*93. Neptun, Triton, Nereida – divinităţi marine.
Atlantida – continentul legendar.

Nu era încă ora 20.30 când nava albastră se înscrisese pe orbita planetei Neptun, alături de sateliţii săi naturali, în număr de opt. Însă doar doi aveau denumiri, Triton şi Nereida, restul fiind identificaţi prin litere şi cifre, semnificând anul şi ordinea în care au fost descoperiţi: 1989N1, 1989N2, 1989N3, 1989N4, 1989N5, 1989N6. Triton fusese descoperit în anul 1846, iar Nereida în 1941. Neptun, o planetă albastră, ca nava „Pacifis”, un alt gigant gazos, fusese descoperită de astronomul german Johann Gotfrie Galle în 1846, acesta fiind primul care a susţinut că ar fi vorba despre o planetă a sistemului solar.
Aflându-se atât de departe faţă de Soare, Neptun parcurgea traseul său orbital în aproape 165 de ani tereştri, în timp ce mişcarea de rotaţie în jurul axei sale nu depăşea 16 ore. Ca şi Jupiter, Saturn şi Uranus, Neptun era înconjurat de vreo câteva inele, oblice, nu perpendiculare pe orbită, ca în cazul lui Uranus. Inelele lui Neptun, nu foarte clar conturate, erau cam întunecate, dar se puteau distinge cu uşurinţă, deşi erau incomplete, cu dese întreruperi. O altă ciudăţenie a acestei planete era faptul că, din când în când schimba locul cu Pluto, orbitele lor intersectându-se, devenind astfel, pentru scurt timp, ultima planetă a sistemului solar, a noua, doar până când Pluto îşi relua locul său. Suprafaţa planetei Neptun, bântuită de furtuni violente, era acoperită pe alocuri de câteva pete întunecate. Cea mai mare dintre ele, cam de mărimea Terrei, numită Marea Pată Întunecată, era o furtună uriaşă, ca Marea Pată Roşie de pe Jupiter.
Înfăţişarea albăstruie a planetei se datora metanului din atmosferă, gaz de culoare albastră; atmosfera mai conţinea de asemenea hidrogen, heliu şi apă. Nucleul lui Neptun, ascuns sub atmosfera groasă, densă, era constituit dintr-un amestec de rocă topită, apă, amoniac lichid şi metan. Neptun era înconjurat de mănunchiuri lungi de nori, suflaţi de cele mai rapide vânturi din sistemul solar (cu viteze mari, ce depăşeau deseori 2000 kmh). O dată la 16 ore se ridica un nor, numit de cercetători Scuter, deoarece traversa planeta foarte repede. Ca mărime, Neptun era cu puţin mai mic decât Uranus, iar imaginea lui îi fascină pe toţi cei şapte tineri. Presupuseră că planetei i se atribuise denumirea zeului mărilor datorită culorii sale albăstruie. Neptun fusese fotografiat pentru prima oară în 1989 de sonda spaţială Voyager 2. Cei mai mari sateliţi ai lui Neptun erau Triton şi Nereida, fotografiaţi şi ei pentru prima oară tot în 1989, de Voyager 2, care a furnizat primele date concrete despre sateliţii planetelor sistemului solar.
Triton, mai mare decât planeta Pluto, cu o mişcare orbitală în jurul planetei opusă mişcării de rotaţie (de spin) a lui Neptun, spre deosebire de alţi sateliţi naturali, având cea mai mare parte a suprafeţei sale netedă şi strălucitoare, prezentând pe alocuri umbre întunecate, iar în jurul polului sudic gheaţă roz; cu o atmosferă subţire, rarefiată şi cu o zonă mai scobită, era cel mai rece loc din întregul sistem solar, aici înregistrându-se temperatura de 0 absolut, adică temperatura cea mai scăzută, la care totul îngheaţă şi încetează orice mişcare. Cu toate astea, Triton era animat de vulcani activi, care aruncau, în loc de lavă fierbinte, gheaţă. Gheaţa de pe Triton era alcătuită de fapt din gaze îngheţate. Din loc în loc, gheizere ciudate aruncau, până la o înălţime de câţiva km, sulf şi alte gaze negricioase, semănând cu nişte imense furnale pe suprafaţa îngheţată a satelitului; un loc cu adevărat foarte ciudat...
