*13. Spaţioportul Proximei.

Ly şi Nick îşi conduseră oaspeţii la ceea ce în termeni tereştrii s-ar denumi o „bază aeriană de pe suprafaţa planetei Proxima”, sau altfel spus, mai simplu, un „miniaeroport”. Această bază aeriană nu era situată la o distanţă prea mare faţă de locul în care era amplasată „Pacifis” şi ajunseră destul de repede la ea, fără a fi necesar să meargă prea mult pe jos.
Ajungând acolo, cei şapte colegi nu găsiră ceea ce aşteptau ei să vadă, pentru că acest aşa-zis aeroport nu arăta deloc aşa cum şi-l închipuiseră ei; era total diferit faţă de aeroporturile terestre. Pe lângă faptul că, în primul rând, era complet pustiu, nu se afla prin apropiere nici un turn de control sau alte clădiri care de obicei sunt nelipsite de pe aeroporturi, fiind direct asociate cu această noţiune, ci pur şi simplu, doar un fel de hangar sau ceva asemănător, ce-i drept, ultramodern, în care erau adăpostite aşa-zisele avioane, în număr de cel mult 40, care nu semănau deloc a avioane, neavând forma aerodinamică, pe care o ştiau cei şapte prieteni.
Aceste „avioane” erau alungite şi lipsite de aripi sau altceva asemănător, semănând mai degrabă cu vreun model de rachete, deşi nu puteau spune în mod sigur cu ce anume (cunoscut lor) semănau mai mult. Erau aproape conice sau piramidale, ori de o formă greu de definit, lipsite de cozi, vârful nefiind deloc ascuţit sau alungit, ci bine rotunjit, cam ca nişte obuze ciudate. Celor şapte tineri de pe Terra li se păru deplasată denumirea de „avioane” dată acestor stranii vehicule, însă Nick le răspunse că aşa ar veni tradus în limba lor, iar altfel nu se pricepea să le spună, negăsind un alt termen potrivit, cu care să le asocieze. Neavând încotro, cei şapte acceptară denumirea de avioane şi nu protestară deloc.
Ly şi Nick îi poftiră să urce într-un asemenea avion, după care urcară şi ei. Iar cum cei şapte habar n-aveau de modul în care trebuia pornită maşinăria, cei doi fraţi Kuny o porniră, urmând ca tot ei să aibă grijă de felul în care va decurge scurta călătorie până la spaţioport. Avionul se desprinse brusc de sol, foarte silenţios, fără a utiliza vreo pistă de decolare, încât cei şapte tineri nici n-avuseseră timp să-şi dea seama când sau cum au pornit, căci nu se simţise nici cea mai mică zguduitură şi nu fusese produs nici cel mai neînsemnat zgomot. Straniul avion zbura la o distanţă foarte mică faţă de sol, neavând de gând nici să se înalţe mai sus, dar nici să coboare mai jos. Se deplasa pe orizontală, în linie dreaptă, cu vârful în faţă, în direcţia dorită, cu o viteză uimitoare, la o distanţă maximă de 145-150 cm faţă de sol, atingând parcă suprafaţa albă a solului planetei, deşi în realitate nu o atingea deloc.
Suprafaţa planetei fiind pustie, drumul era liber în orice direcţie, deci nu exista pericolul de a se lovi de ceva dacă zbura atât de jos, căci zbura totuşi, la o „altitudine” atât de joasă, deoarece construcţiile înalte, ca şi locuitorii planetei de altfel, se aflau doar în interiorul oraşului artificial.
Într-un târziu, deşi, de fapt, într-un timp foarte scurt, avionul ajunse la spaţioport, după cel mult 10 minute de la plecare, perioadă în care zburase cu o viteză uimitoare, pe o distanţă pe care n-o puteau aprecia, într-o direcţie destul de neclară şi aceea.
Ajungând la spaţioport, avionul se opri brusc, fără a utiliza vreo pistă de aterizare şi fără ca vreunul dintre pasagerii săi să simtă ceva în acest sens; altfel spus, cei şapte tineri habar n-aveau că avionul se oprise sau că ajunseseră deja la destinaţie. Astfel se produsese „aterizarea”. Călătorii, atenţionaţi de Ly şi Nick, ieşiră rând pe rând din avionul care-i adusese la destinaţie şi priviră cu interes locul în care se aflau.
