*98. Cometele. Venus – frumuseţe, iubire, primăvară.

Norul Oort, straniul loc de provenienţă al cometelor ce vizitau ocazional sistemul solar. Cometele, ca şi asteroizii, păreau a fi resturi rămase de la formarea sistemului solar, deci bucăţi mici de resturi spaţiale, care vâjâiau pe orbite mari, îndepărtate, în jurul Soarelui. Aici, atât de departe de astrul central, rămâneau solide, fără cozi, deplasându-se rapid în spaţiu, ca nişte bulgări de zăpadă murdari, bucăţi de gheaţă murdară, amestecată cu praf şi pietricele.
De pe Terra, cometele nu se puteau observa decât când acestea se apropiau de Soare. Atunci, datorită razelor solare, cometa începe să se topească, eliberând în spaţiu gaz şi praf ce formează un nor strălucitor, numit coamă, care înconjoară nucleul solid al cometei. Un curent constant de particule, de la Soare, numit vânt solar, suflând contrar direcţiei coamei, formează în spate o coadă spectaculoasă. Coama se întinde spre coadă şi se poate rupe în panglici subţiri colorate, răsucite delicat în vârteje. Majoritatea cometelor cunoscute au nucleul de mărime mai mică de 10 km, coamele putând avea 80000 de km, iar cozile putând depăşi 1000000 de km. Orbitele unor comete sunt foarte lungi, purtându-le departe, în afara sistemului solar, aceste comete putând fi văzute de pe Pământ o dată la câteva mii de ani, când se apropie de Soare; cometele cu orbite mai scurte apărând mai des, fiind astfel mai uşor de identificat, cât şi de prezis întoarcerea lor în apropierea Soarelui.
Cometele strălucitoare formează de obicei două cozi principale; o coadă dreaptă, albăstruie, întinzându-se în spatele cometei, îndepărtându-se de Soare, aceasta fiind gazul din cometă suflat de vântul solar, iar alta, din praf alb-gălbui, cu o altă direcţie. Cometele cu nucleul mai mare de 40-50 de km pot deveni mai clare, vizibile cu ochiul liber de pe Terra. Cea de-a doua coadă, formată din praf alb-gălbui, traversează traseul orbital al cometei. Dar unele comete pot avea mai mult de două cozi, desfăcându-se într-un evantai multicolor, precum coada unui păun.
Desigur, nava albastră „Pacifis” aflându-se atât de departe faţă de Soare, cometele identificate şi observate de cei şapte tineri nu erau aşa de spectaculoase, lipsindu-le cu desăvârşire coamele şi cozile; se cam asemănau cu corpurile îngheţate din banda lui Kuiper sau chiar cu unii asteroizi mai mici din Centura de Asteroizi dintre Marte şi Jupiter. Totuşi, cei şapte tineri le acordară atenţia cuvenită.
Între timp, Lia îşi începuse legenda aferentă celei de-a doua planete a sistemului solar, Venus, o planetă solidă, asemănătoare Terrei, lipsită de sateliţi naturali şi învârtindu-se încet în jurul Soarelui, în sens invers acelor ceasornicului, în direcţie opusă rotaţiei Pământului şi a multor alte planete, pe Venus o zi fiind mai lungă decât un an. Iată mitul lui Venus, cel mai strălucitor corp ceresc văzut cu ochiul liber de pe Terra, motiv pentru care planetei i se mai spune şi „Luceafăr”, mit pe care-l începuse Lia de câtva timp:
- Venus este...
- Ştiu! o întrerupsese tânărul Mihai. La romani, Venus este zeiţa frumuseţii şi a iubirii; vechii greci o numeau Afrodita.
- Exact, îl aprobă Lia. Dacă ştii tu, povesteşte-ne legenda ei, îl invitase ea.
- Ah, nu... Nu ştiu chiar atât de multe, decât ceea ce am reţinut până acum din povestirile tale, recunoscu Mihai. Mai bine spune-ne tot tu.
