*89. Marte, zeul războiului. Centura de asteroizi. Ceres.

„Pacifis” staţiona pe orbita planetei roşii, Marte; de fapt, impropiu spus că staţiona, pentru că nu stătea în loc, ci, asemenea celor doi sateliţi naturali, Phobos şi Deimos, se învârtea în jurul planetei roşii. Marte – planeta în jurul căreia se născuseră cele mai fanteziste idei, planeta care inspirase atâtea generaţii de scriitori SF sau scenarişti de filme al acestui gen, alimentându-le imaginaţia prin surprinzătoarea-i şi enigmatica apariţie – se afla acum atât de aproape de ei.
Terra deja era doar un alt punct gălbui, luminos, pe firmamentul întunecat al spaţiului... Marte era în faţa lor, iar în apropiere, Phobos şi Deimos, micuţi şi diformi, semănând mai mult a cartofi decât a sfere; prăfuiţi, inospitalieri, întunecoşi, cu o formă neregulată. Phobos, aflat la numai 6000 km faţă de Marte, cu un crater, Stickney, cu un diametru de vreo 5 km. Ce imagini neobişnuite pentru ochii membrilor echipajului. Aproape că uitaseră de micul lor incident, orbiţi de prezenţa „zeului războiului, Marte”, însoţit de fiii săi, Phobos (Spaima) şi Deimos (Teroarea)... Dar nu uitaseră în totalitate; observând-o pe Lia, Alex întrebă:
- Gata? Ai rezolvat?
- Unde-i şeful? adăugă Nistor.
- Vine şi el imediat, rosti Lia, fixând cu albastrul privirii planeta plină de nisip brun-roşcat, Marte.
- Am ajuns pe orbita lui Marte, o anunţă, inutil, Mihai.
- Am văzut... murmură Lia.
Era ora 16.00; trecuseră două ore de la lansare şi deja se aflau pe orbita planetei roşii. Dacă ar fi mers cu viteza maximă a navei lor, ar fi părăsit de mult sistemul solar, ba chiar galaxia Calea Lactee, dar n-ar mai fi admirat aceste imagini şi nici n-ar mai fi putut stabili deloc legătura cu Institutul. Nu după mult timp, pe puntea principală apăru Lucian, comandantul misiunii, mândru, pus la punct, deci, din nou în uniformă. Şi lui i se opri privirea asupra lui Marte; înţelese rapid că nu se mai aflau pe orbita Lunii, ci pe a lui Marte.
- Planeta roşie... surâse el.
- Şefu’, te-ai întors! se bucură Nistor la auzul glasului şefului său.
- Luci, ce bine! adăugă Alex. Chiar era nevoie de tine aici.
- Am auzit, replică Lucian.
- E timpul să restabilim legătura cu Institutul; domnul director aşteaptă cu nerăbdare, spuse Stela.
- Şi nu doar dânsul, o completă Maria.
- Dacă pe mine mă aşteptaţi, sunt aici, deci, puteţi stabili legătura acasă, zise Lucian, simţind chiar şi el un fior inexplicabil, când rostise cuvântul „acasă”...
Se îndepărtaseră de Terra, deşi încă nu foarte mult, dar ce valoare imensă căpătase acest cuvânt simplu, „acasă”, aşa, dintr-o dată... Lucian îşi dădu seama că va trebui să evite utilizarea acestui cuvânt în exprimările sale viitoare, deşi îi era greu să renunţe la el.
Restabilirea legăturii cu Terra nu dură prea mult, iar imaginea de pe monitor era foarte clară. Părinţii lor nu părăsiseră biroul directorului; erau acolo, toţi 14...
- Cu cine aţi vorbit atât de mult, până acum? întrebă directorul.
- Cu un anume Billy, astronaut american de culoare, cercetător la baza lunară „Alpha 3”, dar n-am vorbit cu el chiar până acum, răspunse Lucian.
- Unde vă aflaţi în acest moment? întrebă şi instructorul, profesorul Eugen Manea.
- Pe orbita lui Marte, spuse Mihai. E... Impresionant!
- Vă vom trimite de îndată imagini, adăugă Alex.
- Nu vă grăbeşte nimeni, replică directorul.
- E frumos Marte, Luci? întrebă pentru prima oară unul dintre părinţi, Iulian Enka.
