*3. Prizonierii unei lumi necunoscute?!

Lucian se retrase într-o altă încăpere a navei, căci se simţea tare obosit, cât şi abătut; toate aceste discuţii la care fusese solicitat îl epuizaseră aproape complet, deşi totul părea a fi liniştit, dar situaţia îi scăpase de sub control, iar acest fapt îl deranja, deşi nu dorea să arate colegilor lui neliniştea ce-l cuprinsese, căci doar le ceruse chiar el să fie liniştiţi, tocmai de aceea se retrăsese, pentru ca starea lui de spirit să nu-i afecteze şi pe ceilalţi. Lia însă îl observă, îşi dădu seama că este agitat, îşi dădu seama şi de motivul agitaţiei lui, stătu puţin pe gânduri, apoi îl urmă în încăperea în care el tocmai intrase, să vadă ce face, cum se simte, cum se comportă. El stătea pe un scaun, cu capul între palme, cu coatele sprijinite pe genunchi, masându-şi uşor fruntea. Medita adânc, încercând să-şi limpezească gândurile, de aceea nu o auzi pe Lia apropiindu-se de el; nici n-ar fi putut să o audă, căci ea se apropiase uşor, în linişte, ca o felină, ferindu-se să facă zgomot, pentru ca el să n-o observe. Ajunsă lângă el, îi puse mâna pe umăr, ca o încurajare. El simţi atingerea uşoară; totuşi nu-şi ridică deocamdată capul, să vadă cine este. Văzând că el nu reacţionează în nici un fel, deşi avusese o uşoară tresărire, îl întrebă:
- Care-i problema, Lucian?
Recunoscându-i vocea, întrebă mirat, pe un ton scăzut, fără a ridica nici de data aceasta capul:
- Lia?! Tu eşti?
- Da, eu. Eşti surprins? Spune-mi, ce s-a întâmplat? Ce anume te preocupă?
- Nimic. De ce mă întrebi?
- Eşti chiar atât de obosit?
- Nu, nu sunt obosit, mă doare numai puţin capul... Am fost cam solicitat, să spunem aşa, deşi mie-mi place de obicei stresul; adică să fiu solicitat mai mult.
- Care-i, de fapt, problema reală? De ce nu-mi spui ce te frământă?
- De ce te interesează? De ce mă întrebi?
- Doar aşa, de formă... Nu vrei să-mi răspunzi?
- Nu te înţeleg! Ce vrei, de fapt? Aş prefera să rămân singur pentru câteva clipe. Aş aprecia dacă m-ai lăsa singur puţin timp şi dacă ai încerca să mă înţelegi, te rog!
- Înţeleg... Spune-mi, e chiar atât de greu să fii comandant? Să fii şeful?
De abia în acel moment, la auzul acelor cuvinte, îşi ridică şi el capul, privind spre ea surprins, apoi îi răspunse:
- Dacă-i greu?! Sigur că e greu! E îngrozitor de greu! Iar tu nu faci nimic prin care să-mi uşurezi munca, ba, dimpotrivă, aş putea spune chiar că faci totul ca misiunea aceasta să mi se pară mult mai grea decât este în realitate, ceea ce nu face parte din datoria unui psihiatru, sau a unui psiholog, sau a consilierului misiunii...
- Aşa ţi se pare? Îmi pare rău dacă-i aşa, nu asta-mi este intenţia, deci, am să încerc să-mi îndrept acum această atitudine greşită. Aşa că spune-mi care-i problema, ce te face să fii atât de trist, de amărât; poate că-ţi voi fi de vreun ajutor.
- Serios? Dar de ce te-ar interesa care-s problemele mele? De când te preocupă starea mea spirituală? De ce m-ai ajuta, când până mai înainte făceai tot posibilul să mă enervezi? De ce te-aş crede? Dă-mi măcar un singur motiv pentru care te-aş crede! De ce?
- Pentru că te-am văzut aşa de abătut şi nu doresc ca vreunul dintre colegii mei să sufere, nici măcar tu. Spune-mi dacă-ţi pot fi de folos cu ceva, vreau să mă revanşez faţă de tine.
