*7. O discuţie inutilă?!

Deci, conducătorul planetei Proxima, domnul To Kuny, îi lămurise în privinţa navei „Pacifis”, dar încă erau multe alte amănunte de lămurit. Tocmai de aceea, domnul To Kuny îi invită politicos pe cei şapte tineri:
- Dacă aveţi şi alte nelămuriri, vă rog să mă întrebaţi acum.
- Da, domnule... Tot eu aş vrea să vă întreb, începu acelaşi Lucian. De unde ştiaţi că vom sosi aici? Ne-aţi spus mereu că suntem aşteptaţi... De unde ştiaţi că suntem de pe Terra? Şi de unde cunoşteaţi limba noastră? Încă n-am înţeles cum de este posibil...
- Cam multe întrebări, toate deodată, comandante! Vă grăbiţi, v-am mai spus... Prea vreţi să le ştiţi pe toate, cât mai repede! Acum am să încerc să-ţi răspund la toate aceste întrebări... Sper să reuşesc, să fac faţă... Noi, cei de pe Proxima, ştim tot ce se întâmplă, cel puţin în Universul observabil. Cunoaştem toate planetele existente, cu toate detaliile referitoare la ele, cât şi toate limbile posibile de pe planeta voastră, cu toate dialectele. În general, urmărim orice mişcare se efectuează. Dacă o navă spaţială pleacă undeva, atunci noi stabilim cu exactitate de unde a pornit şi încotro se îndreaptă, de asemenea în cât timp vor fi efectuate aceste călătorii. Avem la îndemână aparatura care ne ajută să stabilim toate aceste amănunte. Însă cu ajutorul lor nu putem determina data şi ora exactă la care se va produce sosirea la destinaţie, ci numai cu aproximaţie. Astfel se face că noi am ştiut că veţi veni aici în cursul acestor zile, dar nu ne puteam da seama în ce zi anume şi la ce oră, cu toate că vă monitorizam cu atenţie, încontinuu. Ştiam că sunteţi de pe Terra şi că vorbiţi limba română, iar toate acestea cu mult dinainte ca voi să fi părăsit planeta Pământ, încă de pe vremea când misiunea voastră spre Proxima nu figura decât ca un proiect greu de realizat în datele statistice ale Institutului Astronomic la care activaţi, explică To Kuny cu calm. Bineînţeles, nu puteam cunoaşte atunci şi componenţa echipajului, pentru că aceasta nu fusese stabilită, dar am aflat acest amănunt în acelaşi timp cu voi.
- Ceea ce ne relataţi dumneavoastră este de-a dreptul uluitor, domnule Kuny! Incredibil! spuse Lucian îngândurat, fără să-şi ascundă uimirea.
- Nu fi atât de uluit doar din atâta lucru, comandante; n-ai aflat încă aproape nimic. Mai ai multe de aflat, mai sunt multe de văzut, încă foarte multe...
- Cred că aveţi dreptate, domnule. Urmărind cu atenţie tot ceea ce ne înconjoară, înclin să vă dau dreptate, îl aprobă Lucian, fără să ezite.
- Atunci, de aici rezultă că voi, cei de pe Proxima, sunteţi cu mult mai avansaţi decât noi, cei de pe Terra, concluzionă Maria, întrebând, cu sfială: Nu-i aşa?
- Da. Bineînţeles, explică Nick, grăbindu-se să-i răspundă el blondinei, fermecat de glasul şi chipul ei. Evident că aşa e. Aşa şi trebuie să fie. Ba chiar trebuia să fim mai avansaţi decât cum suntem acum. Şi spun asta pentru că planeta noastră e veche, foarte veche, cu mult mai veche decât Terra, iar viaţa a apărut de mult aici... Dar pe planeta noastră, chiar dacă nu pare, ştiinţa a înaintat foarte greu, aşa că n-am putut atinge un nivel mai ridicat de dezvoltare.
- Într-adevăr, poate trebuia să fim mai dezvoltaţi decât cum suntem, continuă To Kuny ideea, completând-o: Luând în consideraţie faptul că atunci când planeta voastră era o planetă nouă, pustie, tânără, abia formată, pe planeta noastră se ajunsese la un grad foarte înalt de civilizaţie. Când Terra de abia îşi contura existenţa ca planetă, Proxima avea deja o existenţă de 1-2 miliarde de ani, era de mult populată de fiinţe raţionale, iar ştiinţa şi tehnica erau foarte avansate. Era cam aşa cum visaţi voi să fie viitorul planetei voastre.