Cei şapte tineri admirară a opta planetă a sistemului solar şi sateliţii săi, dar nu uitară să stabilească din nou legătura cu Pământul, pentru a le comunica celor de acasă tot ceea ce ei puteau vedea cu ochii lor; sperau ca părinţii lor să nu se fi certat între ei din cauza celor spuse de Lia la convorbirea anterioară. Pe monitorul computerului principal apărură chipurile a 16 persoane, iar în cabinetul directorului părea a domni liniştea, deci dacă totuşi s-ar fi certat, se calmaseră între timp. Acest amănunt îi bucură pe cei şapte tineri, căci şi ei reuşiseră să depăşească acel incident, să restabilească înţelegerea pe puntea principală. Glasul plăcut al directorului se făcu în curând auzit, răsunând parcă melodic:
- Copii, mai aveţi probleme acolo?
- Nu, dom’ director, nici una, îl asigură Lucian.
- Dacă se mai întâmplă ceva neplăcut, să ne spuneţi, orice ar fi, atâta timp cât încă avem posibilitatea să comunicăm, îi sfătui profesorul-instructor Eugen Manea.
- Desigur, dom’ profesor, răspunse Alex aprobator.
- Dar credem că următoarea legătură va fi şi ultima, îl completă Nistor.
- Da... Veţi ajunge la Pluto, murmură profesorul îngândurat.
- Tocmai de aceea, acea legătură va fi probabil cea mai lungă, adăugă directorul.
- Acum vă înţelegeţi bine? se interesă profesorul Manea.
- Bine doar?! surâse Alex. Glumiţi, dom’ profesor?
- Putem afirma că suntem prieteni buni, cu toţii, întări tânărul comandant.
- Asta-i bine, aprecie directorul. Evitaţi certurile!
- Exact asta ne-am propus şi noi, rosti Lucian.
Această penultimă convorbire în direct cu Terra se prelungi cu puţin peste o jumătate de oră, după care „Pacifis” mai rămânea câteva minute în apropierea lui Neptun. Inevitabil, tânărul informatician i se adresă Liei:
- De ce mai aştepţi? Povesteşte-ne despre Poseidon!
- Chiar vreţi să vă spun povestea lui? se miră Lia. E cam lungă...
- Nu contează; lungă sau nu, dacă tot ai început cu aceste legende mitice, spune-ne! replică Stela.
- Desigur; ne-ai stârnit curiozitatea, adăugă Maria. Deci n-ai încotro; povesteşte! Doar n-o fi mai lungă decât legenda lui Zeus.
- Nu cred... S-ar putea să repet, fără să-mi dau seama, unele chestii pe care vi le-am mai spus, încercă Lia să justifice eventualele „chestii” care se repetau.
- Nu face nimic. Nu se supără nimeni dacă spui acelaşi lucru de mai multe ori, altfel formulat şi din alt punct de vedere. Spune odată! păru Mihai nerăbdător să afle legenda lui Poseidon.
