*14. „Oraşul liniştii” sau „Oraşul tăcerii”.

Se suiră în straniul avion care-i adusese la spaţioport şi porniră pe nesimţite spre locul de unde veniseră. Ly şi Nick avuseseră grijă ca zborul să fie cât mai liniştit şi plăcut, iar după cel mult 10 minute ajunseră la baza aeriană de unde era avionul lor. „Aterizarea”, de fapt, mai exact, oprirea avionului, se produsese fără ca pasagerii să simtă ceva în acest sens, sau să audă vreun zgomot specific, avionul fiind introdus cu grijă în hangar de către Ly, la locul său.
Pasagerii coborâră unul câte unul şi se îndreptară în direcţia în care porniseră îndrumătorii lor, Ly şi Nick. Fără a mai trece pe la nava lor albastră, „Pacifis”, cei doi fraţi Kuny îi conduseră direct la intrarea în lumea subterană, adică la acel ciudat cerc colorat.
După ce cu toţii au păşit pe suprafaţa cercului, acesta se desprinse uşor de solul alb al planetei şi se îndreptă rapid în jos, spre tunelele subterane. Ajuns jos, cercul se opri, iar după ce toţi coborâră, acesta se îndreptă spre locul din care se desprinsese. Conduşi de cei doi fraţi, vizitatorii se îndreptau către scările ce aveau să-i ducă în oraşul artificial, unicul de pe suprafaţa Proximei.
Ajunşi în oraş, Ly spuse:
- Iată-ne, deci şi în oraşul nostru artificial. Îl vom vizita, încercând pe cât posibil să evităm locurile în care am putea fi zăriţi de tata.
- Bineînţeles, o aprobă Stela. Nu trebuie să vă expunem nici unui pericol.
- Şi pentru că tot începem vizita în oraş, am să vă întreb dacă v-am spus care ar fi denumirea lui?
- Nu, Ly, nu ne-ai spus încă nimic, însă nici noi nu te-am întrebat. Dar chiar, cum se numeşte acest oraş? îi stârni Ly curiozitatea lui Lucian.
- „Oraşul liniştii” sau „Oraşul tăcerii”. Aşa se numeşte aici acest oraş, sau cel puţin aşa ar suna tradus în limba voastră. În orice caz, este un nume simbolic, sper că aţi remarcat acest fapt. Pentru că, într-adevăr, chiar este un oraş liniştit, tăcut. Nici un zgomot, cât de mic, nu se aude, nimeni nu ne deranjează niciodată. Toţi lucrează într-o linişte desăvârşită; este cu adevărat o linişte deplină, imperturbabilă. Nimeni şi nimic nu tulbura această linişte a oraşului nostru, ca de altfel, a întregii planete, spuse Ly.
- Da, Ly, acesta este într-adevăr un nume foarte potrivit, aprobă Lia. Dar nu numai pentru acest oraş, ci chiar pentru întreaga planetă. Această planetă n-ar fi trebuit să se denumească Proxima, ci „Planeta liniştii”. Ar fi fost mult mai potrivit.
- Păi, de fapt, dacă ar fi să traducem denumirea planetei din limba noastră, aşa ar şi suna, numai că voi, cei de pe Terra, i-aţi spus „Proxima”, iar noi am acceptat denumirea dată de voi, deşi planeta noastră avea deja numele ei, însă în limba voastră sună mult mai bine „Proxima”, decât o altă denumire, spre exemplu, cea pusă de noi. De altfel, ce contează ce nume poartă, oricum este vorba despre aceeaşi planetă, oricum i-am spune. Iar liniştea rămâne aceeaşi, indiferent cum s-ar denumi planeta, spuse Ly.
- Mda, aşa-i... Este, într-adevăr, probabil unicul lucru sigur pe care l-am remarcat şi noi de la bun început. Şi anume liniştea aceasta deplină care domneşte peste tot, în orice loc al planetei ne-am afla, linişte care dă falsa impresie a unei planete pustii, nelocuită, observă Mihai. Această linişte care este prezentă peste tot. O linişte apăsătoare, ciudată.