- Scuze, dar de unde ştiţi ce anume visăm noi pentru viitor? păru surprins Mihai.
- Asta n-are importanţă, cum sau de unde; oricum, n-aţi înţelege... De atunci au trecut milioane şi milioane de ani, iar lucrurile nu s-au schimbat foarte mult; ştiinţa şi tehnica au rămas aproape aşa cum erau, de parcă s-ar fi ajuns la capăt de drum, sau într-un punct mort. Nu s-a făcut nici un pas înainte, cu toate eforturile locuitorilor planetei noastre de a depăşi această stare; doar în câteva domenii s-au înregistrat, cu greu, succese. Totuşi, nu greşesc când afirm că mai mult faţă de atunci ne-am specializat în domeniul electronicii, spuse domnul To Kuny.
- Se vede, remarcă Nistor, referindu-se la aparatura complexă, sofisticată, ce se putea întâlni aproape la orice pas pe Proxima.
- Scuzaţi-mi îndrăzneala... interveni Lucian. Dar, din curiozitate, aş vrea să vă întreb ceva, dacă nu aveţi nimic împotrivă...
- Desigur, comandante! Întreabă, orice doreşti, îl invită To Kuny, care părea să-l simpatizeze pe Lucian, căci „şeful”, iată, reuşise, după câte se vedea, să-l atragă chiar şi pe To Kuny de partea lui. Te rog, îndrăzneşte!
- Deci... Dacă aveţi aparatură atât de modernă şi performantă, dacă ştiţi chiar atât de multe, atunci aveţi cumva la cunoştinţă dacă există şi alte civilizaţii în Univers, cu excepţia celor de pe Terra şi Proxima? Aţi stabilit cumva, într-un fel sau altul, contactul, sub orice formă, cu alte lumi civilizate? Mai există alte planete populate, pe care să se fi dezvoltat viaţă, alte planete care să fie locuite de fiinţe raţionale, care să fi ajuns la un anumit grad de dezvoltare, la un anumit nivel de cunoaştere, sau măcar, pur şi simplu viaţă, în orice stadiu de evoluţie s-ar afla ea, inferior sau superior, fie chiar şi primitivă; esenţial este numai ca viaţa să existe. Deci întrebarea principală ar fi dacă există viaţă şi în alte părţi ale Universului? Dacă mai există viaţă şi pe alte planete?
- Dragul meu comandant, mă tem că nu voi putea să-ţi dau un răspuns concret la o asemenea întrebare, rosti To. Să mă apuc acum să dau explicaţii referitoare la acest subiect controversat, ar însemna să pierdem o grămadă de timp, fără să ajungem la o concluzie finală acceptabilă. Nu vom reuşi să ne înţelegem pe această temă.
- Dar eu nu doresc să ajungem la o concluzie finală pe această temă. Vreau numai un răspuns simplu. Ce-aţi reuşit să aflaţi în legătură cu acest subiect, bineînţeles, prin metodele dumneavoastră? Deci, da sau nu? Există sau nu viaţă în alte părţi ale Universului? repetă Lucian, insistând asupra subiectului.
- Să ne înţelegem, comandante... începu To, cântărindu-şi bine vorbele. Nu-ţi pot oferi un răspuns simplu. A ne referi la Univers ca la un întreg finit, care să poată fi ţinut sub observaţie, este o aberaţie. Desigur că nu putem şti tot ceea ce există şi se întâmplă în Univers, oricât de modernă ar fi aparatura noastră, căci, după cum prea bine ştiţi şi voi, Universul este infinit, nu cunoaşte limite şi se află veşnic în expansiune, într-o continuă schimbare; e imprevizibil. Şi chiar cu aparatura noastră atât de bine pusă la punct, nu putem avea o imagine a infinitului, nu putem cunoaşte decât o parte finită a Universului, oricât ne-am strădui. Şi oricât de mare ar fi acest Univers vizibil cunoscut nouă, oricât de perfecţionate ar fi instrumentele noastre de observare, tot nu putem trece dincolo de limitele acestui Univers vizibil pentru noi; mai rămâne mult necunoscut, practic, o infinitate... Deci nu-ţi pot spune dacă există sau nu viaţă în alte părţi ale Universului; s-ar putea, nimic nu este exclus, numai că nici noi nu avem încă su-ficiente cunoştinţe în acest sens. Iar răspunsul meu, oricare ar fi, ar putea fi greşit, deci prefer să nu-ţi dau un asemenea răspuns, incert.