- Poseidon era zeul care domnea asupra mărilor şi oceanelor în mitologia greacă, unul dintre Olimpieni, fiul lui Cronos şi al Rheei, frate cu Zeus; la romani îi corespundea zeul Neptun, îşi începu Lia istorisirea. Aşa cum v-am mai spus, la greci legenda este mult mai amplă, mai dezvoltată, mai bine conturată. Poseidon domnea asupra mărilor, împreună cu soţia sa, Amfitrita, una dintre Nereide, locuind într-un palat de pe fundul mării, de acolo provocând, cu ajutorul tridentului său cutremurele, furtunile de pe mare şi erupţiile vulcanice. De obicei ocrotea marinarii destoinici, pescarii şi pe cei ce doreau să cunoască marea cu bune intenţii. În cinstea lui se organizau Jocurile istmice, în istmul Corintului. Îi erau socotiţi sacri delfinul şi pinul, fiindcă din lemn de pin erau construite corăbiile. Poseidon era reprezentat ca un bărbat atletic cu barbă, coroană şi trident în mână. Ca şi fraţii săi, Poseidon a fost înghiţit de Cronos şi eliberat mai târziu de Zeus. O tradiţie susţinea însă că Poseidon ar fi fost crescut de Telhini şi de fiica lui Oceanos, Cefira. Atunci când a ajuns la vârsta maturităţii, s-ar fi îndrăgostit de Halia, sora Telhinilor, căreia i-a dăruit şase băieţi şi o fiică, numită Rodos. Deoarece povestea de dragoste dintre zeul mărilor şi Halia avusese loc pe o insulă, aceasta a primit numele fiicei lui Poseidon, Rodos. Încă din vremea Iliadei, Poseidon domnea peste mări, aşa cum Hades domnea peste Infern, iar Zeus era stăpân al Cerului şi Pământului. În legătură cu această împărţire, Poseidon avea posibilitatea nu numai să poruncească valurilor, ci şi să provoace furtuni şi uragane, să cutremure stâncile ţărmurilor cu loviturile tridentului său şi să provoace izbucnirea unor izvoare. Puterea sa părea să se întindă nu doar asupra mărilor, ci şi asupra oceanelor şi lacurilor, cât şi a unor ape curgătoare mai mici, însă fluviile şi râurile aveau fiecare propriile lor divinităţi. Relaţiile lui Poseidon cu Zeus nu au fost întotdeauna prieteneşti. O dată a participat la conspiraţia divină, împreună cu Hera şi Atena, cu intenţia de a-l înlănţui pe Zeus, dar s-a retras la ameninţările lui Briareu. Poseidon a participat timp de un an, împreună cu Apollo şi cu muritorul Eac, la construirea zidurilor de apărare ale cetăţii Troia. Laomedon a refuzat să-i dea partea cuvenită. Pentru a se răzbuna, Poseidon a trimis un monstru, care a ieşit din mare şi a chinuit vreme îndelungată populaţiile Troadei; de aici provenea ura lui Poseidon împotriva troienilor şi din acest motiv zeul intervenea în favoarea grecilor în timpul războiului Troiei. Cu toate acestea, la începutul Iliadei, atunci când grecii au hotărât, sfătuiţi de Nestor, să-şi fortifice tabăra, înconjurând navele cu un zid, Poseidon a protestat în adunarea zeilor împotriva acestei hotărâri, despre care credea că i-ar micşora gloria pe care o obţinuse construind zidurile de apărare ale Troiei. Pentru a-l calma, a fost nevoie de cuvintele împăciuitoare ale fratelui său, Zeus, însă Poseidon tot a promis că va distruge zidul ridicat de Ahei. O vreme, el a vrut să rămână în afara luptelor, dar curând a venit în ajutorul Aheilor, care riscau să fie învinşi. Zeul mărilor a luat înfăţişarea lui Calchas pentru a-i încuraja pe cei doi Aiax, i-a îndemnat pe Teucer şi pe Idomeneu, până în momentul în care, la porunca lui Zeus, a fost obligat să părăsească lupta. Însă atunci când Ahile era aproape să-l ucidă pe Enea, Poseidon a fost cel care l-a salvat pe eroul troian, acoperind ochii lui Ahile cu un nor de ceaţă; a scos mai apoi din scutul lui Enea lancea