foarte fericită; avea toate motivele...