*61. Refuzul adolescentei. Distracţie în Institut.

Sfârşitul de săptămână nu se lăsă aşteptat, sosi odată cu zorii zilei de sâmbătă, 16 iunie 2085, o altă zi de vară, din nou senină, din nou cu multă căldură, o zi frumoasă din punct de vedere meteorologic, o zi pe care tânărul comandant o putea petrece, în sfârşit liniştit.
Nu mai avea motive să se frământe; decizia Comisiei Disciplinare îi fusese favorabilă, ba chiar şi reclamanta se arătase în final de partea lui.
Şi pentru tânărul Mihai era un sfârşit de săptămână liniştit; examenul de licenţă se încheiase; aştepta însă cu nerăbdare momentul în care va afla rezultatul final.
Avea însă toate şansele să obţină punctajul maxim posibil, doar rezolvase tot, mai ales că avusese ajutoare de nădejde; noii săi colegi, tare amabili, care, cel puţin îi verificaseră cunoştinţele la materiile de concurs. El fusese foarte bine pregătit...
Lunganul era neliniştit din cauza răspunsului pe care i-l va da în acea zi prietena lui cea bălaie, adolescenta Adela Cristescu.
Alex prefera să rămână în casă din cauza „Ucigaşei”, care aştepta vigilentă la poartă, împreună cu colegul ei.
Lia era şi ea mult mai liniştită în urma deciziei pronunţată de Comisie; ce bine că se terminase cu reclamaţia ei, fără ca misiunea să fi fost afectată, sau componenţa echipajului modificată. Avea de evaluat activitatea comandantului în timpul misiunii; foarte bine!
Cu asta se descurca ea de minune; ba îi şi convenea că era nevoită să urmărească şi să-i evaluaze lui activitatea, să întocmească un raport detaliat, doar nu era deloc dificil. Mai dificil, dar tare plăcut, era faptul că se va afla în prezenţa lui, zi de zi, în următorii ani, mulţi la număr...
Domnişoara biolog îşi petrecea acest week-end alături de familie, care era numeroasă, dacă punea la socoteală toate animalele de... „apartament” pe care le deţinea.
Doctoriţa echipajului rămânea şi ea acasă, cu familia ei de medici, deşi liftul blocului fusese reparat şi modernizat, deci nu mai era nevoită să urce şi să coboare mereu 13 etaje.
Însă tuturor li se părea mult mai convenabilă varianta cu rămasul acasă, datorită prezenţei body-guarzilor şi a felului în care se manifesta lumea faţă de ei; aproape toţi îi considerau un fel de vedete, iar ei nu erau obişnuiţi să fie trataţi astfel, deşi nu era ceva neplăcut, care să-i deranjeze sau să-i enerveze; totuşi...
Dacă nu aveau însă încotro, plecau de acasă. Era cazul lunganului, doar îi promisese o vizită Adelei; deocamdată însă, încă nu, era prea devreme, de dimineaţă; peste vreo câteva ore, da, va porni spre casa adolescentei.
Blondul Iulian Enka urcă până la etaj şi intră în camera fiului său. Acesta nu se trezise, încă mai dormea; îl privi cu drag. „Ce băiat... Iarăşi doarme cu păpuşica aceea?” observă domnul Enka aceeaşi păpuşă brunetă, cu ochi albaştri, tare simpatică. Privind-o mai bine, parcă i se păru că nu mai era îmbrăcată cu aceleaşi haine. Fiul său o schimbase de hăinuţe între timp?!
Ciudată ocupaţie pentru un comandant al unei misiuni spaţiale, dar Iulian Enka n-avea de gând să-i reproşeze nimic; acum nici nu-l va mai lăuda; ceea ce-i spusese zilele trecute i se părea suficient, poate chiar pentru următorii ani, dar nici de criticat n-ar fi avut motive. Ce dacă lui i se părea interesantă joaca, fie chiar şi cu păpuşile? Avea dreptul să facă orice dorea; nu-l reţinea nimeni, nici chiar tatăl lui.