- Nu mai mult decât Terra, blondule, rosti fiul său, tare emoţionat.
Privi atent spre chipul domnului Enka, aflat în prim-plan în acel moment; ar fi vrut să-i spună cât de multă dreptate avusese în privinţa domnişoarei consilier, însă tăcu, nu adăugă nimic altceva. Nici domnul Enka nu mai spuse nimic, iar în curând dispăru din prim plan. Câteva clipe se aşternu tăcerea; o tăcere apăsătoare atât pentru cei de pe puntea principală, cât şi pentru cei din cabinetul directorului Institutului. După aceste clipe de linişte, Lucian continuă cu răspunsul la aceeaşi întrebare, referindu-se la Marte:
- E foarte... roşie. E o planetă roşie.
- Ştiam cu toţii acest lucru, comandante, replică directorul.
- Bineînţeles, încercă Lucian să reia discuţia pe un ton mai glumeţ: Marte e o planetă roşie, iar sateliţii săi au formă de cartofi...
- Ce-i acolo, o uriaşă grădină de legume? zâmbi Traian Simionescu.
- Am vrea noi, spuse blonda îngândurată.
- Lipsesc omuleţii verzi, surâse doctoriţa.
- Pe suprafaţa planetei tocmai are loc o furtună de nisip; facem înregistrări şi vă trimitem imagini, zise Mihai.
- Imagini cu furtuna de pe Marte, mai târziu; acum doar pe voi vrem să vă vedem, sunteţi mult mai importanţi, spuse directorul, invitându-i: Haideţi! Vorbiţi cu părinţii voştri! N-aveţi nimic să le spuneţi?
- Ba da, avem; prea multe... Dar e foarte dificil să ne alegem cuvintele, realiză Alex acest amănunt.
- Ei de ce nu spun nimic? întrebă Nistor, încă având-o în gând pe Adela, puştoaica cea bălaie; ea nu era acolo, în cabinetul directorului (probabil deja plecase acasă, cu părinţii ei, soţii Gigi şi Manuela Cristescu).
La ora 16.30 întrerupseră din nou legătura, intenţionând să-şi continue drumul, spre gigantul gazos al sistemului solar, Jupiter. Până a ajunge acolo, aveau să treacă prin zona centurii de asteroizi, o zonă interesantă, numai bună de studiat. Deocamdată mai întârziară pe orbita planetei Marte, nu porniseră încă.
- Marte e foarte interesant. N-ar fi fost oare mai bine dacă totuşi coboram să aruncăm o privire mai de aproape, şefu’?
- De ajuns, Nis! Poate că ar fi fost, dar nu mai aduce acest subiect în discuţie, spuse Lucian.
- Ai dreptate, şefu’; n-are rost să ne contrazicem din nou. Doar ce am căzut de acord în privinţa asta.
- Marte... şopti îngândurat Mihai. Denumirea acestei planete parcă are legătură cu un erou din antichitate. Unul rău, pare-se, despre care se vorbeşte în mitologie.
- Marte, zeul războiului la vechii romani; Ares pentru grecii antici, îl lămuri Lia. De altfel, aproape toate planetele sistemului solar au denumiri legate de zeii sau eroii legendari din antichitate.
- Cunoşti mitologie? se miră Lucian.
- Da, puţin... Am studiat cultura popoarelor antice, rosti Lia.
- Am auzit că aceste legende sunt foarte frumoase, dar şi tare încâlcite, zise blondina.
- E adevărat, aşa sunt, o aprobă Lia. În majoritatea cazurilor, există chiar mai multe variante ale aventurilor aceluiaşi erou, dar, în general, se aseamănă; diferenţele sunt foarte mici.
- Povesteşte-ne şi nouă unele dintre aceste legende, până vom restabili legătura cu Terra, propuse, tare curioasă, blondina.
- Poftim?! se miră Lia, de parcă n-ar fi priceput ce i se cerea.
- Chiar, spune-ne! păru şi Lucian interesat de subiect. Mituri, legende... Foarte interesant!
- Începe cu Marte, preciză Stela. Asta pentru că suntem aproape de orbita planetei roşii.
- Nu glumiţi? se arătă Lia nedumerită de inedita lor solicitare.