- Fie... De acord, surâse Lia. Străveche divinitate latină, Venus, avea un sanctuar lângă cetatea Ardeea, înainte chiar de fondarea Romei. Multă vreme s-a considerat că ea veghea asupra vegetaţiei şi grădinilor, ajungând ulterior să fie privită de către unii autori ca un demon care media rugăciunea, însă toate acestea erau destul de neclare. În secolul al-II-lea î.Hr., Venus a fost asimilată cu zeiţa Afrodita din Panteonul elen, în urma acestei fuziuni, Venus devenind, dintr-o divinitate arhaică agrară cu un mit obscur, zeiţa frumuseţii, a iubirii, a voluptăţii, a primăverii. Gens Iulia, care pretindea că descindea din Enea, o considera drept strămoaşa ei. La Roma, Venus avea două temple. Venus a avut cu Marte un fiu, pe care romanii îl numeau Amor sau Cupidon, un zeu al iubirii, înarmat cu un arc şi o tolbă cu săgeţi; el trăgea asupra celor pe care dorea să-i facă să se îndrăgostească.
„Hmm...” îşi spuse în gând Lucian, privind pe ascuns spre domnişoara Barbie, cu coada ochiului, continuând în gând ideea: „Ar prinde bine acum să existe cu adevărat acest Cupidon, să tragă cu una dintre săgeţile lui fermecate în tine, nu în mine, că eu sunt deja îndrăgostit... de tine!” Însă ideea rămase doar în gândul său; nu o rostise cu voce tare, să fie auzit de ceilalţi, nici chiar de povestitoare. Iar ea continuă legenda Afroditei:
- Ca în mai toate cazurile, în mitologia greacă, legenda zeiţei este mult mai bine redată. I se spunea Afrodita şi era zeiţa iubirii, identificată la Roma cu vechea divinitate italică Venus. Existau două tradiţii diferite referitoare la originea sa: una, consemnată de Homer, o prezintă drept fiica lui Zeus şi a Dionei (cel mai des), astfel Afrodita fiind denumită uneori şi Dionea, după numele mamei sale, Dione, o zeiţă din prima generaţie divină; cealaltă, conform etimologiei numelui („Afros”, în greacă, însemnând „spuma mării”), o prezintă ca fiind una dintre fiicele lui Uranos, ale cărui organe sexuale, tăiate cu secera de către fiul său, Cronos, au căzut în mare şi au dat naştere zeiţei, „Femeia născută din valuri”, sau „Cea apărută din spuma mării”, sau chiar „născută din sperma zeului”. În această tradiţie, ea mai este considerată şi zeiţa mării, cu numele de Anadiomene („ieşită din mare”), fiind protectoare a marinarilor şi a porturilor. Abia ieşită din mare, Afrodita a fost dusă de adierile Zefirului, mai întâi la Citera, apoi pe ţărmul insulei Cipru. Acolo ea a fost primită de către Anotimpuri (Horele), îmbrăcată şi împodobită de acestea şi condusă în rândul Nemuritorilor. O legendă consemnată de Lucian...
Cu toţii tresăriră la auzul acestui nume, întrerupând-o involuntar, iar comandantul o privi nedumerit; remarcând acest lucru, Lia surâse şi explică:
- Nu de tine, bineînţeles.
- Îmi dădeam seama că nu era vorba despre mine, replică el.
- Deci... reluă Lia. O legendă consemnată de Lucian spunea că ea ar fi fost mai întâi crescută de Nereu, tatăl Nereidelor. Mai târziu, Platon şi-a imaginat existenţa a două Afrodite diferite: cea care era fiica lui Uranos (Cerul), numită Afordita Urania, adică zeiţa iubirii pure; şi cea care era fiica Dionei şi a lui Zeus, Afrodita Pandemiana, adică Afrodita Populară, zeiţa iubirii vulgare. Dar aceasta este doar o interpretare filosofică târzie, străină celor mai vechi mituri referitoare la zeiţă. Adorată mai întâi în Siria şi în Caldeea, sub numele de Astharte şi Militta, apoi de vechii cartaginezi, cu numele Tanit, zeiţa şi-a ales mai târziu ca loc de preferinţă, în Grecia, insula Citera, situată în Marea Egee. Ea a avut şi o mare putere asupra sentimentelor muritorilor şi nemuritorilor: a făcut ca Elena să se îndrăgostească de Paris, a trezit patimi în Fedra şi în Medeea. A iubit, printre alţii, pe Anchise, cu care a avut un fiu, numit Enea. Cultul ei a fost răspândit