Văzând că doarme liniştit, blondul vru să se retragă; n-avea de gând să-l deranjeze cu prezenţa lui. Băiatul merita să se odihnească cât mai bine, în linişte. Dar, deşi tatăl se străduise să nu provoace zgomot, băiatul se trezise.
- Ce-i, blondule? auzi domnul Enka glasul fiului său.
- Nimic; te priveam... Te-ai trezit?! Sper că nu din cauza mea; n-am vrut să te deranjez.
- Fii liniştit, nu din cauza ta; am dormit însă destul, mi-a ajuns.
- Dacă zici tu... Şi ce program ai pentru ziua de azi?
- Depinde; tu ce doreai să-mi propui?
- De unde şti că aveam de gând să-ţi propun ceva?
- Am intuit, blondule... Spune-mi ce vrei!
- Mă gândeam că, dacă ai avea timp, m-ai putea ajuta să lărgim garajul, în aşa fel încât să fie loc pentru ambele maşini; acum nu mai e doar una, avem două şi nu putem lăsa nici una afară, la cheremul capriciilor meteorologice... Iar tu te pricepi la aşa ceva.
- Regret, blondule; nu conta pe mine... Te-aş ajuta cu cea mai mare plăcere; mă tem însă că nu prea am timp pentru aşa ceva.
- Cum adică, dragul meu? Eşti liber zilele astea două...
- Nu foarte liber, blondule; nu atât de liber cum ar trebui sau cum mi-aş dori.
- De ce?! Trebuie să mergi la Institut?
- Sigur; sunt nevoit...
- Prietenul ăsta al tău cam exagerează... Nu-ţi mai lasă nici o clipă de răgaz? Pricep că e vorba despre o misiune foarte importantă, al cărei comandant eşti chiar tu, dar nici aşa; nu sunt de acord să-ţi ocupe tot timpul liber de care dispui, oricum, prea puţin!
- Blondule, nu-i vina lui; nu dom’ director m-a chemat la Institut, însă tot trebuie să merg. Şi azi şi mâine, deşi... mai pe seară.
- Luci, ce ai de gând?! îl privi bănuitor Iulian Enka.
- Nimic grav, blondule, îl linişti fiul, lămurindu-l: Zilele trecute le-am promis unor domnişoare, prietenele mele, că o să-mi petrec câtva timp împreună cu ele, la discoteca Institutului, pentru a-mi lua rămas-bun în mod adecvat de la ele.
- Fii atent ce faci! îl avertiză tatăl său. Nu te complica în astfel de acţiuni care ar putea atrage după sine alte neplăceri; nu uita ce-ai păţit zilele trecute, cam din aceleaşi motive...
- Linişteşte-te, blondule! Nu se va repeta povestea; voi avea grijă, promise băiatul. M-am învăţat minte.
- Bine, dacă tu crezi că te poţi descurca, n-am să mă împotrivesc. Asta înseamnă că n-ai să mă poţi ajuta...
- Ţi-am spus; mă tem că nu. Iar dacă acum nu pot, de săptămâna viitoare încolo, e şi mai puţin probabil că aş avea timp liber la dispoziţie pentru aşa ceva; se apropie data plecării...
- Pricep; totuşi, măcar proiectul pentru lărgirea garajului l-ai putea realiza? Ăsta nu ţi-ar lua mult timp; tu te pricepi la aşa ceva, îi propuse Iulian Enka fiului său.
- Bine; am să mă ocup de proiectul ăsta, promise fiul.
- Iar eu am să-l respect întocmai; vom lucra după proiectul tău, surâse blondul îngăduitor. Tu – te poţi distra azi şi mâine; mai ai doar aceste două zile la dispoziţie pentru aşa ceva. După aceea, nu mai, gata; s-a zis cu distracţia!
- Ba, te înşeli; de abia va începe, după lansare...
- Ah, voi şapte, tineri, singuri, nebunatici, la bordul navei voastre, în misiune, în următorii ani, cel puţin 13... Sigur, vă veţi mai şi distra uneori; aveţi tot dreptul, presupuse Iulian Enka. Vezi, tot tu ai rămas comandantul misiunii...