Prin aburul alb, dens ca un abur, se putea distinge cu uşurinţă doar o foarte mică parte din întregul perimetru, sau măcar un mic „colţişor”, restul fiind ascuns în albeaţa atmosferei. Totuşi, cei şapte tineri nu întârziară să cerceteze împrejurimile cu privirile, plini de interes faţă de tot ceea ce-i înconjurau.
Spaţioportul semăna cât de cât cu un spaţioport, sau cu ceea ce oaspeţii de pe Terra asociau acestei denumiri şi nu le-a dezamăgit aşteptările. Puteau observa atât siluetele zvelte, graţioase, ale unor nave de dimensiuni mai modeste precum „Pacifis”, unele ceva mai mici, altele mai mari, cât şi corpurile uriaşe, masive, rigide, ale unor nave gigantice. Navele spaţiale erau de toate formele şi dimensiunile. Privindu-le, Nistor întrebă nedumerit:
- Spuneţi-ne, cum şi pe unde intră acest nave în lumea voastră artificială de sub cupolă?
- Ele nu intră deloc, răspunse Nick. Rămân afară, pe suprafaţa planetei, oriunde doresc, căci au loc destul, însă în general, de obicei se îngrămădesc aici, în preajma spaţioportului. Rar, foarte rar, se întâmplă şi altfel.
- Păi... cum? Le lăsaţi pur şi simplu aici, afară? Aici le ţineţi, tot timpul? se miră Nis.
- Da, bineînţeles. Unde altundeva le-am putea ţine oare? De altfel, acesta este locul cel mai indicat pentru nişte nave spaţiale, zise Nick, doar este spaţioportul.
- Bine, dar nu le protejaţi nicicum? Le lăsaţi aşa mereu, în aer liber? Nu le protejaţi de intemperiile naturii? Clima nu le dăuneză cu nimic? Sau dantoniul din atmosferă? se miră Alex la rândul lui.
- Nu, sub nici o formă. Clima nu le dăunează cu nimic, pentru că de când a intrat dantoniul în atmosferă, vremea nu s-a modificat deloc; a rămas mereu aceeaşi. Iar prezenţa dantoniului nu le afectează de asemenea cu nimic. Temperatura e tot timpul constantă şi nimic nu dă semne că ar avea intenţia să se modifice vreodată. Nu cad precipitaţii, sub nici o formă, nu se produc niciodată furtuni sau vânturi vijelioase, iar curenţii de aer se mişcă întotdeauna lent şi nu există pericolul ca liniştea aceasta absolută ce domneşte de veacuri în atmosfera Proximei să se tulbure vreodată. În plus, aerul nu este nici umed, nici uscat, deci procesul de coroziune este eliminat complet, dantoniul protejând practic învelişul exterior al navelor de orice deteriorare, pentru că dantoniul nu le dăunează navelor, ci, în mod straniu, le protejează, explică Nick cum se pricepea el mai bine.
- Să înţelegem deci că pe planeta voastră clima este mereu aceeaşi, indiferent în ce loc de pe planetă ne-am afla? se miră din nou Alex.
- Exact. Clima este mereu aceeaşi, peste tot, pe toată suprafaţa imensei noastre planete, rămâne neschimbată, la fel la ecuator, ca şi la poli, în tot timpul anului, fără deosebire, îl lămuri Nick.
- Extraordinar! E de-a dreptul incredibil, exclamă Alex.
- Din ce cauză este aşa? se interesă Lucian.
- După câte se pare... În cea mai mare parte, din cauza prezenţei dantoniului în atmosferă. Nu se ştie încă sigur, însă se pare că şi pe planeta Dantonia situaţia era aceeaşi, de aceea, aceste proprietăţi unice i-au fost atribuite dantoniului. Acest gaz alb, specific fostei planete vecine, întreţine calmul atmosferic pe o durată de timp nelimitată, fapt pentru care vă putem spune în mod sigur că pe suprafaţa planetei Proxima clima nu se va schimba niciodată, iar temperatura va rămâne veşnic constantă, variaţiile de la noapte la zi fiind foarte mici, iar această situaţie va dura atâta timp cât dantoniul va fi prezent în compoziţia aerului planetei noastre, ori dantoniul pare a fi un element chimic foarte stabil, explică Nick.