- Aşa-i, linişte chiar este peste tot, adăugă Nistor. Chiar şi la baza avioanelor, pe spaţioport, în oraş sau în tunelele subterane, ba până una alta, chiar şi zborul, pornirea sau oprirea avioanelor sau a navelor spaţiale, fie ele gigantice sau de mărimi mai modeste, toate sunt pe cât se poate de silenţioase, ele nu produc nici cel mai mic zgomot în timpul zborului, la pornire sau la oprire.
- Da, acceptă Nick. Iar această linişte ţine de o altă curiozitate a locuitorilor planetei noastre.
- O altă curiozitate?! se miră Maria.
- Da, o altă curiozitate. Şi anume aceea că locuitorii Proximei au simţul auzului fin, foarte dezvoltat, iar zgomotele i-ar deranja teribil, sau poate chiar mai mult; dacă aceste zgomote ar fi ceva mai puternice, le-ar putea cauza chiar moartea, fiindcă ei sunt foarte sensibili la aceste zgomote. De aceea este atâta linişte pe această planetă, linişte ce dă poate impresia falsă a unei lumi lipsită total de viaţă, explică Nick, neputându-şi dezlipi privirea de pe chipul Mariei, cel atât de drăgălaş, copilăros, care-l atrăgea mereu, chipul acela încadrat de buclele ei bălaie.
- Şi tot datorită acestei ciudăţenii a locuitorilor Proximei, nu veţi vedea şi nu veţi auzi niciodată două persoane certându-se, bătându-se, ţipând, strigând sau trântind ceva. Nu, pentru că toate aceste acţiuni ar însemna producerea unor zgomote care ar putea avea urmări grave sau neplăcute asupra multor locuitori ai planetei. De aceea nimeni şi nimic nu tulbură liniştea aceasta deplină, nici în fabrici, nici pe ogoare, nici în afara lumii artificiale, absolut nicăieri, cu toate că toţi lucrează, muncesc, au o ocupaţie permanentă, nimeni nu stă mereu degeaba, dar toţi îşi fac treburile păstrând cu stricteţe această linişte deplină şi respectând astfel regulile de bază de vieţuire pe această planetă, îl completă Ly pe fratele ei, observând că acesta, cu ochii la frumoasa blondină, se oprise.
- Interesant, foarte interesant, aprecie Lucian îngândurat.
- Şi trebuie să înţelegeţi că tot datorită acestui fapt, veţi fi nevoiţi să respectaţi chiar şi voi, atâta timp cât veţi sta aici, această, să-i zicem, regulă de bază a Proximei, liniştea, adăugă Ly.
- Promit că ne vom conforma situaţiei existente, vorbi din nou comandantul şi în numele celor şapte colegi ai săi, fiind convins că aceştia nu l-ar dezaproba; nici nu-l dezaprobară, acceptând în linişte cele afirmate de el; Lucian continuă: Poate că ne va fi mai greu, mai ales la început, însă n-avem încotro. Vom respecta regulamentul existent aici, pentru că nu vrem să dăm dovadă că am fi bădărani sau necivilizaţi.
- Foarte bine. Şi vă pot spune că până acum v-aţi descurcat admirabil, deşi nu ştiaţi încă nimic despre această regulă, deci n-aţi lăsat nimănui impresia că aţi fi necivilizaţi, spuse Ly.
Şi în timp ce discutau, se plimbau, admirând clădirile minunate şi impunătoare ale oraşului, încercând să evite pe cât posibil zonele în care ar putea să-l întâlnească pe domnul To Kuny, pentru a nu le crea neplăceri celor doi fraţi. Ceea ce încă nu ştiau ei era faptul că domnul Kuny aflase deja despre mica lor taină.
- Ly, cam câţi locuitori sunt pe Proxima în prezent? întrebă Lucian.
- Cam vreo 300 de milioane, răspunse ea.
- Atât de puţini? se miră Lucian. Pe întreaga suprafaţă a planetei?