- Atunci, măcar în Universul observabil, atât cât vă permite tehnologia dumneavoastră să studiaţi, există sau nu viaţă? nu abandonă Lucian subiectul.
- Din câte ştim noi, nu. Dar tot s-ar putea să greşim, nu este exclus... Dar, din cunoştinţele noastre, nu există în prezent viaţă în Universul observabil, pe nici o altă planetă sau alt fel de corp ceresc, cu excepţia Terrei şi Proximei, nici măcar viaţă primitivă, subdezvoltată, neorganizată, ca să nu mai vorbim de plante, animale şi cu atât mai puţin despre inteligenţă. Deşi condiţii favorabile, prielnice vieţii, ar exista în mod surprinzător în foarte multe alte locuri, însă viaţă nu există, în mod sigur. Poate într-un viitor, mai mult sau mai puţin îndepărtat, va exista viaţă în multe alte părţi; apariţia vieţii, sub orice formă, nu este imposibilă, practic în orice loc, explică To Kuny.
- Deci, să înţeleg că nu există alte planete locuite, cu excepţia celor două, Terra şi Proxima; ba mai mult chiar, nu există nici alte forme de viaţă în nici o altă parte a Universului observabil. Asta reiese din spusele dumneavoastră, trase Lucian concluziile.
- Înţelegi ce vrei, comandante! Însă da, eu aşa am spus. Nu există viaţă în alte părţi ale Universului observabil, accesibil nouă, ale Universului limitat, asta dacă puteţi sau putem accepta ideea în sine că Universul ar fi limitat. Nu există planete locuite, cu excepţia Terrei şi Proximei, materia nu s-a concretizat nicăieri într-o altă formă de viaţă, nici măcar primitivă, în nici o altă parte, iar asta pot afirma în mod cert, mai mult ca sigur, cel puţin din câte ştim noi, pentru Universul observabil. Şi crede-mă, ceea ce pentru noi constituie Universul observabil, cunoscut în amănunte detaliate, uluitoare, este imens. Bineînţeles că nu este infinit, nici n-ar putea fi, dar imensitatea lui nu poate fi pusă la îndoială. Cunoaştem o parte, desigur, limitată, a Universului, dar cu enorm de mult mai mare decât ceea ce cunoaşteţi voi, deci decât ceea ce pentru voi, cei de pe Terra, reprezintă Universul observabil. Iar în tot acest imens spaţiu cuprins de Universul vizibil pentru noi, nu există viaţă decât pe Terra şi Proxima. Însă, repet, chiar şi aşa, s-ar putea să ne înşelăm, să nu fie aşa cum susţinem; nu e exclus. În plus, având în vedere faptul că Universul în sine este infinit, posibilitatea existenţei vieţii în prezent în alte părţi ale Universului rămâne deschisă, rămâne o problemă încă necunoscută nouă, nerezolvată, dar, pe care, de fapt, nici n-am putea s-o cunoaştem sau s-o rezolvăm cu exactitate; variantele sunt infinite... Cam asta ar fi tot, comandante! Altceva, mai mult, nu pot să-ţi spun, n-aş avea ce să adaug.
- Bun; am înţeles. Este destul de clar. De aici pot trage concluzia că dacă pe această planetă Proxima, ar exista fiinţe raţionale care să nu aparţină acestei lumi, atunci în mod sigur acestea n-ar putea fi din altă parte decât de pe Terra; vreau să spun, cu excepţia noastră, bineînţeles, fiindcă noi, este evident că am venit de pe Terra, nu de altundeva.
- Ce vrei să spui cu asta, comandante? tresări To, vizibil încurcat de întrebare, iscodindu-l pe Lucian cu privirea ageră a micilor săi ochi albaştri, ascunşi după sprâncenele stufoase.
- Nimic, nu se intimidă Lucian. E doar o simplă presupunere, absolut nevinovată, sau doar o concluzie logică la cele spuse de dumneavoastră. Deci, presupuneam numai, că dacă Proxima ar mai fi fost vreodată vizitată de alte fiinţe raţionale, acele fiinţe n-ar putea fi din altă parte decât de pe Terra.
To Kuny încruntă sprâncenele-i stufoase. Era clar că aceste cuvinte nu-i conveneau deloc şi-l puneau în încurcătură, deşi Lucian nu-şi dădea seama de ce, dar insistase asupra acestei presupuneri. Domnul Kuny încercă să-şi ascundă încordarea ce-l stăpânea în acele momente şi răspunse, găsind o soluţie problemei pusă de Lucian.