- Ascultă-mă bine, Lia, nu sunt un bolnav psihic căruia să-i acorzi una dintre consultaţiile tale obişnuite, ca unui pacient de-al tău! De fapt, nu sunt bolnav deloc, spuse el.
- Adevărat? întrebă ea pe un ton sever, atribuindu-i o privire albastră dojenitoare. Nici măcar n-am susţinut că ai fi bolnav, de nici un fel, ori că ai fi unul dintre pacienţii mei. Ba chiar mă bucur că nu te numeri printre pacienţii mei, îi aruncă ea cu un aer superior, sfidător, întorcându-i mânioasă spatele şi îndreptându-se către ieşirea din încăpere.
Ridicându-se în picioare, el încercă să o oprească, vorbindu-i pe un ton rugător:
- Lia, aşteaptă! Stai, te rog... Îmi pare rău. Serios, scuză-mă! N-am vrut să spun asta.
- Dar ai spus-o deja... Nu se poate discuta cu tine în mod normal?
- N-am vrut să te supăr, sau să te jignesc cumva, afirmă el.
- Totuşi, ai făcut-o, îi reproşă ea.
- Da; şi-mi pare rău. Te rog, scuză-mă! Îmi dau seama că am fost nesuferit, dar sincer, regret. Sunt puţin tulburat; câteodată poate că nu-mi dau seama ce spun, ar trebui să treci şi tu cu vederea, să nu iei totul în serios sau să-mi atragi atenţia. Te rog...
- Bine, accept de data aceasta, deşi nu cred că ar trebui, căci scuza ta nu e chiar plauzibilă. Dar să nu se repete. Încearcă să-ţi stăpâneşti nervii şi să-ţi controlezi cuvintele.
- Am să încerc. Oricum, să lăsăm asta. Să uităm... Ce-a fost, a fost.
- Bine. În cazul ăsta, îmi spui ce te preocupă atât de mult?
- De ce ţii neapărat să afli ce anume mă preocupă? Sunt un caz atât de deosebit, încât să-ţi trezesc ţie interesul? Vrei să mă studiezi din punctul tău de vedere sau ce faci? Te interesez din punctul de vedere al psihologului, al psihiatrului, sau al consilierului misiunii? Îmi evaluezi activitatea, ca să ai ce nota în raportul tău? Ţi-am mai spus: Notează-ţi orice vrei; nu mă interesează!
- Nu, bineînţeles... Nu-i vorba despre acel raport!
- Nu?! Mă mir... Ar trebui să-ţi convină: Îţi dau motive să mă critici, să ai cu ce umple acel raport. Nu asta-ţi doreşti?
- Nu vreau să te critic, deşi, într-adevăr, nu te-ai descurcat admirabil; la prima încercare mai grea, ai cedat psihic, ai greşit destul de mult...
- Ce-ai vrea?! Stresul...
- Însă n-am venit aici ca să te judec.
- Şi atunci? Nu înţeleg... N-ar fi totuşi pentru prima oară când mă clasifici drept indisciplinat, incapabil, incompetent, inutil, de faţă cu colegii noştri, deşi te-am rugat ceva... dacă-ţi aminteşti!
- Scuză-mă! Se pare că şi eu am greşit; din nou.
- Posibil... Şi totuşi, nu pricep ce vrei de la mine acum?
- Doar să te înţeleg mai bine, dacă s-ar putea.
- Să mă înţelegi? Ce te reţine?
- Eşti dificil de înţeles, chiar şi pentru un bun specialist, dar nu încerc să te studiez din punct de vedere psihiatric, sau psihologic.
- Oamenii simpli mă înţeleg totuşi.
- Nu; te admiră, te respectă, te găsesc poate agreabil, plăcut, prietenos, dar puţini sunt cei care să te poată înţelege cât de cât, ba chiar foarte puţini.
- Iar tu te numeri printre ei?
- Nu cred. Poate că nimeni nu te poate înţelege mai bine decât tu însuţi.