mai ales în Cipru, Citera, Corint şi Argos; considera sacri porumbeii, trandafirii şi mirtul. În jurul Afroditei s-au format diferite legende care nu constituie o poveste coerentă, ci doar întâmplări diferite, în care intervine zeiţa. Afrodita a fost căsătorită cu Hefaistos, zeul şchiop din Lemnos, dar ea îl iubea pe Ares, zeul războiului. Homer povesteşte cum cei doi iubiţi au fost surprinşi într-o dimineaţă de către Soare (Helios), care a fugit imediat şi i-a povestit aventura lui Hefaistos. Acesta le-a pregătit în taină celor doi o capcană: o plasă magică făurită de el însuşi, pe care doar el putea s-o mânuiască. Într-o noapte, când Afrodita şi Ares erau împreună, în palatul Afroditei, Hefaistos a strâns plasa deasupra lor şi i-a chemat pe toţi zeii din Olimp să-i vadă astfel, ceea ce i-a umplut de o nespusă bucurie. Totuşi, la rugămintea lui Poseidon, Hefaistos a binevoit să retragă plasa şi zeiţa, foarte ruşinată, a fugit în Cipru, iar Ares în Tracia. Din iubirile lui Ares şi ale Afroditei s-au născut: Eros (Amor sau Cupidon la romani), Anteros, Harmonia (care a devenit mai târziu, la Teba, soţia lui Cadmos), Amazoanele şi uneori se adaugă la această listă Priap, zeul din Lampsaca, protectorul grădinilor (fiindcă, în anumite tradiţii, Afrodita era considerată şi zeiţa grădinilor, dar acest lucru este adevărat mai ales în privinţa întruchipării sale latine, Venus). Foarte rar, Afrodita este considerată mama lui Fobos (Phobos) şi Deimos, fiii lui Ares, în locul zeiţei Eris (sau Discordia, la romani). Iubirile Afroditei nu s-au limitat însă doar la Ares. Atunci când Mirrha, transformată în arbust, a dat naştere lui Adonis, Afrodita a luat copilul, care era deosebit de frumos şi i l-a încredinţat spre creştere Persefonei, dar aceasta n-a mai vrut să i-l înapoieze. Cazul a fost adus în faţa lui Zeus, care, ţinând cont de faptul că ambele erau fiicele sale, a hotărât că tânărul trebuia să stea o treime din an cu Persefona, o treime cu Afrodita, iar cealaltă treime unde dorea el. Dar Adonis petrecea doar o treime din an cu Persefona şi restul cu Afrodita. Rănit mortal de un mistreţ, Adonis a fost probabil victima geloziei lui Ares. Zeiţa l-a mai iubit şi pe Anchise, pe muntele Ida, de lângă Troia şi a avut cu el doi copii, Enea şi după unele tradiţii, pe Lirnos. Mâniile şi blestemele Afroditei erau celebre. Ea a fost cea care i-a inspirat lui Eos (Aurora) o iubire copleşitoare pentru Orion, vânătorul blestemat, drept pedeapsă că-i cedase lui Ares. De asemenea, le-a pedepsit pe toate femeile din Lemnos, fiindcă n-o cinsteau, cu un miros insuportabil, astfel încât soţii lor le-au părăsit, preferându-le pe roabele trace. Ca răzbunare, femeile din regiunea Lemnos i-au ucis pe toţi bărbaţii de pe insulă, fondând o societate formată doar din femei, până în ziua în care Argonauţii au venit să le „dea fii”. Afrodita le-a pedepsit şi pe fetele lui Cinias din Pafos, obligându-le să se prostitueze cu străini (Fedra, Pasifae etc.) Bunăvoinţa sa nu era mai puţin periculoasă. Într-o zi, Discordia a aruncat un măr de aur, care trebuia să fie acordat celei mai frumoase dintre zeiţele Hera, Atena şi Afrodita. Zeus i-a poruncit lui Hermes să le conducă pe toate trei pe muntele Ida din Troada, unde trebuiau să se supună judecăţii lui Alexandru, cel care va fi cunoscut mai târziu sub numele de Paris...
- Aş vrea eu... murmură Alex îngândurat, apoi i se adresă Liei: Scuză-mă că te-am întrerupt; poţi continua.
- Ce-ai vrea?! păru nedumerită Lia, ba chiar curioasă.
- Să fiu acum în concediu, la Paris, alături de trei „zeităţi” ca Hera, Atena, Afrodita... surâse Alex visător; imediat îşi reveni: Spuneai ceva despre Alexandru, nu despre mine, care mai târziu va fi cunoscut drept Paris şi era arbitru la concursul de frumuseţe dintre cele trei zeiţe amintite.