care pătrunsese în el şi l-a dus pe erou departe, la adăpost, în spatele liniilor duşmane. Motivul pentru care Poseidon salva astfel pe un troian ar fi fost faptul că soarta nu dorea încă moartea lui Enea; mai era poate şi faptul că Enea nu era urmaşul direct al lui Laomedon, ci al lui Troos, prin Anchise, Capis şi Assaracos. Poseidon, care urmărea, împreună cu toţi zeii, nimicirea urmaşilor lui Priam şi ai lui Laomedon, îi cruţa şi îi proteja pe urmaşii lui Anchise. Când muritorii s-au organizat în cetăţi, zeii au hotărât să-şi aleagă una sau mai multe cetăţi, în care să fie cinstiţi în mod deosebit. Nu de puţine ori s-a întâmplat ca două sau trei divinităţi să-şi aleagă aceeaşi cetate, ceea ce a provocat conflicte între ei şi i-a determinat să recurgă la arbitrajul altor zei sau chiar al unor muritori. În aceste arbitraje, în general, Poseidon avea să piardă. Astfel a ajuns să-şi dispute cu Helios (Soarele) cetatea Corint. Gigantul Briareu, luat ca arbitru, a decis în favoarea lui Helios. De asemenea, Poseidon a vrut să fie suveran peste cetatea Egine, dar a fost înlăturat de către Zeus. În cetatea Nexos, a fost învins de Dionysos; la Delfi de Apollo; în Trezen de Atena. Disputele cele mai celebre au fost legate de Atena şi de Argos. Poseidon pusese ochii pe cetatea Atena (capitala Greciei) şi o luase primul în posesie, făcând să ţâşnească o „mare” pe Acropole, cu o lovitură de trident (această mare, după mărturia lui Pausanias, era un puţ, cu apă sărată, care se găsea în incinta templului Erehteion). A fost urmat curând de zeiţa Atena, care l-a chemat pe Cecrops ca martor al acţiunii sale: ea a plantat un măslin, care încă era arătat călătorilor şi în secolul al-II-lea d.Hr., în Pandrosion. Apoi zeiţa a revendicat ţinutul. Disputa a fost adusă în faţa lui Zeus, care a numit arbitrii. O tradiţie susţine că acei arbitri au fost Cecrops şi Cranaos, o alta că ar fi fost zeii din Olimp. Oricum ar fi fost, tribunalul astfel format a hotărât în favoarea Atenei, fiindcă Cecrops a depus mărturie că zeiţa a fost prima care a plantat măslinul pe stânca Acropolei. Iritat, Poseidon a inundat câmpia din Eleusis. Pentru disputa privind cetatea Argos, Foroneu a fost cel desemnat să arbitreze confruntarea dintre Poseidon şi Hera. Şi în acest caz, decizia a fost în favoarea zeiţei. Poseidon, în mânia sa, a aruncat un blestem asupra Argolidei şi a secat toate izvoarele ţinutului. Peste puţin timp, Danaos şi cele 50 de fiice ale sale au sosit în Argolida şi n-au găsit apă de băut. Datorită Amimonei, una dintre Danaide, de care se îndrăgostise Poseidon, blestemul a fost ridicat, iar Argolida şi-a recăpătat izvoarele şi bogăţia. O altă versiune susţinea că Poseidon, furios împotriva lui Foroneu şi Inachos, ar fi inundat Argolida cu apă sărată. Dar Hera l-a obligat să elibereze ţinutul şi să readucă marea în matca sa. Poseidon deţinea totuşi o insulă minunată, Atlantida, binecunoscutul şi misteriosul continent legendar dispărut, despre care se presupune că ar fi fost înghiţit de ape, acesta fiind ţinutul care-i revenise în urma împărţirii cetăţilor, Atlantida rămânând domeniul lui Poseidon, în timp ce ţinutul Aticii cu cetatea Atena a revenit zeiţei Atena şi lui Hefaistos. Poseidon era recunoscut şi pentru numeroasele sale iubiri, atât cu muritoare, cât şi cu zeiţe. Dar în timp ce copiii fratelui său, Zeus, erau eroi binefăcători, cel mai adesea, copiii lui Poseidon, ca şi cei ai lui Ares, erau Giganţi răufăcători şi violenţi. De exemplu: cu Thoosa, a fost tatăl Ciclopului Polifem; cu Medusa, a Gigantului Chrysaor; cu Amimone, a