- Mda... Interesant, foarte interesant, murmură Alex.
- Nick, ne aflăm aici pentru a le arăta spaţioportul, nu pentru a sta la discuţii, îi aminti Ly. Aşa că, mai bine să ne facem datoria.
- Ai dreptate, surioară, o aprobă el. Dar să ştii că n-am greşit cu nimic. Nu trăncăneam aiurea, le oferea informaţii utile şi de fapt, ei m-au întrebat. Explicaţiile pe care le dădeam erau legate de navele noastre spaţiale, deci, implicit, de spaţioport. Dar mai bine să le arătăm ceea ce este de arătat; de vorbit, vom avea destul timp şi după aceea.
- Aşa-i, Nick, spuse Ly, apoi continuă, spre cei şapte: Priviţi, în faţa voastră se află clădirea a ceea ce s-ar numi „turnul de control” în limba voastră; aşa ar veni tradus, cred.
Cei şapte colegi priviră spre clădirea indicată de Ly. Aceasta era cilindrică, destul de înaltă şi semăna într-adevăr cu un turn de control. Deci, normal, această clădire trebuia să fie turnul de control, însă ei nu ştiau ce anume era normal pe planeta Proxima şi ce nu, aşa că nu ziseră nimic, abţinându-se de la orice comentarii.
- Dacă nu sunteţi împotrivă, atunci vom intra puţin în această clădire şi-i vom face o scurtă vizită, reluă Ly. Nu vom sta prea mult şi apoi vom ieşi afară, unde vă vom arăta câteva dintre navele noastre spaţiale. Poate aveţi norocul s-o revedeţi şi pe aceea rotundă şi gigantică, OSTA-NTS 84, nava care v-a purtat până aici în interiorul ei, cu nava voastră cu tot. Ce ziceţi?
- Bineînţeles că suntem de acord. Facem aşa cum ne propuneţi, dacă voi credeţi că aşa ar fi mai bine, aprobă Lucian şi-n numele colegilor săi, iar aceştia nu se împotriviră; îşi aprobară tacit comandantul.
- Bun. Fie şi aşa. Atunci urmaţi-ne, îi îndemnă Nick.
Nick şi Ly porniră înainte, îndreptându-se spre clădirea turnului de control, iar cei şapte îi urmară îndeaproape. Cei doi fraţi Kuny pătrunseră în turnul de control, iar în urma lor, cei şapte tineri de pe Terra, cu roboţii lor. Robby şi Felix mergeau cu ei, pentru a memora şi înregistra toate noutăţile aflate, altfel ar fi rămas la bordul navei albastre, s-o supravegheze, dar Ly şi Nick îi asiguraseră că nava lor nu era în pericol, ci în perfectă siguranţă.
La intrarea în turnul de control, la un fel de birou se afla o doamnă frumoasă, între două vârste, care activa în cadrul spaţioportului, menţinând în permanenţă legătura între spaţioport şi oraşul artificial. Aceasta, văzându-i pe cei doi fraţi Kuny, pe care-i recunoscu de îndată, spuse surprinsă:
- Bună ziua, domnişoară Ly! Bună ziua, domnule Nick! Cu ce ocazie pe la noi?
- Bună ziua, doamnă, i-o luă Nick înaintea surorii sale. Am venit să le arătăm celor şapte vizitatori de pe Terra acest spaţioport, iar dacă ne este îngăduit, vom începe vizita de aici, cu turnul de control, aşa cum se cuvine în mod normal.
- Sigur, puteţi să le arătaţi tot ce doriţi. Iar dacă aveţi cumva nevoie de ajutor, puteţi apela la mine, vă pot fi de folos, spuse doamna, privind insistent spre tânărul comandant al celor şapte, care-i atrăsese atenţia. Sau oricine altcineva, chiar şi un robot, la nevoie. Vă stăm la dispoziţie.
- Nu, mulţumim pentru amabilitate. Ne descurcăm şi singuri, refuză Nick oferta.
- Cum doriţi. Atunci vă puteţi continua vizita, îi invită doamna cu amabilitate.
- Asta, da. Oricum, noi o continuam, spuse Nick.