- Tot eu, blondule...
- Iar domnişoara aceea, reclamanta, îţi va evalua activitatea. Ce crezi despre chestia asta?
- Ce să cred?! N-are decât să evalueze ce-o vrea; nu mi-e teamă!
- Sigur; n-ar avea de ce să-ţi fie teamă, presupuse blondul. Dacă vrei, mai poţi dormi, nu e nevoie să te trezeşti de acum. Odihneşte-te cât mai bine!
- M-am trezit deja, blondule, iar de odihnit, m-am odihnit de ajuns, zise Lucian şi se ridică; era în pijamale.
- Salut, şefu’, auzi glasul papagalului; nu observase când sosise în camera lui...
- Salut, Rikky, îi răspunse Lucian, iar papagalul i se aşeză bucuros pe umăr; începea o nouă zi de vară...
Ca să nu pară prea nerăbdător, lunganul nu plecă de acasă înainte de ora 10.00; această oră i se părea potrivită pentru o vizită la Adela. Nu era nici prea devreme, nici prea târziu, ci numai bine, deci nu va deranja pe nimeni la ora aceea.
Casa adolescentei nu era situată foarte departe de locuinţa geografului. Totuşi, din motive lesne de înţeles, Nistor preferă taxiul mersului pe jos. Normal, după cum începuse să se obişnuiască, taximetristul îl recunoscu şi-i solicită autografe. Lunganul nu-l refuză; mâzgăli rapid ceva cu scrisul său indescifrabil, iar şoferul fu mulţumit. Ajunşi în dreptul casei familiei Cristescu, taxiul opri.
Lunganul coborî, fără a fi plătit; nu că n-ar fi avut bani, însă şoferul refuză categoric, nedorind să accepte bani de la lungan. Eh; şi?! Îi rămâneau mai mulţi pentru dulciuri...
Geograful intră în curte; primul care-l întâmpină era Brutus, dulăul familiei Cristescu. Câinele căpătă biscuiţii doriţi, cu care se învăţase. De data aceasta, îi deschise chiar Adela, după ce Nis sunase la uşă. Zveltă, adolescenta îl întâmpină bucuroasă, sărutându-l pe obraji; în acest scop se înălţase uşor pe vârfuri.
- Ai venit... rosti ea.
- Normal; doar am spus că voi veni, replică lunganul. În plus, eram foarte curios; nu mai puteam de nerăbdare... Doream să aflu ce-ai hotărât. Te-ai gândit bine la propunerea mea?
- Uşurel, nărodule, nu mă lua aşa de tare...
- Poftim?! tresări lunganul. Adela, nu mă mai fierbe; sunt atât de nerăbdător să aflu... Le-ai spus ceva părinţilor tăi despre ceea ce ţi-am propus?
- Nu, n-am îndrăznit... Dar ştii că n-am dormit deloc, aproape întreaga noapte, din cauza propunerii tale?!
- Ce te face să crezi că eu aş fi dormit mai bine?! Haide, spune-mi odată! o zori el.
- N-ai şi tu puţină răbdare? îi reproşă Adela.
- Nu pot avea, recunoscu Nistor.
Tocmai atunci se ivi în prag tatăl Adelei, domnul Gigi Cristescu.
- Cine-i, scumpo? întrebă dânsul.
- Bună ziua, domnule, îi răspunse însă lunganul şi dădu mâna cu tatăl fetei.
- Ah, tu erai... murmură dânsul.
- Tati, ieşim şi noi puţin în curte; stăm cu Brutus... E cald şi frumos afară, spuse Adela.
- Bine, aprobă domnul Cristescu şi reintră în casă.
Lunganul şi adolescenta ieşiră în curte; se aşezară pe bancă.
- Acum spune-mi ce-ai decis, nu mai tot amâna momentul! i se adresă geograful. Te rog, zise el, privind-o insistent.
- Bine, îţi spun, rosti adolescenta. M-am gândit mult; nu ştiu dacă-i bine ce-am hotărât, dar... Nis, mi-e tare greu să-ţi spun, însă ţine minte: Mi-ai promis că nu te vei supăra, indiferent ce-ai auzi.