- Asta da, e un mare adevăr; poate... Uneori cred că nici eu nu reuşesc să mă înţeleg prea bine. Ba chiar de mai multe ori; mi se întâmplă destul de des. Totuşi, cu nervii stau bine, să ştii. N-am probleme. Sau cel puţin, până acum nu aveam.
- Atunci... Îmi spui ce te-am întrebat?
- Da, desigur. Mă gândeam la situaţia în care ne aflăm acum. Îmi pare atât de rău că nu le-am dat dreptate roboţilor când ar fi trebuit, am greşit atât de mult...
- Nu-i vina ta. N-aveai de unde să ştii că au totuşi dreptate, îl susţinu Lia de data aceasta.
- Poate... Dar la fel de bine poate că suntem acum în situaţia asta numai din cauza mea. Dacă le dădeam crezare roboţilor şi luam măsurile cuvenite la momentul potrivit, poate aveam scăpare, poate exista o şansă, dar aşa... zise el, uimit de atitudinea ei părtinitoare.
- Nu te gândi la asta. Nu-i loc pentru regrete tardive, îl sfătui Lia, continuând să-l susţină.
- Aş vrea să nu mă gândesc, dar nu pot. Mă simt responsabil pentru tot ceea ce ni se întâmplă acum, gândul ăsta mă roade. Măcar dacă eram doar eu singur, nu era nici o problemă, dar aşa, v-am tras şi pe voi după mine, în toată povestea asta. E adevărat că n-am ştiut să iau o decizie importantă atunci când trebuia şi din cauza asta v-am tras şi pe voi după mine...
- După cum spuneai chiar tu, trebuie să fim un echipaj unit şi la bine şi la greu. Acum, după cum vezi, aşa şi suntem, adică un echipaj unit, într-o situaţie dificilă.
- Mda... Ce frumos! Lasă asta... Dacă ştiam ce trebuie să fac, eram acum împreună la bine, nu la greu. Sunt un prost, atât de prost! Ştii... Aveai dreptate! Poate că nu sunt un bun căpitan... Adică, vreau să spun comandant. De fapt, ce contează? Căpitan, comandant, conducător, sau şef, nu eu trebuia să fiu acela! Chiar trebuia să mă schimbaţi când ai propus acest lucru.
- Poate c-am fost răutăcioasă cu tine, dar încearcă să nu te frămânţi atâta, nu-ţi face bine. Nu te poţi gândi la toate. De altfel, totul părea în ordine. Poate că nici un altul nu s-ar fi descurcat mai bine decât tine în locul tău, nimeni nu putea şti ce va urma, nimeni nu poate fi perfect.
- Ba... Poate că totuşi s-ar fi descurcat. Spre exemplu, Mihai, el ar fi făcut mai bine faţă situaţiei decât mine. Sau poate Alex, el e mai mare ca vârstă, iar asta contează mult. Eu mi-am pierdut răbdarea.
- Nu mai tot face comparaţii! E inutil. Şi foarte neplăcut.
- Ai dreptate, n-ar trebui să fac comparaţii. Dar, dacă nu eram atât de încăpăţânat, nu ne-am fi aflat în situaţia asta neplăcută în care ne zbatem acum, eram departe, poate chiar pe Proxima.
- Nu putem şti. Poate că tot ne-ar fi ajuns din urmă şi ne-ar fi capturat cum au făcut-o acum, dacă asta aveau de gând, doar au posibilităţi, nu le-ar fi fost deloc greu. Ai văzut că sunt cu mult mai avansaţi decât noi.
- Poate... Dar atâta timp cât ştiu sigur că exista şi o altă posibilitate, chiar aceea de a fi reuşit, care s-a risipit numai din cauza mea, nu pot să-mi găsesc liniştea.
- Încetează să te învinovăţeşti, nu-i numai din cauza ta! Aşa a fost să fie!
- Dar chiar şi fără toate astea, tot nu mă simt bine. Acum suntem aici, iar eu nu pot să fac nimic pentru a ieşi din această încurcătură teribilă, absolut nimic. Aş vrea să pot face ceva, nu să stau degeaba. De parcă nu era de ajuns că totul e numai din cauza mea, în plus, nici nu pot face nimic pentru a schimba situaţia neplăcută în care ne-am vârât.