lui Nauplios, care a făcut mult rău Aheilor; cu Ifimedia, i-a avut pe Aloazi; cu Cercion, pe tâlharul Sciron, care a fost ucis de Tezeu, regele Lestrigonilor; Lamos – vânătorul blestemat şi Orion erau tot copiii săi. De asemenea, fiii pe care i-a avut cu Halia au comis tot felul de excese, iar Poseidon a fost nevoit să-i îngroape pentru a-i scăpa de pedepse. Tot Poseidon era la originea unui mare număr de genealogii mitice, fiind semnalată şi legătura zeului cu Demetra, de la care a avut o fiică, al cărui nume era interzis să fie pronunţat şi pe calul Areion, pe care a urcat Adrast în timpul expediţiei celor Şapte Comandanţi împotriva Tebei. Poseidon avea o soţie „legitimă”, zeiţa Amfitrite, una dintre Nereide. Poseidon, ca zeu al mării, era înfăţişat înarmat cu tridentul, care era, prin excelenţă, arma pescarilor de ton, purtat de un car tras de animale marine monstru-oase, jumătate cai, jumătate şerpi. Acel car era înconjurat de peşti, de delfini, de tot felul de vietăţi marine, cum ar fi Nereidele, Tritonii, diverse genii marine, Proteu, Glaucos etc. Şi cam asta ar fi despre Poseidon, zeul mării în mitologia greacă, îşi încheie Lia relatarea.
- Vezi?! Încă n-am ajuns în apropierea lui Pluto, aşa că, hai, spune-ne despre Triton şi Nereida, propuse din nou Mihai, tânărul campion dovedindu-se a fi foarte interesat de subiect.
- Numele de Triton era aplicat, adesea, nu numai unei singure divinităţi, ci unei întregi serii de fiinţe care făceau parte din cortegiul lui Poseidon; ei aveau partea de sus a corpului asemenea unui om, dar restul se termina într-o coadă de peşte. În mod obişnuit, ei erau reprezentaţi în timp ce suflau în cochilii de melci, care le serveau drept goarne. Pe de altă parte, se aminteşte totuşi şi despre un anume Triton, rege sau zeu al mărilor, fiul lui Poseidon şi al Amfitritei, jumătate om, jumătate peşte. Trăia în apele mărilor şi potolea apele agitate, cu trâmbiţe formate din scoici şi făcea parte din suita lui Poseidon. În sens restrâns, Triton era un zeu marin asemănător cu Nereu, Glaucos, Forcis, etc. Deşi sălaşul său era considerat a se întinde asupra apelor mării în întregime, Triton era uneori considerat, în legendele atestate târziu, drept zeul lacului Tritonis din Libia, având-o ca soră pe Rode. În acest caz i se atribuia o fiică pe nume Pallas, tovarăşa de joacă a zeiţei Atena şi care fusese ucisă accidental de zeiţă. Tradiţia mai cunoştea o altă fiică a lui Triton, o preoteasă a Atenei, cu numele de Triteia, care ar fi fost iubita lui Ares şi a avut cu acesta un fiu pe nume Melanippos. Legendele îl înfăţişau pe Triton luând parte la expediţia Argonauţilor; el ar fi fost cel care, apărând sub chipul lui Euripilos, îi dăduse un bulgăre de pământ lui Eufemos, ca dar de ospitalitate şi arătase navigatorilor drumul pe care trebuiau să-l urmeze pentru a regăsi Marea Mediterană. Triton mai apărea, de asemenea, într-o legendă beoţiană locală, la Tanagra. Se povestea că în timpul unei sărbători închinate lui Dionysos (Bacchus – la romani), femeile din acel ţinut se scăldau într-un lac, iar în timp ce înotau, Triton le atacase, dar, răspunzând rugilor acestora, Dionysos le venise în ajutor şi-l pusese pe fugă pe Triton. Se mai spunea că Triton se deda la jafuri pe malul lacului, furând turme etc., până în ziua în care a fost pus pe mal un ulcior plin cu vin. Triton, atras de miros, se apropiase şi băuse, apoi adormise pe loc, ceea ce le-a permis oamenilor să-l ucidă cu lovituri de secure; astfel s-ar explica din punct de vedere „raţional” victoria lui Dionysos asupra zeului marin.