- Da, asta spuneam, reluă Lia. Cele trei zeiţe au pornit în faţa lui Paris o întrecere, lăudându-şi fiecare frumuseţea şi promiţându-i daruri de mare preţ. Hera i-a oferit lui Paris domnia universală, Atena i-a promis că-l va face de neînvins în orice luptă, iar Afrodita i-a promis mâna Elenei. Zeiţa frumuseţii a fost cea aleasă şi prin urmare, ea a stat la originea războiului Troiei. De-a lungul întregului război, ea a acordat protecţie troienilor şi mai ales lui Paris. Atunci când acesta a luptat singur împotriva lui Menelaos şi era aproape să fie ucis, Afrodita l-a scăpat de pericol, provocând incendiul care a redeschis ostilităţile. Mai târziu, ea l-a protejat şi pe Enea, când era gata să fie ucis de Diomed; acesta din urmă a şi rănit-o pe zeiţă. Dar protecţia Afroditei n-a putut împiedica nici căderea Troiei, nici moartea lui Paris. Cu toate acestea, ea a reuşit să păstreze neamul troienilor şi datorită ei, Enea, împreună cu Anchise, tatăl său şi cu Iulus sau cu Ascaniu, fiul său, luând cu ei zeii Penanţi (Protectori) ai Troiei, a reuşit să fugă din cetatea în flăcări şi să caute un ţinut unde să-şi creeze o nouă patrie. Astfel, cetatea Roma avea ca protectoare deosebită pe Afrodita-Venus; aceasta trecea drept strămoaşă a gintei Iulia, formată din urmaşii lui Iulus, deci ai lui Enea şi prin urmare, ai Afroditei. Din acest motiv, însuşi marele Cezar i-a înălţat un templu, sub invocaţia de Venus Genetrix (Venus Născătoarea). Păsările favorite ale zeiţei erau porumbeii, iar carul ei era tras de un atelaj format din aceste păsări. Plantele sale îndrăgite erau trandafirul, în special cel roşu şi mirtul.
- Într-adevăr, porumbeii şi trandafirii, mai ales cei roşii, chiar simbolizează iubirea, se trezi comentând fără să vrea lunganul; noroc că nu amintise nimic despre Adela, adolescenta cea bălaie ce trezise în el acest dulce sentiment, al iubirii, fără ajutorul unei zeităţi precum Afrodita.
- Aşa este, îl aprobă Lia; mai spuse: Serbările celebrate în insula Cipru şi la Pafos, în cinstea zeiţei Afrodita, se numeau Afrodisii.
- Foarte drăguţe şi interesante legendele astea ale tale; cometele pe care le vedem ar putea fi şi ele mai interesante, dacă ar avea coamă şi cozi, dar asta nu e posibil aici... murmură Lucian, destul de îngândurat, mai ales din cauza legendei zeiţei iubirii; nici în cazul lui nu fusese nevoie de intervenţia vreunei zeităţi, pentru ca el să se îndrăgostească... tocmai de cea care povestea aceste legende.
- Ce altceva ar mai fi de povestit despre Venus sau Afrodita? se interesă Mihai.
- Poate destule, presupuse Lia. Venus, ca planetă, n-are sateliţi naturali, însă dacă ar fi avut, unul dintre aceştia s-ar fi putut numi Adonis, pentru că legenda acestui tânăr păstor este foarte strâns legată de cea a zeiţei frumuseţii.
- Atunci vorbeşte-ne pe larg despre el, propuse degrabă Mihai.
Cum ceilalţi nu se împotriviră deloc, Lia începu:
- Adonis era un tânăr de o rară frumuseţe în mitologia greacă, în timpul lui, un băiat născut din iubirea incestuoasă dintre regele Ciprului, Cinir şi fiica sa, Mirra (Mirrha sau Smirna). Fabula lui Adonis este de fapt o legendă siriană, la care făcea aluzie Hesiod. Forma sa cea mai cunoscută ar fi următoarea: regele sirian Teias avea o fată pe nume Mirrha sau Smirna, pe care mânia zeiţei Afrodita a făcut-o să dorească o iubire incestuoasă cu tatăl ei. Cu ajutorul doicei sale, Hippolite, ea a ajuns să-l înşele pe Teias, petrecând cu el 12 nopţi la rând. Dar în a douăsprezecea noapte, acesta şi-a dat seama de vicleşugul fiicei sale şi a urmărit-o, dorind s-o omoare cu pumnalul. Myrrha a cerut atunci protecţia zeilor, care au transformat-o într-un arbust numit mirt. După 10 luni, coaja copacului s-a desfăcut şi a ieşit din ea un copil, care a primit numele de Adonis.
