poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 620 .



Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-09-25  |     | 



*5. Proxima.

Sălile lungi, nici foarte înguste, nici foarte largi, erau dotate cu aceeaşi aparatură modernă şi atât de necunoscută celor şapte tineri, ca şi cea din nava aceea rotundă şi gigantică. Se îndreptară către una dintre săli, spre care porniseră mai întâi cei doi roboţi, unde în curând zăriră iarăşi trei tăbliţe, confecţionate din acelaşi material lucios, dar de culoare neagră. Tocmai din cauza culorii se distingeau cu uşurinţă, pereţii sălilor fiind albi. Spre surprinderea lor, pe prima plăcuţă scria cu litere majuscule de tipar argintii, strălucitoare: „WELCOME TO THE PROXIMA PLANET!” Toţi, cu excepţia roboţilor, rămaseră interzişi, muţi de uimire. Va să zică spusele roboţilor se adevereau din nou. Se aflau deci, conform acelui mesaj, exact pe planeta Proxima, adică destinaţia lor. Deşi cuvintele erau scrise în limba engleză, cu toţii înţeleseră conţinutul scurtului mesaj, inclusiv Lucian. Se uitau încă stupefiaţi şi muţi de uimire spre tăbliţa aceea nevinovată. Oare de unde ştiuseră roboţii că era vorba despre Proxima?! Fără a spune nimic, merseră apoi mai departe.
Pe o a doua tăbliţă stătea scris, după cum se aşteptau, în franceză: „SOYEZ LES BIENVENUS AU PLANÉTE PROXIMA!” Din ce în ce mai surprinşi, şocaţi chiar de aceste mesaje scurte, bineînţeles, cu excepţia roboţilor, porniră şi spre locul în care se afla şi a treia tăbliţă de acest fel.
Pe aceasta, acelaşi mesaj era aşternut în limba română, după cum se aşteptau şi ei: „BINE AŢI VENIT PE PLANETA PROXIMA!” Planeta Proxima... scria destul de clar, cu litere majuscule de tipar, argintii... Stupoare generală în rândul celor şapte tineri, care nu ştiau ce să mai creadă... Rămăseseră pe loc, în dreptul celei de-a treia tăbliţe, citind-o în gând şi recitind-o fiecare de mai multe ori. După câtva timp de tăcere, începură să prindă grai.
- Proxima?! murmură şoptit lunganul. Serios?! Chiar suntem pe Proxima?! Pe bune?!
- Nu putem şti sigur, răspunse Alex, la fel de şoptit.
- Poate au aflat că vrem să ajungem pe Proxima şi îşi bat joc de noi. Nu-i frumos din partea lor! Cine ştie ce planetă o fi asta, presupuse Lucian, încă neîncrezător.
- Eh, aş… Nu se poate, îl contrazise Maria.
- Aceasta este Proxima! Trebuie să-i credem, adăugă Lia.
- Dacă sunt atât de inteligenţi şi civilizaţi înseamnă că e cu neputinţă să mintă, întări Stela.
- Şi apoi, n-au motive să se teamă de noi, zise şi Mihai.
Porniră, în fruntea lor fiind roboţii, care mergeau siguri pe ei, de parcă ar fi ştiut cum şi unde se îndreaptă. Ceilalţi îi urmau fără să şovăie, fără a le pune întrebări. Sub paşii lor, podeaua sălii, confecţionată din acelaşi material alb, strălucitor, răsuna uşor, melodios, în surdină, într-un ritm cadenţat. Părea a fi ceva de plastic, sau marmură, dar cu siguranţă că nu era nici una, nici alta. Iar de fibră optică, termopan, lemn, sau orice alt material cunoscut celor şapte tineri nici nu putea fi vorba.
- Ce-o fi cu roboţii ăştia? Ce siguri sunt pe ei! De parcă ar mai fi fost pe planeta asta de cel puţin încă o mie de ori; totul li se pare familiar... Nu zic că n-ar fi aceasta Proxima, nu spun că ne-ar fi înşelat, dar e ceva la mijloc. Ceva nu pare a fi în regulă, spuse Nistor.
- De acord cu tine, lungane, îl aprobă şeful; adăugă surâzând: Deşi nu-mi dau seama de când ai început să filosofezi... Probabil ţi se trage de la lipsa dulciurilor. Cât timp crezi că mai poţi rezista fără ele?