Cei şapte tineri priviră întrebător spre femeia aceea şi ascultară cu interes scurta discuţie ce se purtase în limba română. Nu li se părea ciudat că doamna aceea cunoştea limba română, ci faptul că nu purta nici un fel de costum de protecţie, ci doar o salopetă gri. Ori ei înţeleseseră că în afara oraşului sau a tunelelor subterane, toţi locuitorii planetei Proxima, cu excepţia membrilor familiei Kuny, erau nevoiţi să poarte un costum special de protecţie, pentru a putea supravieţui. Iar acea femeie, care vorbise foarte corect în limba română, fără nici o dificultate, nu avea costum de protecţie, iar ea nu se afla nici în interiorul oraşului artificial, nici în tunelele subterane, de aceea cei şapte tineri de pe Terra o priviseră nedumeriţi, amănunt ce nu scăpase atenţiei doamnei. Ly, Nick şi cei şapte prieteni ai lor, împreună cu roboţii Robby şi Felix, plecară, pentru a-şi începe vizita. După ce dispărură, femeia stabili rapid legătura cu oraşul de pe suprafaţa Proximei, anume, chiar cu cabinetul domnului To Kuny:
- Aici spaţioportul Proximei. Bună ziua, domnule Kuny!
- Bună ziua, doamnă Sy. Care este problema? se interesă To.
- Scuzaţi-mă că vă deranjez, dar aş vrea să vă informez că înainte cu câteva clipe tocmai au trecut pe aici copiii dumneavoastră şi îi însoţeau pe cei şapte vizitatori de pe Terra.
- Ly şi Nick acolo, împreună cu cei şapte tineri de pe Terra? Asta-i imposibil! Nu pot să cred...
- Dumneavoastră credeţi ce vreţi, domnule Kuny, dar acesta este adevărul.
- Ly şi Nick?! Ce-ar căuta ei acolo? păru To nedumerit.
- Vor să le arate celor şapte tineri spaţioportul, iar în acest moment vizitează turnul de control. Eu le-am acordat permisiunea să viziteze spaţioportul, însă m-am gândit că ar fi bine să vă informez şi pe dumneavoastră despre acest lucru. Dar cum, dumneavoastră nu ştiaţi?
- Nu, mulţumesc. Aţi făcut bine că m-aţi anunţat.
- Să le transmit ceva din partea dumneavoastră? se interesă doamna Sy.
- Nu... Lăsaţi-i în pace, să facă ce vor. Voi discuta cu ei despre această problemă când se vor întoarce. Oricum, vă mulţumesc pentru informaţie, spuse To Kuny şi întrerupse legătura.
După câteva momente apărură Ly şi Nick, împreună cu oaspeţii lor. Femeia spuse:
- Gata? Aţi şi terminat de vizitat turnul de control?
- Da, doamnă, într-adevăr, am terminat, răspunse Ly.
- Sper că tinerilor de pe Terra le-a plăcut. Sau au fost cumva dezamăgiţi de ceea ce au văzut?
- Nu, doamnă. N-am fost deloc dezamăgiţi, răspunse din nou Lucian şi în numele colegilor săi, însă aceştia nu protestară.
- Dumneavoastră cred că... Sunteţi comandantul misiunii, se dovedi bine informată doamna.
- Enka Lucian, surâse el, sărutând galant mâna doamnei.
Doamna Sy îi zâmbi, plăcut surprinsă de gestul lui.
- Când se va putea, vom reveni. Deocamdată mergem să le arătăm o parte din restul spaţioportului şi câteva dintre navele noastre spaţiale, spuse Ly.
- Da, desigur... Vor avea ce să vadă. Vă aştept să mai veniţi din când în când pe aici. La revedere, spuse doamna cea amabilă, privind încântată, în special spre tânărul comandant; îi lăsase o impresie bună, deşi de abia îl cunoscuse.
- La revedere, îi răspunse Ly, apoi Nick şi câţiva dintre cei şapte vizitatori, printre care, evident, se număra şi comandatul.
Se îndreptară spre ieşire. Ajungând afară, Lucian spuse:
- Simpatică doamna aceea...
- Doamna Sy Tara? Într-adevăr, simpatică, îl aprobă Nick, el privind spre blondină...
- Am avea însă o nelămurire în legătură cu dânsa, zise Lucian.
- Care? întrebă Nick.