- Da, comandante, probabil că da. Teoretic, aşa ar putea fi... Asta dacă am exclude posibilitatea existenţei unor alte civilizaţii aflate dincolo de limitele Universului observabil cunoscut de noi, care să fie cu mult superioare nouă, mai avansaţi din toate punctele de vedere, care să aibă posibilitatea de a întreprinde o călătorie până aici, la noi. Dar ca să fim de la bun început înţeleşi, vă voi spune că această planetă n-a mai fost vizitată niciodată până acum, de nimeni, nicicând. Voi sunteţi primii care aţi sosit aici, primii care ne vizitaţi planeta şi sunteţi bineveniţi, cel puţin atâta timp cât vă dovediţi a fi bineveniţi. Deci, repet, nici nu am primit alte vizite până acum, nici n-am luat legătura cu alte civilizaţii, nici alte posibile civilizaţii nu au încercat să ne contacteze. Voi sunteţi primii cu care stabilim o legătură, deşi ştiam de mult de existenţa voastră ca specie, în timp ce voi nu ştiaţi de fel despre existenţa noastră, pe care probabil că o bănuiaţi numai.
- Dar sunteţi sigur că într-adevăr aşa este... încercă Lucian să continue ideea.
- Foarte sigur, comandante! fu el întrerupt brusc de către To Kuny.
- Bun, mă scuzaţi, n-am să insist asupra acestui subiect, se văzu Lucian nevoit să renunţe la această discuţie interesantă, deşi atitudinea domnului Kuny nu-l intimidase deloc.
- Atunci să revenim la ceea ce vorbeam înainte, propuse To liniştit, încă fixându-l cu privirea pe comandantul misiunii.
- Da, desigur, aprobă Mihai. Ne puteţi spune, spre exemplu, de ce a înaintat ştiinţa atât de greu pe planeta dumneavoastră, căci aici rămăsesem.
- Vă voi explica mai târziu de ce ştiinţa a înaintat aşa de greu pe planeta noastră, evită To Kuny acest subiect, amânându-l. Să vorbim acum despre Terra, propuse dânsul, ceea ce atrase atenţia mai ales celor doi fraţi Kuny, care-l ascultau cu luare-aminte. La voi a fost cu totul altfel. Viaţa pe Terra a apărut mult mai târziu, dar ştiinţa a înaintat vertiginos, într-un ritm rapid. Până la apariţia primei fiinţe umane au trecut mai multe sute de milioane de ani de la apariţia vieţii pe Pământ, iar fiinţa aceea era sălbatică, însă n-a trecut mult timp până ce această fiinţă, omul, a început să ducă o viaţă organizată. Omul primitiv era expus la foarte multe primejdii, în faţa cărora era lipsit de apărare. Fiarele sălbatice, înarmate cu gheare puternice şi dinţi ascuţiţi constituiau un adevărat pericol pentru ei, unul dintre pericole. Animale fioroase îl înconjurau din toate părţile, punându-i existenţa sub semnul întrebării, omul părând o fiinţă firavă în faţa acestora. Dar natura a avut grijă de om şi l-a înzestrat cu cea mai teribilă armă din câte pot exista: raţiunea! Omul era singura vieţuitoare care putea să gândească logic, să-şi organizeze viaţa, acţiunile. Acest lucru l-a ajutat foarte mult şi l-a făcut să învingă greutăţile cu care se confrunta. Astfel a reuşit această fiinţă neajutorată să se desprindă din rândul animalelor şi să-şi impună punctul de vedere, ba chiar, în curând, să le domine pe celelalte fiinţe. Curând raţiunea s-a transformat în inteligenţă, deşi procesul în sine a durat destul de mult, iar atunci omul a devenit o fiinţă a cărui existenţă nu mai putea fi pusă la îndoială. Datorită iscusinţei şi agerimii minţii lui, omul a rezistat tuturor obstacolelor ivite în calea lui, nu puţine sau uşoare. Şi-a construit adăposturi, care l-au protejat împotriva capriciilor naturii şi atacurilor fiarelor sălbatice. Şi-a făurit arme cu care să vâneze animalele care-l ameninţau, cât şi altele, care să constituie hrana ce-i asigura existenţa, devenind astfel din pradă – prădător. A descoperit puterea focului, cum să-l îmblânzească şi să-l utilizeze, în folosul său. Omul s-a deprins repede cu munca, făcând progrese importante. Din simple adăposturi care-l apărau împotriva capriciilor naturii, a ridicat cu timpul, cu braţele sale şi unelte făurite tot