- Hai, mă, şefu’... Eu vorbeam serios! Chiar mi se pare că nu e totul în ordine pe aici.
- Sigur, Nis! Am înţeles şi am fost de acord cu tine. Cât despre micul adaos, cel cu dulciurile, nu te supăra, te rog!
- Cine s-ar putea supăra pe tine, şefu’?!
- Nu ştiu ce nu vi se pare vouă în ordine pe aici, spuse Maria.
- Chiar aşa; e multă ordine în jur, foarte multă, zise Lia.
- Întocmai; prea multă… o completă Lucian.
- Nu văd nimic rău în asta, zise şi doctoriţa.
- Dar tot nu ne-a ieşit nimeni în cale până acum. Nu ne-a întâmpinat nimeni, se legă Alex de acest amănunt.
- Asta aşa e, îl aprobă Stela îngândurată.
- Şi oare de ce? continuă Alex. Ce rost ar avea să se ascundă de noi?! E ceva necurat la mijloc.
- Ba nu e nimic la mijloc! se opuse ferm Mihai.
Aveau păreri contradictorii, încă nu prea bine conturate în mintea lor, aşa că nu se luară la ceartă pe această temă; oricum, nu le-ar fi permis Lucian, care ţinea foarte mult la buna-înţelegere între membrii echipajului. Mergeau deci înainte, conduşi tot de cei doi roboţi, privind totul din jur cu luare-aminte. Plafonul, pereţii sălilor şi podeaua erau confecţionate din acelaşi material alb, cu a cărui prezenţă începuseră deja să se obişnuiască. Înaintau încet, dar nu le ieşea nimeni în cale, să-i lămurească.
Deodată ajunseră în faţa unui fel de uşă. Robby apăsă pe un buton situat într-un loc ferit de privirile lor, iar uşa se deschise. Felix intră primul, iar apoi, imediat după el, Robby, după care urmară şi ceilalţi, fără a şti unde vor ajunge. Constatară că intraseră într-un fel de cabinet, dar nu ca acela al directorului Institutului, ci unul complet diferit, deşi aparent simplu, mult mai modern... altfel! Cei şapte tineri înmărmuriră, pe chipul lor întipărindu-se, în modul caracteristic fiecăruia, uimirea... Evident, numai roboţii nu păreau a fi impresionaţi, dar fiind roboţi, nici nu puteau fi deloc impresionaţi. Ceilalţi însă, nu-şi puteau ascunde emoţia ce punea stăpânire pe ei încetul cu încetul. Vă întrebaţi de ce?! Din cauză că...
La birou, dacă se poate spune că era un birou, stătea un om, dacă era un om. Oricum era prima fiinţă extraterestră vie pe care aveau ocazia s-o vadă de când se aflau pe această ciudată planetă şi era probabil unul dintre locuitorii ei. Acum poate aveau şansa să se lămurească dacă se aflau sau nu pe Proxima. Extraterestrul era brunet, avea părul scurt şi deci, negru, iar ochii, după cum putuseră observa cei şapte tineri, îi erau la fel de negri. La fizic semăna foarte mult cu oamenii de pe Terra; nici nu s-ar fi zis că n-ar fi unul dintre ei, ci un extraterestru. Deşi era aşezat, părea destul de înalt, avea aceeaşi înfăţişare, aceleaşi trăsături ca ale oamenilor de pe Terra; totuşi, fiind vorba despre un locuitor al acestei planete, era un extraterestru. Incredibil!!! Când îi zări pe noii sosiţi, extraterestrul nu păru deloc impresionat de apariţia lor; mormăi doar ceva în limba lui, după care îşi văzu liniştit de treabă, părând a fi foarte ocupat. Dar componenţii echipajului terestru nu auziră decât vreo câteva frânturi de cuvinte, de nedesluşit şi evident, nu înţeleseră nimic, absolut nimic. Se aşternu o linişte deplină. Cei şapte, încă şocaţi de aproape tot ceea ce li se întâmplase în ultimele câteva ore, se priveau nedumeriţi, neştiind ce să facă. Mihai prinse parţial curaj şi sparse liniştea aceea pătrunzătoare cu glasul lui:
- Ne... Vă, să... rog... Scuzaţi... Nu, nu ce-aţi spus... Am înţeles, adică n-am... Noi nu de aici... Suntem planetă... departe... alta... Repetaţi! Înţelegeţi?! Adică... Vă rog să... se bâlbâi serios Mihai, însă dându-şi seama că astfel nici măcar el nu reuşea să înţeleagă ce dorea să spună, încercă să reia firul mai corect, cu mai mult discernământ, deşi încă se bâlbâi puţin, din cauza emoţiilor:
- Ne... ne... ne... Vă... vă... vă rog să... să ne scuzaţi! Nu... Nu am înţeles ce-aţi spus! Noi... noi nu... nu suntem... de aici...