- Voi ne-aţi spus că locuitorii planetei voastre poartă un fel de costum special de protecţie atunci când se află în afara oraşului artificial sau a tunelelor subterane, le aminti Lucian celor doi fraţi.
- Da, e adevărat. Chiar aşa şi este, întări Nick.
- Păi... Bine, dar doamna aceea n-avea nici un costum de protecţie, spuse Lucian nedumerit.
- Ce ştii tu, Luci? Poate că doamna aceea nu era de pe această planetă, presupuse Alex în glumă, zâmbind.
- Ah, nu, în nici un caz, îl contrazise Nick. Ba, bineînţeles că doamna Sy Tara este de pe planeta noastră. Altfel de unde ar putea fi?
- Şi atunci, totuşi, de ce nu purta costum de protecţie? întrebă de data asta Alex, cu seriozitate.
- Pentru că nu avea nevoie de aşa ceva, replică simplu Nick.
- Cum aşa?! se miră Nistor. Parcă doar voi nu aveaţi nevoie de costum de protecţie, nu şi restul locuitorilor. Deci, nu se poate!
- Ba, aşa este, surâse Nick. Iar noi v-am spus cum anume, însă se pare ori că nu v-am explicat destul de bine, ori că aţi înţeles voi greşit. Pentru a vă lămuri pe deplin asupra acestei probleme simple, o să vă spun din nou cum stau treburile, în realitate. Deci, după cum v-am mai spus, locuitorii planetei noastre nu rezistă atmosferei sale, iar când se află în afara lumii artificiale create de ei, sunt nevoiţi să poarte un costum special de protecţie, prevăzut cu un microsistem de filtrare al aerului, care nu permite dantoniului să pătrundă în organism, ci numai oxigenului, printr-un orificiu minuscul. Toţi locuitorii planetei noastre poartă obligatoriu un astfel de costum de protecţie atunci când se află pe suprafaţa planetei, în aer liber, cum suntem noi acum, căci aici dantoniul este prezent în cantităţi foarte mari şi poartă aceste costume pentru a supravieţui, însă repet, numai când se află pe suprafaţa Proximei, în aer liber. Ori doamna aceea era în interiorul turnului de control. Acolo nu este nevoie de costume de protecţie, după cum ele nu sunt necesare nici în interiorul navelor spaţiale sau al avioanelor ca acela cu care am venit până aici, fiindcă dantoniul nu poate pătrunde niciodată acolo. Acolo se află un aer nealterat, constituit din oxigen pur şi alte gaze inofensive organismului sensibil al localnicilor, fără pic de dantoniu. De aceea, repet, locuitorii planetei noastre poartă costume de protecţie numai când se află pe suprafaţa planetei, iar după cum prea bine vedeţi, suprafaţa planetei este de obicei pustie, locuitorii Proximei nu se încumetă prea des să iasă la plimbări în aer liber, nici chiar cu acele costume de protecţie, care-i feresc de orice pericol. De altfel, nici nu le place să iasă la suprafaţa planetei, căci nu se simt în largul lor echipaţi în acele costume de protecţie, nu le convine, le lipseşte libertatea, iar prezenţa dantoniului îi stânjeneşte. În plus, nici nu ar avea ce vedea aici. Nu le place deloc imaginea ce li se înfăţişează ochilor: un imens pustiu alb, dezolant... Asta-i tot ceea ce a rămas din planeta lor frumoasă, odinioară foarte vie şi animată, explică Nick.
- Bun. Îţi mulţumim, Nick. Acum te putem asigura că am priceput. Îţi garantez, spuse Lucian, recunoscător.
- Bine. Şi acum ar fi cazul să terminăm vizita la spaţioport, propuse Ly. Vă vom arăta câteva nave spaţiale, pe care le vom vizita şi desigur veţi vedea şi câteva costume de protecţie, pentru că în fiecare navă spaţială, oricât de mică sau de mare ar fi ea, se află cel puţin câteva zeci de asemenea costume, pentru cei ce trebuie să iasă în exterior. După cum veţi vedea, navele noastre nu urmăresc un anumit tipar, sunt de toate formele şi dimensiunile, diferind complet una faţă de cealaltă ca aspect interior sau exterior, însă având toate în comun acelaşi sistem de funcţionare. Intrând în interiorul uneia, vă vom putea explica mult mai bine, spuse Ly şi îi invită pe cei şapte în interiorul unei nave spaţiale de dimensiuni modeste, dar nu chiar reduse, o navă ceva mai mare decât „Pacifis”.