- I-auzi, lungane: Ado-Nis, adică Adoratul Nis... sau, mai degrabă, Adormitul Nis... surâse Alex, tare amuzat de comparaţie.
- Taci şi ascultă legenda! nu răspunse geograful provocării.
- Afrodita, impresionată de frumuseţea băiatului, l-a luat şi l-a încredinţat în taină Persefonei, care trebuia să-l crească, continuă Lia, dar se văzu din nou întreruptă, de acelaşi Alex:
- Desigur, nu se putea să nu apară diferenţe; puştiul ăla era, după cum spune legenda, deosebit de frumos, ceea ce nu s-ar putea zice şi despre lunganul nostru. Ar fi vrut el... Este, adormitule?
- Hmm... se mulţumi să murmure Nis a dezaprobare.
Fără a lua în seamă „altercaţiile” prieteneşti ale celor doi, Lia reluă legenda, de unde fusese întreruptă:
- Persefona trebuia să-l ţină pe Adonis la ea doar până la vârsta adolescenţei, însă aceasta, la rândul ei, s-a îndrăgostit de acest copil frumos şi n-a mai vrut să-l înapoieze Afroditei. Disputa dintre cele două zeiţe a fost arbitrată de Zeus; alţii spun că ar fi fost arbitrată de muza Calliope, în numele lui Zeus. În orice caz, decizia a fost ca tânărul Adonis să trăiască o treime din an cu Afrodita, o treime cu Persefona şi o treime oriunde dorea el. Dar Adonis petrecea întotdeauna două treimi din an cu Afrodita, dedicând acesteia şi treimea sa liberă şi una singură cu Persefona. Mai târziu, mânia zeiţei Artemis (fără a se şti exact din ce motive), a asmuţit împotriva băiatului un mistreţ, care l-a rănit mortal, în timpul unei vânători. Această primă schiţă a mitului, în care recunoaştem simbolizat misterul vegetaţiei, în acest copil născut dintr-un arbust, care petrece o treime din an pe sub pământ şi-n restul timpului urcă la lumina zilei, pentru a trăi cu zeiţa primăverii şi a iubirii, a fost apoi înfrumuseţată şi completată. S-au făcut precizări privind blestemul Afroditei: Cencreis, mama Smirnei şi soţia lui Ciniras, regele Ciprului (în loc de Teias, regele Siriei), o jignise pe zeiţă, provocând-o, pretinzând că fiica ei era mai frumoasă decât Afrodita şi ca pedeapsă pentru această trufie, zeiţa i-a inspirat tinerei o iubire „criminală” pentru tatăl ei. În momentul în care tânăra şi-a dat seama de caracterul incestuos al pasiunii sale, a vrut mai întâi să se spânzure, însă a intervenit doica ei şi a sfătuit-o să-şi împlinească iubirea. După consumarea incestului, Smirna, ruşinată de fapta sa, s-a ascuns în pădure, unde Afrodita, făcându-i-se milă de victima sa, a transformat-o într-un arbust, iar tatăl ei a fost cel care a despicat coaja arbustului cu sabia, scoţându-l astfel la lumină pe micuţul Adonis. În altă versiune, un mistreţ (prefigurând astfel moartea tânărului) ar fi eliberat copilul, desfăcând coaja cu ajutorul colţilor săi. Imaginaţia poeţilor eleni a preferat să-l reprezinte pe Adonis ca fiind crescut de Nimfe, vânând în pădure şi mânând turmele pe câmp. Cât despre catastrofa care i-a provocat moartea, poeţii ne asigură că a fost pusă la cale nu de Artemis, ci de Ares, iubitul Afroditei, din gelozie, sau poate de răzbunarea lui Apollo faţă de Afrodita, pentru că zeiţa îl orbise pe fiul lui Apollo, Erimantos, care o zărise goală, în timp ce ea se scălda în apele unui râu.
- Hmm, murmură Alex îngândurat. Zeiţa frumuseţii şi a iubirii, goală... Asta da privelişte de neuitat!
- Taci, mă, nesimţitule! replică Nistor, zâmbind.
- Ia n-o mai întrerupeţi! Lăsaţi-o să povestească legenda, păru supărat fostul campion.