- Nimeni nu poate face nimic acum, nu putem decât să aşteptăm liniştiţi, după cum ai spus chiar tu.
- Ştiu; tocmai neputinţa asta mă înnebuneşte! Îmi toacă toţi nervii! Nu-mi place să fim prizonieri aici, mai ales că asta-i din cauza mea, iar eu să stau să privesc liniştit, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Aş vrea să pot face ceva.
- N-ai ce să faci. Trebuie să accepţi situaţia, realitatea.
- Am să încerc, dar nu ştiu dacă pot accepta. Oricum, n-am de ales... E deja o altă pată neagră în dosarul meu, nu-i aşa? Se adaugă la celelalte... S-au strâns destule în şase ani.
- Ah, afurisit raport! Nu mai tot aminti de el!
- Sunt curios... Aş vrea să ştiu ce-ai scris despre mine până acum. Nimic bun, presupun...
- Nu contează... zâmbi Lia într-un fel anume; adăugă: Acum te simţi mai bine, după ce-ai vorbit cu mine? Ai scăpat de nervi?
- Da, puţin; poate...
- Mă bucur că te-am putut ajuta cu ceva.
- Nu vreau ca ceilalţi să observe că sunt neliniştit şi îmi fac probleme. Trebuie să fiu tare, căci ei trebuie să aibă încredere în mine. Deşi uneori mi-e atât de greu... De aceea m-am retras, dar tu m-ai observat; bine că nu şi ceilalţi.
- Da; e greu să fii comandant... comentă ea.
- Mai ales când n-ai nici un sprijin din partea celorlalţi, o completă el. Nici măcar din partea ta; sau mai ales din a ta...
- Eu ţi-am acordat sprijinul meu, acum.
- Da, acum; doar acum... Întrebarea este dacă mi-l vei acorda şi în continuare, de acum încolo...
- Nu te aştepta la prea mult din partea mea!
- De asta mă temeam şi eu. Păcat... Ne-am înţelege destul de bine. Sper numai să nu redevii ca înainte, când nu făceai altceva decât să mă cicăleşti. Poate că putem fi totuşi prieteni.
- Ce-ai spus? Prieteni?! Asta nu! Doar colegi, nimic mai mult. Nu uita asta niciodată!
- Sigur. Atunci... Mulţumesc pentru ajutor, colega. A fost foarte drăguţ din partea ta.
Apoi amândoi reintrară în încăperea în care erau şi ceilalţi colegi ai lor, adică pe puntea principală. Cu toţii erau îngânduraţi şi cuprinşi de o stare de agitaţie. Nava cea gigantică îşi continua zborul lin şi liniştit. Curând însă, gândurile îi părăsiră. Nava cea gigantică se oprise. Dar nu pentru mult timp. Staţionă numai câteva clipe, apoi simţiră cum o ia încetişor şi uşor în jos. Acest lucru stârni curiozitatea componenţilor echipajului terestru. Pentru ei a se îndrepta în jos însemna a ateriza pe suprafaţa unei planete. Curios numai faptul că gigantica navă se îndrepta în jos pe verticală, în linie dreaptă, sau cel puţin aşa simţeau ei în acel moment.