- Bineînţeles, întări Ly.
- De ce oare? Acum condiţiile le sunt favorabile. Nimic nu-i dezavantajează. Iar planeta voastră este imensă. Numai sub cupola care adăposteşte lumea artificială, care este cât o întreagă emisferă terestră şi în tunelele subterane, ar putea vieţui în linişte mult mai mulţi, fără probleme, presupuse Lucian. Poate chiar vreo câteva miliarde...
- Într-adevăr, ar putea fi mult mai mulţi locuitori pe această planetă. Dar se pare că o anumită teamă sau un sentiment ciudat de nelinişte îi stăpâneşte, fiindcă de la explozia Dantoniei şi până acum n-au fost niciodată mai mult de 300 de milioane, de parcă ar exista ceva ce-i împiedică să se înmulţească. Mai puţini, da, au fost. Şi chiar cu mult mai puţini. Şi nici nu par a avea de gând să se înmulţească în curând, explică Nick.
- Dar de ce-i spuneţi locului acesta în care ne aflăm „oraş”? se arătă nedumerit Alex. E o denumire impropie. E mult prea mare pentru un singur oraş. Este, de fapt, o întreagă emisferă terestră, ar putea fi adăpostite aici mai multe ţări, poate chiar mai multe continente, mai multe oraşe, mii de oraşe. De altfel, în oraşul nostru de pe Terra, care este cu mult, mult mai mic decât acesta, trăiesc mai mult de 300 de mii de locuitori. Iar în toată ţara noastră, care şi aceea este cu mult mai mică decât locul acesta de sub cupolă, sunt cel puţin 20 de milioane de locuitori. Cât despre o întreagă emisferă terestră, din care cea mai mare parte o ocupă apele şi unele forme de relief nu chiar propice vieţii, cum ar fi munţii sau deşerturile, totuşi, într-o astfel de emisferă trăiesc cel puţin un miliard sau două, sau, de ce nu, chiar mai mulţi locuitori. Deci, acesta nu poate fi un singur oraş.
- Aşa este. Adică, depinde... Aşa ar putea fi, îl aprobă parţial Ly. Depinde de ce anume înţelegeţi voi prin noţiunea de „oraş”. Pentru noi însă, acesta este un oraş. Singurul de pe suprafaţa Proximei. „Oraşul liniştii”. Iar acesta este considerat de noi a fi un oraş, pentru că aici se află condensată aproape întreaga populaţie a planetei, cei 300 de milioane, aici locuiesc ei, în aceste clădiri, care sunt „înghesuite” toate în acest unic loc de sub cupolă, nimic nu le desparte şi nici nu le îndepărtează prea mult unele de altele, pentru a putea fi formate mai multe ţări, continente sau oraşe, nimic nu le delimitează. Iar raportat la dimensiunile planetei noastre, nici nu e deloc prea mare pentru un singur oraş, pentru că e vorba de o regiune cât o emisferă terestră, nu o emisferă a Proximei, care este cu mult, foarte mult mai mare. Din loc în loc, în acest oraş, sunt ceea ce s-ar numi „fabrici”, „uzine” sau „institute”, sau ştiu eu cum altfel aş putea să le denumesc mai clar pentru voi, în limba voastră... Deşi poate că nu seamănă nici cu fabricile, uzinele sau institutele voastre de pe Terra, dar nu găsesc o altă denumire mai potrivită acestor construcţii uriaşe în care se fabrică sau se produce oxigen, material de construcţii, computere sau alte aparate şi componente electronice, costume de protecţie, diverse piese pentru navele spaţiale, avioanele şi vehiculele care circulă pe aici, prin oraş, apa...
- Un moment, Ly! o întrerupse Mihai. Ai zis cumva apa? Cum aşa, voi fabricaţi apa?