Lucian îşi privi îngrijorat colegii, întrebându-se dacă era cazul să intervină sau nu; nu dorea ca şi această discuţie, aparent nevinovată, să degenereze într-un nou conflict. Dar se linişti constatând că nici unul dintre colegii săi nu avea chef de certuri; se tachinau doar, prieteneşte... Lia continuă:
- Legenda lui Adonis se desfăşura când pe muntele Idalion, când în Liban. În apropiere de Biblos curgea un râu numit Adonis, ale cărui ape se înroşeau în ziua în care se comemora moartea tânărului. Mai multe legende ale florilor sunt legate de povestea lui Adonis: nu doar originea mitică a mirtului (lacrimile Myrrhei), ci şi cea a trandafirului; la început, toţi trandafirii erau doar albi, însă cum Afrodita alerga în jurul prietenului ei rănit, ea s-a înţepat la picior într-un spin de trandafir, iar sângele ei a colorat petalele florilor care-i erau închinate, trandafirii. Cât despre anemone, se spunea că acestea ar fi apărut din sângele lui Adonis, rănit de mistreţ. Poetul idilic Bion povestea că zeiţa vărsa atâtea lacrimi, iar Adonis pierdea atât de mult sânge, încât fiecare lacrimă a zeiţei se prefăcea într-un trandafir şi fiecare picătură de sânge a tânărului devenea o anemonă. Afrodita a înfiinţat, în onoarea prietenului său, o sărbătoare funerară, pe care femeile siriene o ţineau în fiecare an, primăvara. Se plantau în vaze, în ghivece etc., boabe de grâu, care erau udate cu apă caldă, pentru a le face să crească mai repede. Aceste plantaţii ciudate erau numite „grădinile lui Adonis”. Plantele astfel forţate să crească, mureau curând după ce răsăreau din pământ, simbolizând soarta tânărului iubit al Afroditei. Originile semitice ale acestei legende sunt evidente, numele însuşi al tânărului zeu trimiţând la un cuvânt ebraic ce însemna „Domnul Dumnezeu”. Cultul lui Adonis s-a răspândit în lumea mediteraneeană în epoca elenistică şi legenda sa figurează deja pe oglinzile etrusce. Alte tradiţii, destul de asemănătoare cu cele pe care vi le-am relatat deja, cu unele mici diferenţe, susţin că Adonis a fost adorat doar de Afrodita, însă zeiţa a avut durerea de a-l vedea răpus de un mistreţ, aţâţat împotriva tânărului de gelozia lui Ares; zeiţa l-ar fi preschimbat atunci pe Adonis într-o anemonă, dar Persefona s-a înduioşat de disperarea Afroditei şi i l-a redat acesteia, cu condiţia clară de a-l păstra la ea timp de o jumătate de an. Afrodita s-ar fi învoit, dar odată împlinită jumătatea anului, nu şi-ar fi respectat făgăduiala. Atunci a intervenit Zeus, hotărând ca Adonis să rămână o treime din fiecare an cu Afrodita, o a doua treime cu Persefona, iar în a treia să fie liber, însă Adonis a dedicat şi această a treia perioadă liberă din fiecare an tot Afroditei. După o altă versiune, Zeus ar fi hotărât ca Adonis să trăiască şase luni ale anului în lumea umbrelor, alături de Persefona, iar celelalte şase printre cei vii, în compania Afroditei. Fără nici o legătură cu acest tânăr păstor, mai exista un alt Adonis, la vechii fenicieni şi asirieni, fiind la aceştia zeul Soarelui, corespunzător lui Apollo al grecilor.
- Foarte interesant, aprecie Mihai. Mai spune-ne!
- Despre Adonis? N-aş mai avea ce... replică Lia.
- Atunci despre altceva, nu cedă fostul campion.
- Fie, decise Lia, dat fiind că nimeni nu se împotrivise. Pentru că mai este timp, am să vă mai povestesc ceva, iar pentru că era vorba despre Afrodita, am să vă spun despre Hefaistos, care a fost soţul ei. Hefaistos era zeul grec al focului şi al metalelor, fiu al lui Zeus şi al Herei. El a fost soţul Afroditei, pe care Zeus i-a oferit-o pentru a-şi ispăşi faţă de el vina că-l lăsase şchiop pe veci, cu mult timp înainte, într-una dintre neînţelegerile pe care Zeus le avusese cu Hera. Pentru că Hefaistos îi luase partea mamei sale, Zeus îl aruncase din Olimp. Mare meşter, neîntrecut în vremea sa, Hefaistos avea atelierele în inima vulcanilor, mai ales sub Etna şi sub muntele Mosychos, în insula Lemnos, unde îşi aveau sediul cabirii, ucenicii lui. El a făurit arme pentru zei şi pentru cei mai mari dintre eroii legendari greci: sceptrul pentru Zeus, tridentul pentru Poseidon, scutul pentru Heracles, platoşa pentru Ahile etc. Lui Hefaistos îi era dedicat un cult special la Atena, unde prelucrarea metalelor era foarte preţuită. N-a avut copii din căsătoria cu Afrodita.