- Şi acest Dionysos era tot un zeu? se interesă Mihai.
- Da, desigur, răspunse Lia. Dionysos era fiul lui Zeus şi al muritoarei Semele. El era zeul vinului şi al viţei-de-vie; la romani era identificat cu Bacchus, deci zeul beţivilor.
- Ah... se dumiri Mihai. Acum povesteşte-ne şi despre Nereida, celălalt satelit al lui Neptun.
- În mitologia antică nu exista o singură eroină pe nume Nereida; este vorba despre Nereide, divinităţi marine, Nimfe ale mărilor, fiicele lui Nereu şi ale soţiei sale, Doris, deci nepoatele lui Oceanos. Numărul lor era, în general, 50, dar uneori ajungeau până la 100. Ele personificau nenumăratele valuri ale mării, îi protejau pe marinari, făcându-le călătoria plăcută şi-l însoţeau pe Poseidon şi pe Amfitrite. Imaginea lor este frecventă în arta antică în fresce, în sarcofagele romane, în mozaicuri, monumente funerare, fântâni, etc. Au fost transmise şi păstrate patru liste cu numele Nereidelor, care se completează reciproc. Iată lista rezultată prin compararea surselor de către mitografi: Acteea, Agave, Amateea, Amfinome, Amfitoe, Amfitrita, Apseudes, Autonoe, Callianassa, Callinira, Calipso, Ceto, Climene, Cranto, Cimatolege, Cimo, Cimodoce, Cimotoe, Dero, Dexamene, Dione, Doris, Doto, Dinamene, Eione, Erato, Eucrate, Eudore, Eumolpe, Eunice, Eupompe, Evagore, Evarne, Ferousa, Galateea, Galene, Glauce, Galuconome, Halie, Halimede, Hipponoe, Hippotoe, Iaera, Ianasa, Ianira, Ione, Laomedia, Liagore, Limnoreia, Lisianasa, Nera, Melite, Menippe, Neso, Nausitoe, Nemertes, Neomeris, Nesea, Oritia, Panope, Pasiteea, Plexaure, Polinoe, Pontomedousa, Pontoporeia, Pronoe, Proto, Protomedia, Psamate, Sao, Speio, Thalia, Temisto, Thetys, Toe. Această listă globală care cuprindea 75 de nume, arată diversitatea tradiţiilor şi ale poeţilor. Picturile de pe vase mai înfăţişau şi alte Nereide, de exemplu: Nao, Pontomedia, Calice, Choro, Iresia, Cimatoteea, Eudia, etc. Printre aceste Nereide care, în general, nu jucau nici un rol individual în legende, unele aveau o personalitate mai accentuată decât surorile lor. Astfel, se distingeau mai întâi Tethys – mama lui Ahile; apoi Amfitrita – soţia lui Poseidon; Galateea, Oritia – care trecea drept fiica regelui Atenei, Eretheu. Se spunea că Nereidele trăiau pe fundul apelor mărilor, în palatul tatălui lor, aşezate pe tronuri de aur; toate erau deosebit de frumoase. Îşi petreceau timpul torcând, filând şi cântând. Poeţii şi le imaginau jucându-se în valuri, lăsând pletele să plutească, înotând încoace şi încolo printre tritoni şi delfini. Cel mai adesea, Nereidele apăreau în legende ca „spectatoare”, mai rar ca „actriţe”. Ele