de el, adevărate cetăţi şi oraşe. Deşi la început oamenii se înţelegeau între ei prin diverse semne şi emiterea unor sunete nearticulate, au început cu timpul să vorbească. Astfel a apărut limbajul articulat. Apoi au început să scrie, să picteze, să citească, să caute, să înţeleagă, să descopere, să inventeze. Au construit nave maritime, cu care să călătorească pe mări şi oceane. În setea lor de cunoaştere, oamenii nu s-au limitat la a studia oceanele şi ceea ce se afla în jurul lor. Şi-au ridicat privirile spre stelele cerului, care le-au trezit din timpuri străvechi interesul. Au construit lunete şi tot felul de alte instrumente cu care să cerceteze stelele, încercând să afle şi să înţeleagă cât mai multe despre ele. Astfel a apărut astronomia, o ştiinţă străveche. Între timp, apăruseră şi multe arme, perfecţionate de-a lungul secolelor: spade, scuturi, lănci, suliţe, arcuri, tunuri, puşti etc., despre care s-ar putea să credeţi că n-au avut nici o importanţă, dar în realitate nu-i chiar aşa. Ele au contribuit la dezvoltarea şi întărirea civilizaţiei umane. Totuşi, se poate spune că până prin anii 1700-1800, civilizaţia umană nu era foarte avansată, din punct de vedere ştiinţific. Desigur, oamenii erau inteligenţi, aveau o viaţă socială bine organizată şi înregistraseră adevărate progrese în multe domenii ale ştiinţei, deci nu se putea afirma despre ei că ar fi fost înapoiaţi, totuşi...
- Da, domnule, dar de atunci au trecut vreo 300-400 de ani, remarcă Alex.
- Da... Chiar sunt 300-400 de ani de atunci, adăugă Nistor.
- Într-adevăr, aproape 400 de ani. Vouă vi se pare mult, dar în fond, e atât de puţin... Într-un timp relativ scurt, 300-400 de ani, aţi înaintat foarte mult, ajungând la nivelul la care sunteţi astăzi. Vedeţi voi, în 500 de ani, noi n-am făcut aproape nimic. Poate o să vi se pară curios, dar la noi, în urmă cu 500 de ani, ştiinţa era la acelaşi nivel la care este şi acum, în prezent, spuse Ly.
- Putem reveni la subiect, interveni To Kuny, întrerupându-şi fiica, deşi aceasta începuse să abordeze un subiect pe placul celor şapte tineri, care-l găseau interesant, însă conducătorul Proximei reluă discuţia despre Terra: Am spus deci că până prin 1700-1800 nu eraţi chiar aşa de avansaţi din punct de vedere ştiinţific. De abia atunci v-aţi trezit la realitate, ca să mă exprim aşa. Aţi început cu elemente introductive, marii inventatori ai omenirii realizând maşini cu aburi (printre care vapoare şi trenuri), instrumente optice, apoi, într-un târziu, maşini, avioane. Acestea din urmă au fost unele dintre cele mai importante. Avioanele... Ele v-au înălţat pentru prima oară în văzduh, acesta fiind începutul unei noi ere, o eră a marilor descoperiri şi invenţii. A urmat apoi becul, care a introdus electricitatea, un alt pas important făcut în ştiinţă, ca şi telefonul, radioul, cinematograful, fotografiile, televiziunea. Au apărut şi arme noi, corespunzătoare acelei perioade: puşti, pistoale, mitraliere, tunuri, tancuri, bombe, torpile etc. Desigur, războaiele poate n-au contribuit cu nimic la dezvoltare, sau poate că da, pentru că se puneau rapid la punct tehnologii de apărare. N-avea însă nici un rost să vă măcelăriţi între voi; acest lucru v-a tras puţin înapoi... Armele însă, au contribuit cu ceva în formarea voastră ca specie. Aţi văzut că multe lucruri sunt posibile de realizat prin noi descoperiri. Aţi văzut că se poate şi aţi înaintat cu curaj. Secolul XX a adus cu sine multe schimbări. Au apărut informatica, ingineria genetică şi astronautica, domenii noi în ştiinţă; aţi pătruns, în sfârşit, la început cu paşi timizi şi în era spaţială. Prin 1960, primul om a zburat în cosmos. Acesta a fost inginerul cosmonaut sovietic Iuri Gagarin. Apoi a urmat, în 1969, primul om care a păşit pe Lună, un vis care părea irealizabil. Totuşi, astronautul american Neil Armstrong a reuşit această performanţă în iulie 