- Şi? întrebă insistent Mihai.
- Şi nimic; cam atât, îl lămuri Lia.
- Nu se poate; mai spune, se împotrivi Mihai.
- Păi... se codi Lia; observând însă aprobare şi din partea celorlalţi, mai ales a lui Lucian, zise: În mitologia greacă, Eros era zeul iubirii, fiul Afroditei şi al lui Ares, soţul Nimfei Psyche, uneori cunoscută drept Psyhe. Zeii l-au oferit pe Eros oamenilor în dar ca pe o forţă care-i inspira pe poeţi şi pe artişti, motiv de bucurie a vieţii. Eros era reprezentat adesea ca un copil sau ca un tânăr adolescent, ţinând un deget în gură, pentru a sugera discreţia, având aripi, fiind înarmat cu un arc şi tolbă cu săgeţi pe care le lansa către zei şi oameni, insuflându-le iubirea, sentimentele delicate. În alte reprezentări apărea ca un copilaş cu aripioare, care se juca, împreună cu un fluturaş, simbol al sufletului uman; uneori, în rolul fluturaşului, apărea o tânără cu aripioare de fluture, care ar putea fi Nimfa Psyche, personificarea sufletului uman. Grecii îi spuneau Eros, romanii Amor sau Cupidon...
- Desigur, Cupidon, repetă fostul campion acest nume.
- Şi că tot veni vorba despre Cupidon, ia explică-ne, Alex, ce zicea mama ta despre chestia cu Cupidon, despre gestul tău frumos faţă de domnişoara body-guard Petra Neţoiu... îşi aminti Nistor.
- Mama? tresări Alex, căutând rapid o explicaţie salvatoare; nu găsi nici una: Ce ştiu eu ce tot zicea ea?! Gestul meu frumos faţă de Petra a fost că am ajutat-o să studieze genetica în Institut.
- Nu-i adevărat! se împotrivi lunganul. Ce crezi, că ne poţi prosti pe toţi în faţă? Am auzit cu toţii foarte bine. Cu excepţia părţii cu genetica, a spus ceva şi despre Cupidon; zicea că aşa te-ai revanşat într-un fel faţă de „Ucigaşă”. Despre ce este vorba? Cum şi când ai făcut tu pe Cupidon?
- Aş... mormăi Alex, fără a explica nimic.
- Ia spune; ce servicii i-ai făcut domnişoarei Neţoiu? nu se lăsă Nistor păgubaş. Şi de unde ştiai despre Cupidon? Sau ce ştiai despre el? Încă nu ne povestise Lia nimic.
- Nu vrei deloc să-ţi vezi de treaba ta, mă? se încruntă Alex.
- Hai, mă... Ce naiba? insistă Nistor. De ce eşti rău? Povesteşte-ne şi nouă ce s-a întâmplat!
- Ete că n-am chef! replică Alex, morocănos.
- Ai fost Cupidonul „Ucigaşei”? Marfă! se amuză lunganul. Ar fi fost interesant să aflăm amănunte... picante.
- Nis, lasă-l în pace, nu-l mai necăji! îl sfătui Lucian pe geograf. Dacă nu vrea să ne spună, nu vrea şi gata! Poate altădată, când o fi în toane mai bune, nu acum. Ce zici, bătrâne?
- Prefer să tac, replică Alex.
- Cum vrei, îl aprobă Lucian, adăugând: De altfel, gata cu cometele. Nu avem motive să întârziem în zonă. Atenţie! Pregătiţi-vă să trecem la viteza maximă a navei. Părăsim sistemul solar.
- Deja?! se miră Mihai.
- Deja, confirmă comandantul. De acord? îşi întrebă apoi colegii, dar cum nici unul nu se împotrivi, concluzionă: Proxima, venim!...