plângeau, împreună cu sora lor, Tethys, moartea lui Ahile şi cea a lui Patroclu. Ele i-au arătat lui Heracles cum va obţine de la Nereu informaţiile necesare, privind drumul către ţinutul Hesperidelor. Ele erau prezente la eliberarea Andromedei de către Perseu. Tatăl lor, Nereu, era un zeu al mărilor, fiul lui Pontos (Valul Mării) şi al Gaiei (Pământul), fiind, prin urmare, frate cu Taumas, Forcis, Ceto şi Euribie. Soţia lui Nereu se numea Doris, fiica lui Oceanos, una dintre Oceanide. Cu excepţia Nereidelor, legenda mai amintea de un fiu al său, numit Nerites. Nereu era unul dintre „Bătrânii mării”, uneori fiind socotit chiar Bătrânul Mării prin excelenţă şi îşi avea regatul în Marea Egee. Nereu era unul dintre personajele care apărea cel mai mult în folclorul marin al Greciei antice. Mai vechi decât Poseidon, care era din generaţia zeilor Olimpieni, Nereu era socotit printre zeii forţelor elementare ale Universului. Ca majoritatea divinităţilor marine, Nereu deţinea puterea de a se preface în tot felul de animale sau fiinţe. Această putere i-a folosit mai ales atunci când a încercat să scape de întrebările puse de Heracles, care dorea să afle de la el cum putea ajunge în ţinutul Hesperidelor, dar până la urmă Nereu tot i-a indicat eroului grec drumul spre grădinile Hesperidelor. În general, Nereu era considerat un zeu binefăcător şi binevoitor, mai ales pentru marinari, pe care-i ajuta în toate acţiunile lor. Nereu era înfăţişat cu barbă, adesea albă, călărind pe un triton şi înarmat cu un trident. Şi cam asta ar fi despre sateliţii lui Neptun şi legendele corespunzătoare lor, încheie Lia.
- Impresionant, aprecie tânărul informatician, cel mai „înfocat” ascultător al acestor legende mitice; adăugă: Mai e până la Pluto; povesteşte-ne despre Atlantida.
- Despre Atlantida? se miră Lia.
- Da, din punct de vedere mitologic, întări Mihai, arătându-se a nu fi dornic să renunţe la ascultarea acestor legende; îşi justifică cerinţa: Din câte am înţeles eu, continentul legendar ar avea o legătură cu Poseidon, zeul mărilor şi cu numele Atlas.
- Da, are, îl aprobă Lia îngândurată, remarcând faptul că Mihai reţinuse destule amănunte din istorisirile ei.
- Spune-ne doar mitul, propuse Mihai.
- Însăşi existenţa Atlantidei încă este considerată un mit; după cum ai spus, este vorba despre un continent legendar, replică Lia.
- Presupun că o asemenea discuţie este întotdeauna interesantă, justifică fostul campion mondial.
- Foarte interesantă, îl aprobă comandantul misiunii.
- Şi o mare provocare, adăugă Alex.
- Aşa că povesteşte-ne ce spuneau anticii despre acest continent legendar, zise şi geograful cel înalt.