- Da, bineînţeles. Obţinem apa în aceste fabrici, uzine sau institute... Doar v-am explicat că datorită prezenţei dantoniului în atmosferă, clima nu se schimbă niciodată. Temperatura este mereu constantă, aceeaşi, peste tot, precipitaţii nu cad, vânturi nu există. Bineînţeles, asta se întâmplă pe suprafaţa planetei, în afara oraşului artificial. Dacă precipitaţii nu sunt, iar temperatura este mereu constantă, atunci de unde era să procurăm apa, acest element esenţial pentru susţinerea vieţii? Nu am avut altă alternativă, decât să o fabricăm; ca şi oxigenul, un alt element vital, de altfel. Iar acest lichid preţios, aici, în interiorul oraşului, este foarte des folosit pentru diverse scopuri, cât şi pentru consumul locuitorilor oraşului. La marginea oraşului, apa este folosită pentru a umple albiile artificiale ale râurilor, care brăzdează din loc în loc ogoarele pe care sunt sădiţi arborii şi plantele ce asigură hrana locuitorilor planetei, râuri care au fost create de către locuitorii Proximei. Dacă nu ar exista aceste râuri şi aceste ogoare, atunci viaţa celor 300 de milioane de locuitori ai acestui oraş nu ar putea fi posibilă, sau ar fi foarte grea, zise Ly.
- Foarte bine, Ly; acum, însă, te rog, îmi dai şi mie voie să mai spun câte ceva? zise fratele ei.
- Bineînţeles, Nicky...
- Mulţumesc, surioară... Deci, această apă mai foloseşte şi la schimbarea climei de sub cupola care adăposteşte lumea noastră artificială.
- Schimbarea climei?! Să înţelegem că în interiorul „Oraşului liniştii” clima nu este mereu aceeaşi peste tot, la fel ca pe suprafaţa planetei, deşi aparent, nu se observă nici aici nici o modificare a climei? se arătă Stela nedumerită.
- Posibil... reluă Nick. Posibil să nu se observe, însă există în oraş vreo două, trei, sau chiar mai multe asemenea institute care urmăresc şi dirijează clima din oraş, sau, în general, de sub cupolă. Este adevărat că nu se fac prea des modificări în aspectul climatic, decât din când în când, iar acelea sunt din timp anunţate. Dar sub cupolă nu este peste tot aceeaşi temperatură, sau aceeaşi climă, mereu. Poate că ea nu diferă întotdeauna, totuşi diferă, iar uneori destul de mult. Spre exemplu, în timp ce în oraş temperaturile dorite, mai agreate de locuitori, au valori cuprinse între 18º-25ºC, la marginea oraşului, unde sunt ogoarele, temperaturile variază în funcţie de necesităţile plantelor; astfel, ele sunt fie mai uşor coborâte, clima fiind ceva mai răcoroasă, fără a fi însă foarte frig, fie ceva mai ridicate, depăşind 25ºC, ajungând până la 35ºC, sau după cum este necesar pentru ca plantelor şi arborilor din zonă să le priască. Tot în acele locuri, pe ogoarele de la marginea oraşului, cad foarte des precipitaţii, de obicei sub formă de ploaie, bineînţeles artificială şi bat vânturi uşoare, dirijate prin metode simple, deloc sofisticate, dar foarte precise. Din loc în loc, sunt amenajate special şi unele porţiuni pentru distracţia locuitorilor oraşului nostru, porţiuni în care există temperaturi joase, între –15º şi 0ºC, deci şi zăpadă; bineînţeles că nu zăpadă naturală, ci zăpadă artificială, obţinută într-un alt institut, totuşi zăpadă, cu aceleaşi proprietăţi ca şi cea naturală, adică albă, rece, alunecoasă, sclipitoare, se topeşte la atingere sau în contact cu căldura. Iar în alte porţiuni care au fost amenajate tot pentru divertismentul populaţiei, există temperaturi mai ridicate, între 25º-40ºC, locuri în care există ceea ce voi denumiţi plaje cu nisip, piscine etc. Toate acestea sunt ţinute sub un control strict, foarte sever şi nu există riscul de a se petrece vreodată ceva neprevăzut.