- Cine glumeşte? se alătură şi Alex grupului dornic de a asculta istorisiri mitologice.
- Hai, spune odată ce ştii! o îndemnă lunganul.
- Despre Marte? repetă ea întrebător. Nu foarte multe lucruri...
- Spune atât cât ştii, insistă şi tânărul informatician.
- Te ascultăm, zise Lucian aprobator, ceea ce păru suficient pentru ca domnișoara consilier să-și înceapă istorisirea.
- După cum am spus, Marte era zeul războiului la romani, identificat cu Ares în mitologia greacă. Personalitatea lui era mult mai bine conturată la greci. Se pare că romanii s-au inspirat din legendele greceşti, mai vechi. Dar existau şi diferenţe: romanii îl considerau fiul Iunonei şi tatăl lui Romulus şi Remus, întemeietorii cetăţii Roma, deci strămoşul poporului latin; era venerat ca atare. La greci, Ares era fiul lui Zeus şi al Herei; prietenii lui de nedespărţit erau Discordia (denumită Eris la greci), Spaima, Groaza, Teroarea şi Uciderea; Phobos este Spaima (Groaza, Frica sau Teama), iar Deimos – Teroarea sau Uciderea. Ambii erau consideraţi fiii lui Ares şi-l însoţeau pe câmpul de luptă, servindu-i drept scutieri. Mama lor era Eris sau Discordia, zeiţa neînţelegerii, a vrajbei şi a violenţelor. Ares a mai fost de asemenea îndrăgostit, conform legendelor, de Afrodita, zeiţa iubirii, a primăverii şi a frumuseţii, cu care a avut un fiu pe nume Eros. Ares aparţinea celei de-a doua generaţii de Olimpieni, socotit printre cei 12 zei importanţi, spre deosebire de surorile sale Hebe şi Ilitia, care erau zeităţi secundare. Ares era reprezentat ca un bărbat puternic, purtând cască şi platoşă, înarmat cu scut, lance şi sabie. Strigătele lui erau cumplite, fioroase, fiind un zeu sângeros, un simbol al violenţei brutale, având un temperament impulsiv şi tranşant. Deşi nemuritor, era totuşi vulnerabil. Eroul grec Diomedes, protejat de zeiţa Atena (Minerva la romani), l-a lovit grav, iar giganţii l-au înlănţuit pe un munte, de unde a fost eliberat de Heracles.
- Heracles?! interveni întrebător Mihai. Scuză-mă că te întrerup; nu trebuia cumva să spui Hercule?
- Hercules îi spuneau romanii; grecii antici îl numeau Heracles. Şi întreaga legendă ce are la bază acest erou antic e mult mai bine redată în mitologia greacă. Dar nu despre Hercule vorbeam acum, replică Lia.
- Bineînţeles că nu; despre Marte sau Ares... Continuă povestea, spuse Mihai.
- Fraţii lui Ares erau Apollo, Hermes şi ceilalţi zei Olimpieni din a doua generaţie divină, reluă Lia. El era spiritul bătăliei, luptând cel mai adesea de partea troienilor, fără a se sinchisi de justeţea cauzei pe care o susţinea. Se considera că locuia în Tracia, un ţinut semisălbatic, cu climă aspră, bogat în cai şi traversat de multe populaţii războinice. Tot acolo trăiau şi Amazoanele, fiicele lui Ares. În Grecia era venerat la Teba, unde era considerat strămoşul lui Cadmos. Acolo, Ares deţinea un izvor, păzit de un dragon, care era fiul său. Când Cadmos a vrut să ia apă din acel izvor pentru a împlini un sacrificiu, dragonul a încercat să-l împiedice. Cadmos l-a ucis şi pentru a ispăşi această crimă, a trebuit să-l slujească pe Ares, ca sclav, timp de opt ani. Dar la împlinirea sorocului, când a fost eliberat, zeii l-au căsătorit pe Cadmos cu Harmonia, fiica lui Ares şi a Afroditei, soţia lui Hefaistos. Zeul războiului nu era întotdeauna învingător. Din contră, forţa brutală a lui Ares putea fi oprită de forţa mult mai inteligentă a lui Heracles, sau înşelat de înţelepciunea bărbătească a Atenei, care putea deveni invizibilă în anumite situaţii, datorită căştii magice a lui Hades. Heracles, erou grec, l-a învins pe Ares de mai multe ori, beneficiind de ajutorul zeiţei Atena, deşi nu întotdeauna.