1969, împreună cu Edwin Aldrin şi Michael Collins, colegii lui în misiunea „Apollo 11”. Războiul rece, dus mai mult pe plan politic, a antrenat SUA şi URSS într-o competiţie acerbă, iar încheierea lui a dus la colaborarea fructuoasă dintre cele două ţări, foste „rivale”, realizându-se staţia spaţială internaţională, cu ajutorul experienţei în domeniu a foştilor sovietici. Au apărut noi navete şi nave spaţiale, rachete, sateliţi artificiali, toate din ce în ce mai moderne, aparatură electronică din ce în ce mai complexă, calculatoare, computere, roboţi, cât şi arme din ce în ce mai sofisticate. Poate că prin anii 1940-1990 i-aţi blestemat sistematic pe aceia ce inventau armele acelea teribile: bombe atomice, nucleare, chimice, biologice, cu hidrogen, sau mai ştiu eu ce... Desigur, ele nu trebuiau utilizate pentru războaie, în scopuri destructive, ci pentru a vă civiliza mai mult, pentru a pune la punct sistemul defensiv, iar în privinţa asta, armele au adus şi ele contribuţia lor, fără a lua în seamă războaiele acelea stupide, inutile, lipsite de sens. Secolul XX a fost realmente un secol al progresului în toate domeniile ştiinţei, progres care a continuat cu succes şi în acest secol, XXI, de al cărui sfârşit vă apropiaţi acum. Au apărut multe domenii noi de studiu, printre care bioingineria genetică, astronautica – deci zborurile spaţiale, ca şi informatica – cu tot ceea ce ţine de ea – care s-a infiltrat cu uşurinţă peste tot, în mai toate domeniile de activitate, ştiinţifice sau nu, fiind introdusă utilizarea computerelor, a inteligenţei artificiale, a roboţilor, cu toate avantajele şi dezavantajele oferite de aceste tehnologii moderne, noi, care a revoluţionat comunicarea interumană. În domeniul astronauticii, ştiinţă apărută în a doua jumătate a secolului trecut (XX), s-au făcut progrese importante, chiar în decursul aceluiaşi secol, ca să nu pomenim de progresele înregistrate în secolul actual. În 1980 a apărut prima navetă spaţială, îmbunătăţind radical zborurile spaţiale, fiind primul vehicul spaţial ce putea fi utilizat de mai multe ori, spre deosebire de cele existente până atunci; naveta, după ce era lansată ca o rachetă şi plasată pe orbită, unde se comporta ca un satelit, revenea pe Pământ, aterizând ca un avion, după un timp putând fi din nou lansată în spaţiu, în acelaşi mod. Naveta era deci în întregime recuperabilă şi reutilizabilă, de mai multe ori. De acolo şi până la modernele nave de azi, asemănătoare „Pacifis”-ului vostru, nu este o distanţă foarte mare. Pe la sfârşitul secolului XX, aţi electrificat totul, devenind din ce în ce mai nou, mai modern, dependent de energia electrică, până ce aţi ajuns la gradul de cunoştinţă de azi. Acum, pentru voi, nu mai este o problemă obţinerea energiei electrice, prin metode destul de simple, deşi energia poate fi obţinută printr-o multitudine de căi, iar sursele sunt practic inepuizabile. Voi, oamenii, v-aţi lărgit bagajul de cunoştinţe şi astfel aţi ajuns acum, aici, pe planeta noastră, Proxima... N-aţi scăpat însă de caracterul impulsiv, războinic, spuse domnul To Kuny.
- Aşa-i. Şi dacă nu veţi dori să fim prieteni, atunci nu vom fi. Vom fi duşmani, vom duce războaie din acelea lungi şi nefolositoare şi ne vom nimici între noi, ne vom măcelări unii pe alţii fără rost. Dar asta ar putea conduce la distrugerea a două planete – Terra şi Proxima – chiar dacă sunt despărţite între ele de o distanţă imensă şi la dispariţia a două civilizaţii – a voastră, umană şi a noastră, deja firavă, slăbită, spuse Ly, fiica domnului Kuny.
- Dar noi am venit aici în scopuri paşnice. Nimeni nu se gândeşte la posibilitatea unui nedorit război. Am venit cu intenţia de a lega noi prietenii, deşi e cam impropiu spus „noi”, pentru că până acum n-am avut ocazia de a stabili legătura cu vreo altă civilizaţie, spuse doctoriţa Stela, aranjându-şi cu mâna părul şaten, tuns scurt, dar cu gust.