- Aaa... tresări zâmbind extraterestrul. Deci, voi sunteţi vizitatorii veniţi de pe planeta Terra! îşi aduse brusc aminte extraterestrul, care, de astă dată, spre suprinderea crescândă a celor şapte tineri, vorbise foarte corect gramatical în limba română, pronunţând cu uşurinţă toate cuvintele, cât mai clar cu putinţă; se ridicase în picioare.
- Noi... Dacă suntem?! De pe Terra?! Noi?! Nu, nici gând! Adică... da! Noi suntem de pe Terra! Bineînţeles! Cum să nu fim noi cei de pe Terra?! fu rândul comandantului să se încurce, tot din cauza emoţiilor.
Extraterestrul surâse, amuzat de răspunsul primit, apoi continuă, tot în limba română, pe înţelesul celor şapte:
- Bine aţi venit pe planeta Proxima, oameni de pe Terra!
- Mulţumim, rosti Lucian în numele lui şi al colegilor; pentru că trecuse de starea emoţională ce-l încercase înainte, întrebă: Proxima?! Chiar este aceasta, cu adevărat, planeta Proxima?
- Sigur, întări extraterestrul. Aceasta este planeta căreia voi îi spuneţi Proxima.
- Noi?! se miră Lucian.
- Desigur, voi... Noi avem o altă denumire pentru planeta noastră şi în general, pentru ceilalţi aştri, dar pentru voi, aceasta este planeta Proxima, cum aţi denumit-o... Vă rog frumos să ne scuzaţi că nu v-am întâmpinat, dar la ora asta pe planeta noastră toţi sunt ocupaţi. Au de lucru la birouri, ori în altă parte. Ne scuzaţi, nu?
- Să vă scuzăm?! păru uimit Lucian. Desigur, nu-i nici o problemă. Nici nu ne aşteptam la o întâmpinare.
- Ba da, problema e că aţi sosit cam devreme. Nu vă aşteptam la ora asta, aşa de devreme, zise extraterestrul.
- Devreme?! Ne aşteptaţi?! repetă uluit Mihai.
- Desigur. Dacă veneaţi puţin mai târziu, vă făceam o primire frumoasă. Dar aşa... Pentru orice eventualitate, v-am lăsat nişte mesaje, având în vedere că aţi putea sosi mai devreme decât cum ne aşteptam noi.
- Ah, da... Tăbliţele acelea, îşi aminti Nistor, care atrăsese atenţia asupra lui prin înălţimea sa, ce nu putea trece neobservată.
- Exact, aprobă extraterestrul, apoi se prezentă: Mă numesc Nick... Nick Kuny. Vă rog să-mi spuneţi pe nume, Nick, sau Nicky, dacă vreţi, îi invită extraterestrul cu amabilitate.
Invitaţia acestuia îi conveni de minune lui Lucian, care nici nu avea de gând să-i spună altfel. Comandantul misiunii îl cercetă cu atenţie. Extraterestrul era destul de tânăr, de vârsta lor, a celor şapte şi avea trăsături frumoase. Părea a fi puţin mai mare ca vârstă decât Mihai şi era un băiat frumos. Brunet, cu ochii negri ca tăciunii, cu o privire ageră, întreaga lui înfăţişare lăsa să se întrevadă că este deosebit de inteligent. Era plăcut privirii, agreabil; în mod ciudat, chiar părea a fi un terestru, ca şi ei. Dar în mod sigur nu era.