- Deci, Ares şi Marte se identifică întru totul, repetă Mihai, dovedindu-se foarte interesat de subiect.
- Nu chiar în totalitate, dar diferenţele sunt minore. Se presupune că a apărut mai întâi la romani, ca zeu al vegetaţiei, venerat pe colina Capitoliului, apoi ca apărător al pământului patriei şi la nevoie, războinic, devenind ulterior zeul războiului. I se ofereau în această calitate serbări militare pe câmpul lui Marte din Roma. Ares, la rândul lui, avea o pădure. Marte era fiul lui Jupiter şi al Iunonei; Ares al lui Zeus şi Herei, dar zeului grec Zeus îi corespunde zeul latin Jupiter, iar Herei – Iunona. O tradiţie curioasă, consemnată de Ovidiu, susţinea că Iunona l-ar fi zămislit pe Marte fără ajutorul lui Jupiter, graţie unei flori magice pe care i-o adusese Flora, zeiţa florilor; însă acelaşi lucru se spune şi despre Hera. Iubirea dintre Marte şi Venus, cântată de Lucreţiu la începutul poemului său, „Despre natura lucrurilor”, se bazează pe relaţia amoroasă dintre Ares şi Afrodita, descrisă de Homer. Animalele consacrate lui Marte erau ciocănitoarea verde şi lupul. Astfel se explică rolul lupoaicei, animal închinat lui Marte, în mitul Romei primitive, căci lupoaica i-a crescut pe gemenii Romulus şi Remus, întemeietorii Romei, pe care Marte i-a avut în urma iubirii cu vestala Rea Silvia. Pentru că Marte a fost la început zeul agriculturii, romanii i-au dedicat prima lună a primăverii, martie. *
- Hmm, murmură Alex, surâzând. Foarte interesant, aprecie el.
- Întrebarea e: Cât din ceea ce am auzit până acum e adevărat? ridică Nistor această problemă.
- Nimeni nu ştie acest lucru, dar tocmai în asta constă frumuseţea legendei, misterul mitului, rosti Lia.
- Deci, Marte la romani, Ares la greci, recapitulă pe scurt Lucian. Cum îl numeau celelalte popoare antice pe zeul războiului?
- N-aş putea şti cum era denumit chiar la toate popoarele antice, dar vechii celţi îi atribuiau aceleaşi caracteristice unei divinităţi denumite Nodon; în mitologia nordică, scandinavă, se numea Thor sau uneori Tyr; zeul războiului la mongoli era Aradba; Svetoid în mitologia slavă; tracii îi spuneau Pleistoros; etc., enumeră Lia câteva denumiri ale zeului războiului.
- Ce altceva mai ştii despre Phobos şi Deimos, cei doi sateliţi ai lui Marte, din punct de vedere mitologic, desigur, se interesă doctoriţa Stela.
- Despre ei doi nu mai ştiu nimic altceva decât ceea ce v-am spus deja: erau fiii lui Ares şi ai Discordiei, care se numea Eris la greci. Îl însoţeau pe Ares în lupte, servindu-i drept scutieri şi răspândeau în jurul lor teamă, spaimă, groază, teroare... specific războiului.
- Deci, Phobos şi Deimos erau fiii lui şi ai Discordiei, dar Ares avea mulţi alţi copii, presupuse Mihai.