- Nu suntem atât de siguri de intenţiile voastre paşnice, o contrazise To Kuny. După cum am spus, voi, oamenii, sunteţi impulsivi, aveţi un temperament agresiv, războinic, duşmănos, ofensiv, violent; asta vă e firea, vă caracterizează. În general, toţi oamenii de pe Terra sunt astfel, fără nici o diferenţă; aşa aţi fost dintotdeauna.
- Mă scuzaţi, vă rog, domnule Kuny, însă nu este cazul să generalizăm, interveni calm Lucian. Nu cred că este potrivit să faceţi o asemenea afirmaţie, să susţineţi că întreaga omenire ar avea un caracter războinic, ofensiv, ori un temperament impulsiv. Există şi excepţii, destule, nu ştiu dacă multe sau puţine, care poate că întăresc regula menţionată de dumneavoastră; totuşi, cred că este deplasat să facem o asemenea afirmaţie. De altfel, consider că nu este tocmai potrivit să abordăm acest subiect.
- Să nu îndrăzneşti să mă contrazici, comandante! îl avertiză To, pe un ton uşor ridicat. Crezi cumva că nu ştiu despre ce vorbesc? Crezi că spun toate acestea în necunoştinţă de cauză? Îţi închipui oare că nu cunosc suficiente amănunte despre voi?! Păi, însăşi istoria omenirii îmi susţine această afirmaţie, ba încă pot spune că exprimarea mea este prea blândă, dacă ar fi să cercetăm cu atenţie evenimentele petrecute pe planeta voastră de-a lungul timpului.
- N-am de gând să vă contrazic, domnule Kuny, reluă Lucian cu diplomaţie. Dar personal consider că nu aveţi în totalitate dreptate. Nu puteţi judeca, de altfel nimeni nu poate judeca întreaga omenire, numai din prisma acestor evenimente. S-ar putea ca toate concluziile la care s-ar ajunge prin aceste metode să nu fie întocmai cele corecte. Aceasta este, desigur, părerea mea personală, dar sunt convins că nu greşesc. Dacă dumneavoastră consideraţi altfel, ăsta nu-i un motiv de supărare, însă rămân în continuare la aceeaşi părere, fără să încerc să-mi impun punctul de vedere asupra dumneavoastră sau a oricui altcuiva. Dar, cinstit vorbind, nu cred să fie aşa cum susţineţi dumneavoastră. Repet, eu cel puţin, aşa consider. Judecaţi şi dumneavoastră...
- S-ar putea să ai dreptate, comandante, îl aprobă în cele din urmă To Kuny, înmuindu-şi glasul. Dar spun numai că s-ar putea, nu că aşa este. Pe Terra încă se petrec destul de des evenimente nu tocmai plăcute, pe care nu veţi avea ocazia să le întâlniţi cât timp veţi rămâne aici.
- Vă cred, domnule, spuse Lucian. Vă asigur însă că noi ne aflăm aici cu intenţii paşnice.
- Bine, comandante. Am înţeles.
- Domnule Kuny, am dori să ne povestiţi câte ceva şi despre Proxima, dacă nu vă e cu supărare, interveni Stela cu această propunere, justificând: Discuţia despre Terra a fost inutilă, pentru că noi ne cunoaştem foarte bine trecutul, ca şi prezentul. Noi doream să aflăm câteva amănunte despre Proxima, nu să vorbim despre Terra.
- Aveţi răbdare! Nu vă grăbiţi! Vom vorbi şi despre Proxima, în curând. Avem timp destul, răspunse To Kuny, fără intenţia de a discuta şi despre Proxima.
- Dacă voi veţi continua să avansaţi tot atât de rapid, iar noi la fel de lent, atunci ne veţi ajunge în curând din urmă, ba chiar ne veţi şi depăşi. De fapt, nici nu sunteţi cu prea mult în urma noastră, deci n-aveţi decât puţin de recuperat... Voi aţi ajuns aşa de civilizaţi într-un timp relativ scurt, record, de 300-400 de ani. Noi batem pasul pe loc. Se pare că ne-au lăsat puterile. Se pare că civilizaţia noastră se va destrăma. Noi singuri păşim semeţi spre sfârşitul ei tragic. Ne îndreptăm spre apogeul civilizaţiei noastre şi nici nu ne pasă. Nu avem nici o idee salvatoare, nu putem face nici o invenţie, nimic, absolut nimic... Şi totuşi, ne îndreptăm spre un sfârşit aproape inevitabil, cu fruntea sus, spuse Ly posomorâtă.