- Nick... Văd că eşti un extraterestru prietenos, căci pentru noi, eşti totuşi un extraterestru, de moment ce eşti un locuitor al planetei Proxima. Dar spune-mi, te rog, de unde ştii limba noastră?
- Ah, nimic mai simplu. Cei de pe planeta noastră cunosc toate limbile vorbite pe planeta voastră, Terra, explică simplu şi direct Nick.
- Serios?! Pe toate?! Cum se poate? Adică... Chiar pe toate? se miră sincer Lucian, devenind, ca de obicei, tare curios; impresia că locuitorii planetei ar putea fi răi se risipise complet.
- Yes, sir! Just I told you! Why dont you trust me? (Da, domnule! Doar v-am spus! De ce nu aveţi încredere în mine?) spuse Nick într-o engleză corectă şi curată, de ai fi jurat că e cu adevărat englez, cu un accent adecvat.
- Cine ţi-a spus că n-aş avea încredere în tine? întrebă Lucian în limba română, dat fiind că el doar înţelesese ceea ce Nick îi spusese, însă nu-i putea răspunde în engleză.
- Dont you speak english? (Nu ştii englezeşte?; Nu vorbeşti engleza?) se interesă Nick.
- Ăăă... No, I dont know english, only a little. (Nu, eu nu ştiu engleză, decât puţin.) se strădui Lucian să-i răspundă în engleză, vorbind destul de pocit, cu un vădit accent românesc, după care continuă în limba română, spre a se scuza: Nu vorbesc curent limba engleză. N-o ştiu bine, decât din auzite. În schimb, de înţeles, o înţeleg perfect, dar din păcate n-am studiat-o.
- Ah, da?! Nu face nimic. N-are importanţă... Peut être... Parlez vous français? (Poate că... Vorbeşti franceză?) îşi continuă Nick demonstraţia.
- Non... (Nu...) negă categoric Lucian. Deloc. Franceza doar o înţeleg, dar de vorbit nici gând, nu ştiu deloc. Nici măcar cât engleza.
- Oh, mais pourquoi? La français langue est très belle! (Oh, dar de ce? Limba franceză este foarte frumoasă!) spuse Nick.
- Oui, mais je... (Da, dar eu... ) începuse Lucian o idee în franceză, pe care însă o termină în română: Nu m-am ocupat nici de franceză!
- Nu contează, surâse Nick. Sprechen Sie deutsch? (Vorbiţi germana?)
- Nein! (Nu!) răspunse Lucian, din nou negativ.
- Atunci poate... Parlare italiana? (Vorbiţi italiana?) insistă Nick.
- No... (Nu...) negă însă Lucian, justificând: Deşi italiana seamănă mult cu româna, ar fi fost uşor de studiat. Oricum, ca şi în celelalte cazuri, înţeleg destul de binişor, mai ales datorită asemănării cu limba noastră. Dar nu cred că m-aş descurca cu vorbitul. Poate dacă aş încerca...
- Probabil că ştii doar româna? presupuse Nick.
- Numai asta mi-a plăcut, se scuză Lucian, adăugând: De fapt, nu mi s-a părut necesară studierea celorlalte, atâta timp cât n-am avut nevoie de ele.
Nick zâmbi puţin, apoi îl întrebă:
- Dar cum te cheamă pe tine, prietene de pe Terra?
- Lucian, răspunse acesta simplu, bucuros de o întrebare la care putea da un răspuns sigur.
Nick îl fixă cu ochii săi mari şi negri şi pe neaşteptate exclamă, părând surprins:
- Lucian?! Lucian ai spus?! întrebă apoi, cu privirea încă aţintită asupra tânărului comandant.
- Da, aşa am spus. Dar ce-i cu asta? se miră Lucian.
- Ah... Nimic! Absolut nimic... spuse Nick îngândurat; adăugă: Este un nume foarte frumos, iar tu eşti tare simpatic, ca şi numele tău.
- Mulţumesc, spuse Lucian, zâmbind degajat.
- Care dintre voi este conducătorul misiunii voastre? se interesă Nick.
- Cred că... Chiar eu sunt acela, răspunse simplu Lucian, zâmbitor; se apropie de Nick: Comandant Enka Lucian. Îmi pare rău că nu m-am prezentat până acum.
- Nu face nimic, nu trebuie să te scuzi. Deci, tu eşti conducătorul?