- Da, mulţi alţii, ca majoritatea zeilor antici... Cu Afrodita i-a avut pe Harmonia, Amazoanele şi pe Eros, zeul iubirii; la romani se numea Amor sau Cupidon şi era tot fiul lui Marte şi al lui Venus. Purta un arc şi o tolbă cu săgeţi, cu care îi rănea pe cei ce voia să-i facă să se îndrăgostească. Mama lui, Afrodita, l-a trimis cu misiunea de a o face pe o frumoasă tânără pe nume Psyche să se îndrăgostească de un om urât, din cauză că zeiţa era invidioasă pe frumuseţea acestei fete, considerată personificarea sufletului uman în mitologia greacă. Eros a încercat să-şi îndeplinească misiunea, însă văzând-o, s-a îndrăgostit el însuşi de ea. Conform înţelegerii dintre ei, nu se întâlneau decât noaptea, pe întuneric absolut, el interzicându-i să-i vadă chipul, condiţie a fericirii lor; ziua tânărul se înfăţişa drept un monstru respingător, cu ochii verzi, datorită unui blestem care-i in-terzicea zeului iubirii să se îndrăgostească. Dar curiozitatea tinerei a fost mai presus de orice. Astfel, într-o noapte, sfătuită de surorile ei, a încălcat legământul, aprinzând un opaiţ, la a cărui lumină a zărit preafrumosul chip al tânărului. În aceeaşi clipă, Eros a dispărut; Psiche l-a căutat în lung şi-n lat, până când zeii, înduplecaţi, i-au îngăduit să-l revadă şi să fie primită între nemuritori, lângă cel iubit de ea.
- Drăguţe legende, aprecie Lucian îngândurat.
- Priviţi! Am ajuns în zona centurii de asteroizi, aflată între Marte şi Jupiter, remarcă Mihai.
Cu toţii priviră spre asteroizii de diverse dimensiuni. Marte, zeul războiului rămăsese în urmă, împreună cu cei doi sateliţi ai săi diformi, ca nişte cartofi, Phobos şi Deimos...
- Cum facem cu asteroizii ăştia? întrebă Stela.
- Trecem pe lângă ei fără a-i băga în seamă; ne continuăm drumul spre Jupiter? adăugă blonda.
- Nu. Micşoraţi viteza navei. Ne apropiem încet, nu prea mult; îi înconjurăm o dată sau de două ori, apoi pornim spre Jupiter. Pregătiţi aparatura; facem observaţii detaliate! decise comandantul, fără a uita să le ceară colegilor săi părerea: De acord, toţi?
- Da, da; desigur, aprobară ceilalţi.
- Bine, zâmbi Lucian. Atunci aşa vom proceda. Deconectaţi temporar pilotul automat; trecem pe comandă manuală. Nis, tu vei fi pilotul nostru acum. Te rugăm, du-ne în apropierea asteroizilor şi ai mare grijă la manevre, să nu ne ciocnim de vreunul.
- ’Ţeles, şefu’, spuse lunganul, ocupându-şi locul; astfel, având o preocupare, mai uită de supărarea pricinuită de rămânerea Adelei acasă, pe suprafaţa Terrei.
- Cum rămâne cu Institutul? Restabilim legătura acum? întrebă fostul campion mondial.
- Nu. Nu cred că are rost. Mai bine când ajungem în apropierea lui Jupiter, rosti Lucian; imediat însă îşi întrebă colegii: Voi ce ziceţi?
- Da, da... Mai bine atunci, îl aprobară ceilalţi, mulţumiţi totuşi că Lucian le cerea părerea şi chiar ţinea cont de ceea ce spuneau ei, nu le dădea ordine directe, stricte, pe care ei să le execute fără a comenta.
- Atunci aşa vom proceda, decise comandantul.
Nava albastră „Pacifis”, manevrată cu atenţie de înaltul geograf, se înscrise pe o orbită apropiată de centura de asteroizi, în număr de zeci de mii... Se puteau distinge asteroizi metalici, bruni-roşcaţi; alţii pietroşi, silicaţi sau silicacei, mai albicioşi, uşor strălucitori, conţinând metale; alţii carbonacei, pietroşi, întunecaţi. Mari sau mai mici, de forme neregulate, rareori aducând a sfere, aveau suprafeţele pline de cratere şi lovituri, semn al unui trecut violent. Au putut observa asteriodul Ceres, unul dintre cei mai mari, despre care în trecut se presupunea că ar fi o planetă mai mică; asteroidul Gaspra, întunecat, roşu-brun, cu o formă neregulată, dimensiuni mai mari de 20 de km de-a curmezişul, scobit şi găurit de cratere; mai identificară vreo câţiva (evident, nu toţi aveau denumiri). Deocamdată, încă mai puteau trimite fotografiile şi observaţiile făcute spre Terra, atâta timp cât încă se aflau în sistemul solar, iar până în acel moment, nu-i depăşiseră graniţele; se aflau între Marte şi Jupiter, în apropierea centurii de asteroizi, a căror provenienţă se presupunea că ar fi fost o planetă, care s-ar fi sfărâmat în bucăţele, plătind astfel preţul pentru apropierea faţă de Jupiter, gigantul sistemului solar. Desigur, era doar o teorie, susţinută de unii şi contrazisă de alţii, dar oricare ar fi fost provenienţa lor, erau acolo, iar cei şapte tineri îi puteau vedea şi observa cu atenţie, studiindu-i cu aparatura de la bord.