- Foarte interesant, aprecie Lucian. Deci, de aici putem deduce că în acest oraş există institute care modelează clima lumii voastre artificiale. Ce spuneţi, n-am putea vizita un astfel de institut? Sau măcar unul dintre acelea în care se obţine oxigenul sau apa, sau cel puţin un alt loc în care locuitorii planetei îşi desfăşoară zilnic activitatea?
- Nu cred că putem face o asemenea vizită astăzi. Timpul nu ne permite. Nu am avea timp suficient pentru a vă satisface curiozitatea. De altfel, astăzi aţi văzut deja spaţioportul, care este un loc destul de important, în care mulţi locuitori ai oraşului artificial îşi desfăşoară activitatea, spuse Nick.
- Mulţi?! Care mulţi?! protestă Lucian. Noi n-am văzut pe nimeni acolo, cu excepţia doamnei aceleia... De ce crezi că n-am putea să vizităm şi un institut de aici, din interiorul lumii voastre artificiale? Spaţioportul este cu totul altceva; se află pe suprafaţa planetei, în afara oraşului de sub cupolă. Noi am dori să vedem cu ce se ocupă cei care rămân aici, în oraş, sau cel puţin eu aşa aş dori...
- Desigur, am înţeles, dar nu putem face o asemenea vizită acum, îl respinse din nou Nick. Repet, îmi pare rău, însă n-am avea atâta timp la dispoziţie încât să vă satisfacem curiozitatea. Nu putem să vă arătăm şi să vă explicăm totul deodată. Trebuie să aveţi răbdare. E nevoie de destul de mult timp pentru a putea înţelege şi vizita totul. Că doar nu intenţionaţi să vă întoarceţi atât de curând pe planeta voastră...
- Ah, nu... Nu-i vorba despre asta, Nick. Dar am fi dorit să vedem acele institute, doar aşa...
- Din curiozitate, îl completă Nick pe Lucian.
- Exact, aprobă comandantul.
- Tocmai asta e problema, interveni Ly. Că n-am putea să vă satisfacem această curiozitate; fratele meu are dreptate... Bineînţeles că în mare grabă am putea vizita unul dintre aceste institute astăzi, dar asta nu cred că v-ar ajuta prea mult; nu v-ar fi de nici un folos. Poate că mai mult v-ar încurca. De altfel, este destul de târziu. Am lipsit cam mult amândoi, atât eu, cât şi fratele meu, de la posturile noastre şi cred că tata bănuieşte ceva. S-ar putea să ne caute şi să avem neplăceri.
- Ly, dacă tu consideri că este târziu, ne putem întoarce şi să continuăm mâine, propuse Lia. Nu vrem să aveţi neplăceri din cauza noastră.
- Ah... Nu e încă momentul să vorbim despre întoarcere. Mai putem rămâne. Totuşi, nu-i chiar atât de târziu, zise Ly.
- Desigur, Ly, nu e foarte târziu, o aprobă fratele ei. De altfel, ţi-am spus şi-ţi repet: Tata nu-i un monstru! Chiar crezi că ne-ar face ceva dacă ne-ar surprinde împreună cu vizitatorii de pe Terra?
- Nu ştiu, Nick. Dar nici tu nu trebuie să fii atât de sigur că nu s-ar putea întâmpla nimic. Nu se ştie niciodată.
- Greşeşti, Ly! Eu cred că tata ar fi dispus chiar şi el însuşi să le arate şi să le explice prietenilor noştri de pe Terra anumite lucruri, dar fiind prea ocupat, nu-şi poate permite acest lucru. În sfârşit... Să lăsăm asta de-o parte. Dacă vrem să vizităm în continuare oraşul, s-o facem! Oricum, vă puteţi da seama că nu vom avea timp să vizităm tot oraşul astăzi, pentru că el este enorm. Nu vom putea vedea decât o foarte mică parte a lui. Vom continua mâine, poimâine, cât timp va fi necesar pentru a-l vedea pe tot.