- Cred că da... Dacă stau să mă gândesc... Sunt comandantul misiunii şi al navei noastre, „Pacifis”, deci, răspund de întreaga misiune, ca şi de starea navei.
- Îmi pare bine să te cunosc, zise Nick şi-i întinse mâna.
- Îţi dai seama că şi mie, îi răspunse Lucian, strângând bucuros mâna lui Nick.
- Şi cum va trebui să-ţi spun de acum încolo? Comandant Lucian, sau domnule comandant, sau domnule Enka, ori poate comandant Enka? Sau domnule comandant Enka?
- Nici gând, se împotrivi categoric Lucian, zâmbind. Mi-ar face plăcere să-mi spui simplu Lucian, sau Luci, dacă preferi, căci aşa mi se adresează toţi cei care-mi sunt prieteni, iar pe tine aş dori, dacă se poate, să te consider unul dintre prietenii mei.
- Bine. S-a făcut, prietene! Aşa va fi! Am să-ţi spun pe nume, dacă asta-ţi este dorinţa. Oricum e un nume frumos. Dar nu crezi că pentru un comandant, ar fi trebuit să ştii şi câteva limbi străine, cel puţin pe cele principale, mai importante?
- N-am considerat strict necesar. Probabil că ar fi trebuit totuşi, ar fi fost mai bine.
- Ce-ai fi făcut dacă nu ştiam româna, noi, cei de pe planeta Proxima?
- În caz de necesitate, colegii mei cunosc destule limbi străine, s-ar fi descurcat ei; cu siguranţă că mi-ar fi tradus şi mie, nu m-ar fi lăsat baltă... De altfel, mai sunt şi roboţii...
- Iar în caz că n-am fi cunoscut nici una dintre limbile vorbite pe Terra, ce-aţi fi făcut? Limba noastră presupun că n-aţi fi înţeles-o, nici unul dintre voi. Nici măcar roboţii voştri.
- În acest caz, presupun că ar fi trebuit să ne înţelegem prin semne până găseam o altă modalitate de a comunica, ceea ce nu este cazul de faţă, de moment ce cunoaşteţi limba noastră; se pare că ne vom înţelege foarte bine, fără probleme, fără să ne străduim prea mult.
- Desigur, îl aprobă Nick, apoi privi spre ceilalţi. Eu v-am spus deja cum mă numesc, însă până acum nu l-am cunoscut decât pe comandantul vostru. Şi voi, ceilalţi?
Nick porni spre grupul celor şase; cu Lucian făcuse deja cunoştinţă. Se opri în dreptul campionului. Îl întrebă:
- Tu, tinere? Cum te numeşti?
- Mihai, spuse campionul, dând mâna cu Nick.
- Mihai... Ce nume frumos! aprecie Nick, îngândurat.
- Ristea Mihai, adăugă campionul, completându-şi numele.
- Mihai Ristea deci... Tot e un nume frumos, rămase la părerea sa Nick, care părea a fi prietenos, sau poate chiar era prietenos. Şi tu eşti...? se interesă Nick.
- Şeful securităţii misiunii, răspunse Mihai, presupunând că asta dorea Nick să afle.
- Şeful securităţii; adică?! solicită Nick lămuriri suplimentare.
- Adică sunt răspunzător de viaţa membrilor echipajului nostru, sau aşa ceva, explică Mihai, tare emoţionat.
- Aha, pricepu Nick. Încântat de cunoştinţă!
- Şi mie-mi pare bine, zise Mihai, roşind serios; campionul emotiv...
Cum Nick se apropie de lungan, privi serios în sus:
- Şi tu eşti cu ei, în echipaj? se miră tânărul Kuny.
- Nistor Harris, geograf, se prezentă lunganul şi strânse mâna celui despre care aflase că se numeşte Nick. 2,18 m... adăugă Nis şoptit, lămurindu-şi interlocutorul asupra înălţimii sale.
- Impresionant, murmură Nick, apoi se apropie de genetician.
- Ştefan Alexandru. Pe scurt, Alex.
Nick dădu mâna şi cu el, apoi sosise rândul fetelor.
- Stejăran Stela-Anca, medicul echipajului, se prezentă doctoriţa.