- Multe, rămăşiţele astea, ale unei foste planete, comentă Alex.
- De unde ştii că asta reprezintă; rămăşiţele unei foste planete? i se adresă Nistor.
- Orice ar reprezenta, nu contează; tot sunt multe, îşi susţinu Alex punctul de vedere.
- Există vreo legendă legată de denumirea vreunuia dintre aceşti asteroizi? întrebă, tare curios, fostul campion.
- Legendă?! repetă întrebător Lia. Cea mai veche şi mai cunoscută ar fi cea legată de dispariţia dinozaurilor de pe Terra.
- Aceea nu-i o legendă, ci o teorie, se împotrivi Mihai.
- Mda, o teorie, o presupunere... murmură Lia îngândurată. Pentru că nu e încă foarte sigură, poate fi considerată o legendă.
- De unde ştii că asteroidul sau meteoritul care ar fi condus la dispariţia dinozaurilor ar fi provenit aici? replică blondina, Maria. Putea fi din orice altă parte, venit din spaţiu...
- Nu contează de unde provenea; se poate presupune că de aici, pentru că uneori îşi mai părăsesc orbita, deviaţi probabil de forţa gravitaţională a lui Jupiter, replică Lia.
- Dacă-i vorba de Jupiter, atunci de ce nu i-ar atrage spre el, să cadă acolo, în loc să-i devieze spre Terra? rosti Mihai.
- Nu putem şti de ce sau cum ar fi fost influenţaţi, spuse Lia. Dar asta este cea mai des întâlnită teorie legată de dispariţia dinozaurilor, din câte ştiu eu.
- Aşa e, o aprobă blondina. Se presupune că în urmă cu 65 de milioane de ani, la sfârşitul perioadei cretacice (Cretacicul Superior), un asteroid masiv s-a izbit violent de Pământ, formând în zona de impact, în apropierea Mexicului, un crater uriaş, denumit Chicxulub, având o putere destructivă mai mare decât mii de bombe nucleare, punând capăt în acest mod violent erei Mezozoice şi dominaţiei dinozaurilor. Este posibil ca forţa asteroidului să fi cauzat valuri uriaşe pe mare, numeroase erupţii vulcanice şi cutremure de pământ pe uscat, care au acoperit, în urma emanaţiilor de gaze, lumina soarelui, timp de mulţi ani după aceea, ducând la dispariţia totală a numeroase specii de plante şi animale şi la extincţia dinozaurilor, care stăpâniseră până atunci Pământul în cele trei perioade ale erei Mezozoice: Triasicul, Jurasicul şi Cretacicul. Praful depus în urma acelui cataclism a format stratul cunoscut ulterior cu denumirea de „graniţa KT” (KT – Kretacic-Terţiar), ce delimitează sedimentele din Mezozoic de cele de deasupra, din Neozoic (Terţiar). Sub acest strat se găsesc foarte multe schelete fosile de dinozauri, deasupra – Nu! Ulterior s-a constatat că pulberea aceasta negricioasă conţinea foarte mult iridiu, un element chimic rar întâlnit pe Terra, dar foarte des prezent în componenţa asteroizilor şi cometelor. Aceasta este teoria cea mai acceptată în rândul paleontologilor, legată de extincţia dinozaurilor, dar nu e foarte sigur că aşa s-ar fi întâmplat.
- Eh, vedeţi, ce vă spuneam eu? Poate fi considerată o legendă, concluzionă Lia.
- Da, poate, o aprobă Mihai. Dar tu povesteşte-ne o legendă din mitologia popoarelor antice, legată de denumirea vreunuia dintre aceşti asteroizi, nu pe cea despre dinozauri, preciză informaticianul.