Într-adevăr, gigantica navă se pregătea să aterizeze pe o planetă. Nu trecuseră decât două, maxim trei ore terestre de când fuseseră introduşi în gigantica navă fără voia lor. Simţiră o zguduire uşoară de tot, fără a fi însoţită de nici cel mai mic zgomot, iar gigantica navă se opri. Misterioasa navă atinsese desigur solul. Solul unei alte planete, dar nu ştiau a cărei planete... Din nou se întrebară în gând ce se va întâmpla oare cu ei? Vor fi oare prizonierii unei lumi necunoscute şi complet diferite de a lor? De ce erau aduşi aici? În ce scop? Doreau oare cei din misterioasa navă să-i transforme în vreun soi de sclavi, să-i asuprească, să-i pună la cine ştie ce munci, sau... Ce-i aştepta afară?! Stătură câteva clipe nehotărâţi, apoi deschiseră trapa navei lor, după care ieşiră afară din „Pacifis”, rând pe rând, primul fiind Lucian, la insistenţele colegilor săi, doar el era „şeful”... Erau în interiorul uneia dintre încăperile giganticei nave. Cercetară cu interes aparatura cu care era dotată nava cea rotundă. Nu se atinseră de nimic. Priveau numai de jur împrejurul lor. Deodată se deschise trapa giganticei nave sferice. Ceea ce li se păru însă ciudat şi le atrase atenţia imediat, fu faptul că trapa navei în care intraseră era egală cu trapa navei lor. Era deci evident că „Pacifis” nu intrase pe acolo, ci intrase pe altă parte, unde era o deschizătură mai mare, căci pe acolo n-ar fi avut loc. Atunci îşi închipuiră că fiinţele care se aflau în interiorul giganticei nave erau egali cu ei ca mărime, sau cel puţin aproape egali, iar deschizătura cealaltă, prin care intrase nava lor, o foloseau, probabil, pentru a introduce în interiorul navei obiecte mai mari, de pildă încărcătură de interes ştiinţific, ori materiale pentru anumite construcţii, sau chiar, ca şi în cazul lor, pentru a transporta nave mai mici, sateliţi artificiali, ori roboţi, probabil pe acelea care erau defecte şi necesitau reparaţii.
După ce se săturară să tot studieze din priviri aparatura uriaşei nave, se îndreptară spre trapa ce-i aştepta deschisă, invitându-i parcă să iasă de acolo. Prin urmare, ieşiră din misterioasa navă spaţială sferică. „Pacifis” rămase acolo stingheră, în interior. Primul care ieşi afară fu tot Lucian; „avantajul” comandantului... Nici nu ieşi bine, că din toate părţile îl înconjură brusc un aer alb ca laptele, dens, dar foarte curat, plăcut, îmbietor.
- Ce loc ciudat! aprecie Lucian.
- Doar ciudat e prea puţin spus, şefule, adăugă Nistor, imediat în urma lui.
Apoi coborâră şi ceilalţi. Păşeau pe solul unei planete total necunoscute şi pare-se, neospitalieră şi nu se simţeau deloc comod, ori în siguranţă şi nici prea bine. De altfel, trebuie să-i înţelegem. Cum ar fi putut să se simtă bine pe teritoriul unei planete pe care ei nu doriseră deloc să ajungă şi pe care se considerau prizonieri şi încă, mai ales, ai unor fiinţe mult superioare lor din punct de vedere tehnic, mult mai avansate din punct de vedere al civilizaţiei şi inteligenţei? Mai întâi cercetară cu privirile exteriorul navei aceleia sub formă de glob, pe care nu avuseseră încă prilejul să-l admire, cu excepţia doctoriţei Stela, căci ei stătuseră doar în interior. Constatară cu uimire că era într-adevăr uriaşă. Pe lângă ea, ei şi nava lor erau doar nişte pitici. Erau nişte particule neglijabile, nedemne de a fi luate în seamă de uriaşul vehicul spaţial. Apoi cei şapte schimbară între ei câteva priviri. Toţi erau uimiţi de tehnica avansată ce li se înfăţişase înaintea ochilor. Pe neaşteptate, trapa uriaşei nave se închise, fără a produce cel mai mic zgomot. Uriaşa navă se ridică. Se pregătise de zbor. Era gata să plece. Şi chiar părăsi solul planetei necunoscute pe care îi adusese pe cei şapte tineri astronauţi. Dar Mihai îşi aduse aminte în acel moment că în interiorul acelui glob uriaş se afla şi nava lor, „Pacifis”. Şi atunci strigă:
- Hei... Şi nava noastră?! Ce faceţi? Dar... „Pacifis”? Hei! Înapoiaţi-ne-o! N-aveţi dreptul să... La naiba! Hoţilor!
Dar cine altcineva să-l audă, dacă nu doar colegii lui, care se treziseră şi ei...