Neştiind cum altfel ar putea-o saluta, Nick îi strânse uşor mâna, zâmbindu-i.
- Stancu Laura-Lia, consilierul misiunii, se prezentă şi ea, iar Nick o salută la fel ca pe doctoriţă.
Mai rămăsese doar blondina cea mărunţică, pe care Nick nu o remarcase până în acel moment, ea fiind cam micuţă. Cum ajunse însă în dreptul ei, se opri ca fermecat, privind-o intens în ochii ei cei verzi, ca de smarald.
- Stoica Maria, biolog, zise ea, roşind toată, simţindu-se admirată.
De cum îi auzi glasul, Nick simţi cum inima începea să-i bată tare, mai tare ca de obicei şi rămase tăcut, cu privirea aţintită asupra ei. După câteva clipe bune, îi strânse uşor mâna, fără a spune nimic, dar privirea lui vorbea destul, în locul lui. Reveni la locul său, destul de tulburat, iar privirea lui o căuta într-una pe blondină. Spuse către toţi, încurcându-se chiar şi el puţin:
- Ah… Păi… Eu... Mă... Mă bucur că... Adică, îmi... Îmi pare bine că v-am cunoscut pe toţi.
- Evident; şi noi ne bucurăm, replică Lucian, care observase ceea ce se petrecuse cu Nick în momentul în care o zărise pe simpatica blondină; nu-i era greu să înţeleagă ce anume.
- Sunteţi foarte tineri, toţi... Chiar şi tu, Lucian. Fără să te superi, nu pari a fi conducătorul lor. În primul rând, eşti prea tânăr, la fel ca şi colegii tăi. Presupun că un comandant ar trebui să fie puţin mai în vârstă şi ceva mai sever, mai exigent cu echipajul său.
- Ceea ce nu e desigur valabil şi în cazul meu, după cum se vede. Colegii mei sunt prietenii mei; îi consider şi îi tratez ca atare, la fel şi ei pe mine. Iar în privinţa vârstei, nu-i vina mea, aşa s-a nimerit să fie, am fost cu toţii tineri, nu pot schimba nimic în acest sens. Dar sunt sigur că nici unul dintre colegii mei nu este supărat pentru faptul că eu aş fi comandantul lor. Mai ales cei cu puţin mai mari decât mine ca vârstă.
- Ştii... Sunt convins că nu sunt supăraţi. N-ar avea motive. Nu cu un asemenea comandant ca tine. Ba chiar cred că ar trebui să fie bucuroşi că tu eşti şeful.
- Mulţumesc, Nick. Dar prefer să mă considere prietenul lor, nu şeful lor.
- Sunt norocoşi să aibă un asemenea prieten, ca tine, aprecie Nick. Iar cel mai tânăr dintre voi, care ar fi? se interesă el.
- Eu... răspunse timid Mihai.
- Ah, tu... Mihai Ristea, dacă am reţinut corect; şeful securităţii misiunii...
- Exact, îl aprobă campionul.
- Bine, surâse Nick, apoi îi întrebă: Vreţi cumva să vă conduc la cel care dirijează treburile pe planeta noastră?
- Da, desigur, spuse şoptit Maria, iar perlele acelea mici şi verzi, care-i străjuiau obrajii fini, luciră vesele, în timp ce o şuviţă din părul ei cel blond îi acoperi fruntea albă.
Maria aşeză la loc bucla galbenă şi nărăvaşă. Nick Kuny o urmări insistent cu privirea lui cea neagră, rămasă parcă blocată asupra ei, apoi, după un timp reluă:
- Cel care dirijează treburile pe planeta noastră este tatăl meu, To... To Kuny. Urmaţi-mă! Vă conduc la el.
Ieşiră din încăperea aceea şi ajunseră în sala subterană. Merseră până la capătul ei, în direcţie opusă celei din care veniseră. Sub paşii lor, deloc grăbiţi, podeaua albă răsuna uşor în acelaşi ritm cadenţat, altfel nici un alt sunet nu se auzea, de nicăieri.
Ajunseră în dreptul unor scări automate, ale căror trepte îi duse până într-un frumos oraş de pe planeta Proxima. Când văzură acel oraş, părerile anterioare ale celor şapte, potrivit cărora pe Proxima s-ar afla o civilizaţie subterană se spulberară imediat...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!