- Bine. Să vă vorbesc atunci despre Ceres, cel mai mare din centura de asteroizi, despre care se credea în momentul în care a fost descoperit, că ar fi o planetă mică, situată între Marte şi Jupiter, spuse Lia.
- Spune-ne legenda, mitul... insistă fostul campion.
- Foarte bine, aprobă Lia şi începu istorisirea: Ceres era zeiţa agriculturii la romani, mai întâi venerată ca Tellure, zeiţă a Pământului, apoi identificată cu zeiţa elenă Demetra (Demeter). Avea un templu la Roma, construit după stilul grec, cultul ei fiind celebrat numai de către femei. Serbările câmpeneşti dedicate ei se numeau Cerealii, iar participanţii la aceste serbări erau îmbrăcaţi în alb. Templul ei era lângă Circus Maximus, în cartierul plebeilor, care erau preferaţi de Ceres, zeiţa agriculturii, a vegetaţiei şi a recoltei. Cerealiile erau organizate între 12 şi 19 aprilie. Era fiica lui Saturn (Cronos la greci) şi a Rheei şi a avut împreună cu Jupiter (Zeus la greci) o fiică pe nume Proserpina (Persefona la greci), zeiţa Infernului. Legendele referitoare la Ceres nu sunt altceva decât transpunerea latină a legendelor zeiţei Demetra. Era reprezentată ca o femeie încununată cu spice de grâu, cu o torţă în mâna dreaptă şi un mănunchi de spice de grâu în stânga. Era al doilea copil al cuplului Cronos-Rheea, mai tânără ca Hestia şi de aceeaşi vârstă cu Hera. Templul ei cel mai important era la Eleusis, unde se celebrau vestitele Mistere din Eleusis, câmpiile din Eleusis fiind şi locurile ei favorite. Se mai putea întâlni şi în Sicilia, Creta, Tracia şi în Peloponez. Demetra era strâns legată de fiica ei, Persefona. Aceasta a fost răpită de Hades, zeul Infernului (Pluto sau Pluton la romani). Hades s-a îndrăgostit de tânăra fată şi a răpit-o, în timp ce ea culegea flori, împreună cu Nimfele, în câmpia Enna din Sicilia. Această răpire a fost săvârşită cu complicitatea lui Zeus şi în absenţa Demetrei. Demetra, scoasă din minţi, a căutat-o pe tot cuprinsul Pământului, până ce a aflat de la Zeus că se găseşte în puterea lui Hades. În cele din urmă, Zeus i-a poruncit lui Hades s-o înapoieze pe Persefona mamei sale, Demetra. Dar acest lucru nu mai era posibil, pentru că tânăra întrerupsese postul pe când era în Infern, mâncând, din neatenţie, sau ispitită de Hades, un bob de rodie, ceea ce era suficient pentru a o lega pentru totdeauna de Infern. Ca să îmblânzească situaţia, la insistenţele Demetrei, Zeus a hotărât ca Persefona să-şi împartă timpul între lumea subterană şi lumea de deasupra. Astfel, Demetra a obţinut de la Zeus ca fiica ei să rămână timp de 3 luni cu Hades şi 9 luni cu ea. Mitul simbolizează moartea naturii timp de trei luni (iarna) şi renaşterea ei în timpul celorlalte nouă luni.
- Foarte interesant, aprecie cu sinceritate Lucian.
Între timp, cât Lia povestise legenda, „Pacifis” înconjurase deja de câteva ori centura asteroizilor, membrii echipajului navei albastre făcând numeroase observaţii, cercetând şi studiind amănunţit cei mai importanţi sau reprezentativi asteroizi din centură.
- Şefule, încă mai rămânem în zonă? întrebă geograful.
- Nu, Nis. Cred că e de ajuns. Dacă sunteţi de acord, propun să pornim spre Jupiter, spuse Lucian; colegii îl aprobară fără reţinere, în unanimitate. Atunci puteţi activa din nou pilotul automat, măriţi viteza şi... La drum! Cel târziu la ora 17.30 vom fi în apropierea lui Jupiter şi vom restabili legătura cu Terra, mai spuse comandantul.
Nistor reactivă pilotul automat, părăsind postul pe care-l ocupase temporar, iar „Pacifis” se îndreptă spre Jupiter, gigantul sistemului solar...