- Într-adevăr, Nick, un singur oraş cât o întreagă emisferă terestră, în care să locuiască doar 300 de milioane de fiinţe trebuie să fie cu adevărat enorm şi bineînţeles că necesită destul de mult timp pentru a-l vizita de la un capăt la altul, îl aprobă lunganul.
- Mă bucur că mă înţelegi, Nistor, zise Nick.
- Asta am înţeles, dar altceva nu pot pricepe, spuse Nistor.
- Ce anume? se interesă Nick.
- În oraşul ăsta al vostru, atât de mare cât e, oricât de artificial ar fi, nu există nici un fel de magazine? Cel puţin în porţiunea asta mică pe care am vizitat-o, care este totuşi destul de mare, eu personal n-am văzut nici un fel de magazine, n-am observat prezenţa vreunuia, specifică Nistor. Dar poate că n-am fost eu prea atent...
- Magazine?! se miră Nick. Ce fel de magazine, Nistor? De fapt... Depinde, ce anume înţelegeţi voi prin noţiunea de „magazine”?!
Nu mai puţin nedumerit decât interlocutorul său, Nistor răspunse:
- Cum?! Ce înţelegem noi prin noţiunea de „magazine”?! Nimic altceva decât ceea ce se poate înţelege, adică un loc special amenajat, în care se distribuie cele necesare către populaţie, acestea fiind mărfuri cum ar fi alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, aparate electrice, diverse obiecte, de la cele mai mărunte până la cele mai sofisticate, fiecare având un rol destul de important în viaţa unui om.
- Ah... îşi aminti Nick. Ba da, există asemenea locuri special amenajate, cărora voi le ziceţi „magazine”... Cu prima ocazie vom vizita şi un asemenea loc, dar nu astăzi, bineînţeles.
- Dar astăzi ce-am mai putea face? întrebă sfioasă Maria.
- V-am putea conduce până la marginea oraşului, ca să vedeţi râurile artificiale şi ogoarele noastre, sau cel puţin o parte din ele, propuse Nick, privind zâmbitor spre Maria.
- Cred că ar fi interesant, îl aprobă consilierul misiunii, Lia. Dar trebuie să fie foarte departe. Cum vom putea ajunge până acolo?
- Asta nu-i o problemă, îi răspunse Ly, observând că fratele ei rămăsese „blocat” asupra blondinei. Din loc în loc, pentru a uşura deplasarea populaţiei, există mici baze aeriene, în care se află în permanenţă câteva avioane, asemenea aceluia cu care v-am condus pe spaţioportul Proximei. Chiar aici, în apropiere, există o astfel de mini-bază aeriană. Vom lua un avion şi vom merge împreună până la marginea oraşului, unde vom ajunge destul de repede, depinzând de viteza pe care i-o vom programa avionului; vom putea ajunge chiar foarte repede.
- Alt mijloc de transport nu există? întrebă Alex.
- Ba da, bineînţeles. Dar avioanele sunt cele mai rapide şi mai eficiente, deci, cele mai indicate pentru a ajunge cât mai repede la destinaţie, să nu irosim timpul, explică tot Ly. Dar dacă aveţi voi vreo altă sugestie...
- Nu, Ly, nu avem altă sugestie, zise Alex. Ai dreptate. Nu trebuie să irosim timpul. Timpul este preţios; trece...
- Atunci haideţi să nu-l irosim! Ce ziceţi? Pornim? îi întrebă Nick, care prinsese din nou grai, deşi privirea îi era îndreptată mereu spre Maria, blonda cea fermecătoare.
Întrucât toţi au fost de acord cu propunerea fraţilor Kuny, se îndreptară spre o asemenea mini-bază din oraş a acestor avioane. Ly porni înainte, urmată îndeaproape de fratele ei, Nick, care se alăturase grupului celor şapte tineri de pe Terra, luând-o surâzător pe Maria de mână, apoi de braţ, în văzul celorlalţi, colegii blondei şi sora lui. Dar nimeni nu spuse nimic, ci îşi văzură liniştiţi de drum...