Vizitând acea navă spaţială, nu mult mai mare decât albastra lor „Pacifis” (cu care, totuşi, nu se putea asemăna, câtuşi de puţin), cei şapte astronauţi au aflat modul în care funcţionau navele spaţiale de pe planeta Proxima. Au vizitat apoi încă alte două nave spaţiale, una dintre ele fiind chiar aceea rotundă şi gigantică, OSTA-NTS 84, nava ca o sferă uriaşă, care-i adusese pe planetă.
Au avut ocazia să vadă costumele de protecţie, distrându-se chiar pe seama lor, căci bineînţeles că neastâmpăraţii Alex şi Nistor au luat câteva pentru a le face proba şi desigur, nu au nimerit deloc o mărime care să li se potrivească lor, mai ales lunganul. Costumele erau ba prea largi, ba prea strâmte, ba prea mici sau prea mari. Alex nimeri nişte costume despre care susţinea că i-ar veni bine lui Lucian, iar Nistor găsi unul despre care credea că i s-ar potrivi lui Mihai, aşa că năstruşnicii Alex şi Nis îi invitară neîntârziat pe Luci şi Mihai să le probeze, pentru a vedea dacă s-au înşelat sau nu, însă amândoi au fost refuzaţi categoric de cei vizaţi. Văzându-se refuzat cu atâta hotărâre, Nistor cedă, fiind vorba tocmai despre campion, deci nu mai insistă pe lângă Mihai să-i dea ascultare, însă încăpăţânatul de Alex nu-l slăbi deloc pe Lucian, motivând că este tare curios să vadă cum anume i-ar sta comandantului lor îmbrăcat într-un astfel de costum. Lucian îl rugă pe Alex să fie serios şi să renunţe la insistenţele sale, încercând în toate felurile să-l determine pe acesta să-l lase în pace, însă nu reuşi să-l convingă cu vorba, iar până la urmă Alex o luă la fugă după Lucian, ajungând chiar şi afară, pe spaţioport, unde-şi continuă urmărirea. Însă în final se văzu nevoit să renunţe, obosind de atâta alergat, iar când în sfârşit urmărirea se terminase, fără ca Alex să-l fi prins pe Lucian, care se dovedise a fi mai sprinten, se potoliră imediat şi gâfâind, puseră costumele de protecţie la locul lor, pentru că locuitorilor Proximei le erau mult mai necesare decât lor.
Astfel se încheiase vizita la spaţioport. Nu vorbiseră cu nimeni, cu excepţia doamnei aceleia de la intrarea în turnul de control, despre care Nick le spusese că se numea Sy Tara, pentru că nu se întâlniseră cu nimeni altcineva. Apoi, conduşi de Ly şi Nick, se îndreptară către avionul cu care veniseră, urmând să se întoarcă la locul de plecare, spre a porni către oraşul artificial de sub cupolă, cu scopul de a-i face o vizită, deşi, se înţelege, nu întregului oraş, care era imens. Părăseau locul de unde erau lansate şi unde aterizau navele spaţiale de pe Proxima. Peste tot domnea o linişte deplină, ce nu era tulburată decât de hărmălaia uşoară produsă de glasurile voioase ale lui Alex şi Nistor, care comentau neîncetat, fiindcă nu se împăcaseră cu gândul că fuseseră refuzaţi.
Spaţioportul Proximei semăna cu un spaţioport; totuşi, câtă diferenţă faţă de spaţioporturile de pe Terra. Aici totul părea pustiu, iar la prima vedere, toate navele acelea spaţiale păreau de curând părăsite, abandonate pe suprafaţa albă a planetei, spre deosebire de Terra, unde întotdeauna era o înghesuială de nedescris, un furnicar de oameni foindu-se nebuneşte încolo şi încoace, care mai de care cu treburile sale, într-un continuu dute-vino, încât de abia dacă aveai loc să te strecori neobservat printre ei; pe când aici, pustietatea aceea, liniştea adâncă, deplină, ordinea impecabilă, totul îţi dădea impresia falsă a unei lumi lipsită de viaţă...