- După unele ipoteze din antichitate, această insulă, mare cât un continent, s-ar fi întins la apus de Coloanele lui Hercules, la ieşirea din Marea Mediterană şi intrarea în Oceanul cu acelaşi nume, Atlanticul. Legenda susţinea că acest continent s-ar fi scufundat din cauza nesupunerii locuitorilor săi zeilor. Civilizaţia continentului se presupunea a fi fost foarte avansată; prin ea s-ar fi instruit popoarele din Africa septentrională şi Italia, care şi-ar fi însuşit spiritualitatea, tehnica şi înţelepciunea ei. Existenţa şi mai ales localizarea Atlantidei este o problemă care-i preocupă şi în prezent pe cercetătorii din întreaga lume. Primul care a scris despre Atlantida a fost Platon, în două dialoguri, în care povesteşte că Solon, în timpul călătoriei sale în Egipt, discutase cu preoţii egipteni, iar unul dintre ei, care trăia la Sais, în Delta Nilului, i-a adus la cunoştinţă străvechi tradiţii referitoare la un război susţinut cândva de atenieni împotriva poporului atlanţilor. Această întâmplare, începută în dialogul Timaios, este reluată şi dezvoltată în fragmentul rămas din dialogul Critias. Atlanţii, spunea preotul egiptean, locuiau pe acea insulă din Atlantic. Atunci când zeii şi-au împărţit Pământul, iar ţinutul Aticii cu cetatea Atena a revenit zeiţei Atena şi lui Hefaistos, Atlantida a rămas domeniul lui Poseidon, zeul mărilor. Acolo, pe un munte din centrul insulei, trăia Clito, o tânără fată care-şi pierduse părinţii, pe nume Evenor şi Leucippe. De această fată se îndrăgostise Poseidon, care a înconjurat casa acesteia cu ziduri înalte şi şanţuri umplute cu apă, trăind astfel timp îndelungat alături de ea. Iubita i-ar fi dăruit zeului mărilor de cinci ori câte doi gemeni, deci în total zece copii. Cel mai mare dintre toţi se numea Atlas, iar Poseidon i-a acordat supremaţie asupra celorlalţi, după ce împărţise teritoriul insulei în zece părţi egale. Atlas domnea asupra muntelui din centrul insulei, de unde îşi exercita puterea, iar Poseidon avea un templu pe insula pe care sorţii i-o hărăziseră. Atlantida era extrem de bogată, atât prin floră, cât şi prin zăcămintele sale minerale naturale. Acolo se găseau din belşug, nu doar aur, argint, cupru, fier etc., ci şi „oricalc”, un metal care strălucea ca focul şi care nu exista în nici o altă parte a Terrei. Regii Atlantidei au înălţat cetăţi măreţe, pline de subterane, de poduri, canale, pasaje secrete complicate, ce facilitau apărarea şi comerţul. În fiecare dintre cele zece teritorii domneau urmaşii primilor regi, fiii lui Poseidon şi Clito. Urmaşul lui Atlas era suveranul lor, iar insula îşi căpătase denumirea de Atlantida după numele lui Atlas. În fiecare an, regii Atlantidei se adunau în capitală pentru o ceremonie specială, în cursul căreia participau la vânătoarea rituală a unui taur şi se împărtăşeau cu sângele animalului ucis. Apoi ei se judecau unii pe alţii, îmbrăcaţi în robe de culoare albastru închis, în plină noapte, aşezaţi în cenuşa caldă încă a focurilor de sacrificiu, după ce toate lămpile fuseseră stinse. Aici se opreşte fragmentul păstrat din dialogul Critias. Aceşti Atlanţi încercaseră să subjuge lumea, dar fuseseră învinşi de atenieni, cu 9000 de ani înainte de vremea în care trăia Platon. Conform unei alte tradiţii, foarte diferite de cea a lui Platon, consemnate de Diodor din Sicilia, Atlanţii erau vecini cu libienii şi fuseseră atacaţi de Amazoane. După Platon, Atlanţii şi insula lor dispăruseră pentru totdeauna, înghiţiţi de apele Oceanului, în urma unui cataclism natural, probabil pus la cale de către Poseidon însuşi, constrâns de ceilalţi zei din Olimp. Cam atât despre misteriosul continent legendar, din punct de vedere al popoarelor antice.
Lia îşi încheiase la timp relatarea despre Atlantida; „Pacifis” se apropia de Pluto – a noua şi ultima planetă a sistemului solar...