- Ly, nu vorbi astfel! o contrazise Lia, compătimitor.
- Într-un fel, Ly are dreptate. Se pare că am ajuns la capătul puterilor noastre, confirmă To Kuny spusele fiicei sale.
- La capătul puterilor?! se miră Mihai, privind în jurul său. Sincer, nu pare...
- Într-adevăr, nu pare deloc, întări Alex.
- Domnule Kuny, ce ne puteţi spune despre planeta dumneavoastră acum? întrebă şi Lia.
To Kuny îşi fixă privirea asupra ei. Semăna atât de izbitor cu Ly, cu toate că aceasta din urmă avea ochii negri ca tăciunii şi părea a fi puţin mai tânără, în timp ce Lia, la fel de brunetă ca şi Ly, cu părul lung, uşor ondulat, avea ochii albaştri, ca două bobiţe de rouă. Iar ambele fete erau nespus de frumoase. Domnul Kuny se încruntă îngândurat, dar se încăpăţână să nu-i răspundă la întrebare:
- Încă nimic! V-am spus deja destule.
- Destule, domnule?! protestă Lucian. Aţi putea fi puţin mai generos în a ne oferi detalii despre planeta dumneavoastră, pentru că, într-adevăr, noi suntem foarte nedumeriţi în privinţa Proximei, nu a Terrei; doar de acolo venim! Despre Terra am putea duce discuţii lungi şi plictisitoare, fără nici un folos, căci şi noi, se pare că şi dumneavoastră, cunoaştem Pământul la fel de bine, sau cel puţin eu aşa cred. Însă Proxima nu o cunoaşteţi decât dumneavoastră. Noi nu ştim nimic despre ea. Ştim doar că din anumite cauze, necunoscute nouă, poartă acest nume şi că acum ne aflăm aici, undeva, pe suprafaţa ei întinsă. Suntem complet dezorientaţi. Lămuriţi-ne dumneavoastră, vă rugăm, insistă Lucian.
- Dezorientaţi, comandante?! Ei, bine, dragul meu, dacă nu cumva intenţionaţi să părăsiţi Proxima chiar în acest moment, presupun că veţi avea destul timp la îndemână pentru a vă lămuri, chiar şi pentru a vă orienta, zise To Kuny.
- De plecat, nu intenţionăm să plecăm încă; doar ce am sosit, replică Lucian.
- Şi totuşi, domnule Kuny, ce ne puteţi spune acum despre planeta dumneavoastră? îl întrebă de data aceasta Mihai, încercându-şi şi el şansa de a-l determina pe domnul Kuny să le povestească măcar câte ceva.
- Repet: deocamdată nimic! Şi nu mai insistaţi! Acum sunt ocupat şi foarte obosit. Am alte treburi. De altfel, este şi târziu. În schimb, vă voi povesti mâine ceea ce vă interesează. Peste noapte puteţi dormi aici, în oraş. Vă vom găsi camere libere şi vă vom găzdui cu multă plăcere, le propuse To Kuny amabil, fără a răspunde întrebării referitoare la Proxima.
- Nu, mulţumim. Preferăm să dormim în nava noastră, refuză Nistor propunerea făcută de domnul To Kuny.
- Cum doriţi. Eu n-am nimic împotrivă. Vă va conduce Ly, zise scurt domnul Kuny.
- Ştie unde-i nava noastră?! păru uimit Alex.
- Bineînţeles... Nick, tu să mergi înapoi, în biroul tău, să termini ceea ce ai de făcut, căci sunt sigur că nu ţi-ai terminat încă treaba pe ziua de azi şi deja este foarte târziu... Sper că am fost destul de clar în privinţa asta.
- Da, tată. Am înţeles, aprobă Nick, cu supunere.
- Iar tu, Ly, te rog să-i conduci până la nava lor, dacă ei doresc să doarmă acolo... Ştii, ei sunt străini aici şi încă nu cunosc teritoriul planetei; se simt „dezorientaţi”, ca să utilizez termenul comandantului lor. Condu-i, te rog!
- Bine, tată, răspunse Ly şi ieşi.
După ce-şi luară „la revedere” în mod adecvat de la conducătorul planetei, cei şapte tineri de pe Terra ieşiră, pornind apoi însoţiţi de preafrumoasa Ly Kuny şi de fratele ei, Nick...