- Adela, nu mă voi supăra! repetă lunganul promisiunea, deja bănuind ce va auzi, deci care va fi răspunsul ei.
- Uff... oftă ea, apoi reluă: Cred că ar fi mai bine să nu merg cu voi, să rămân acasă; v-aş încurca...
- Ba nu, n-ai încurca deloc, pe nimeni! se împotrivi Nistor.
- Nis, mi-ai promis... îi aminti cu subînţeles puştoaica.
- Prea bine, am să accept, nu mă împotrivesc... Ţi-am spus; îţi respect hotărârea luată, ba încă fără supărare, o aprobă el, deşi părea tare, tare mâhnit.
- Nis... şopti adolescenta.
- Ai fi avut ocazia să-i cunoşti pe colegii mei; ba încă foarte bine, murmură Nistor îngândurat, încercând să-şi închipuie cum ar fi fost misiunea lor cu Adela la bord, o adolescentă răsfăţată, tare năbădăioasă; ajunse la concluzia că ar fi fost cel puţin foarte interesant; nu va fi însă cazul...
- Ai putea să mi-i prezinţi şi aşa, presupuse ea.
- Ştiu şi eu?! Aş putea, deşi, dacă nu mergi cu noi, nu prea ar avea rost... Scuză-mă, te rog; sper să nu ţi se pară că aş avea o reacţie nepotrivită; încerc să te înţeleg...
- Te descurci destul de bine, rosti Adela, apoi shimbă subiectul: Cum rămâne cu fotografiile noastre în dublu exemplar?
- Dacă vrei, putem face şi acum.
- Sigur, vreau şi chiar facem câteva, dar... Nu eşti în uniformă, Nis; eu aşa vreau, în uniformă.
- Am fost ieri, la banchet, preciză lunganul.
- Da, ai fost... Dar eu vreau să avem multe fotografii în care să apărem doar noi doi, iar tu să fii în uniformă.
- Ah, atunci rămâne pe altădată; poate mâine.
- Mâine vii îmbrăcat în uniformă?
- Nu; nu vreau să risc nimic; umblu fără body-guarzi... Însă am să-mi iau uniforma la mine, într-un rucsac; găsesc eu un locşor unde să mă schimb, replică el.
- Sigur găseşti, spuse fata. Hai totuşi să facem şi acum fotografii! Ce contează dacă nu eşti în uniformă?! Hai în casă; avem aparat foto... Ne fotografiem în casă, în curte, cu părinţii mei sau fără; chiar şi cu Brutus.
- Bineînţeles; şi cu el, surâse şters geograful.
Nistor îi făcu pe plac fetei. Intrară în casă şi se fotografiară în toate felurile posibil...
- Deci, veţi pleca totuşi în misiunea aceea, spuse domnul Cristescu într-o pauză dintre fotografieri.
- Se pare că da, domnule, răspunse Nistor îngândurat.
- Cât mai aveţi? Nu foarte mult; doar vreo câteva zile, zise domnul.
- Aşa-i, aprobă Nistor. 10 zile...
- Era cât pe ce să rămâneţi aici, acasă, toţi, mai spuse tatăl adolescentei.
- Era, dar nu s-a întâmplat astfel; neînţelegerile s-au rezolvat.
- Şi e bine sau nu? se interesă Gigi Cristescu.
- Într-un fel – da, e bine, într-un fel – ba, replică lunganul, gândindu-se că tocmai ratase şansa de a o vedea şi pe Adela la bordul navei albastre în următorii ani; dacă ar şti tatăl ei ce-i propusese...
Dar domnul Cristescu habar n-avea, iar Nistor nici măcar nu încercă să-i spună. Ieşiră în curte, toţi patru, pentru a continua „şedinţa foto” afară, de astă dată alăturându-li-se şi Brutus.
Fiind afară, nu mai era nevoie de blitz; şi ce bine! În ochi deja le sclipea insistent lumina aceea albă orbitoare, iar vederea li se împăienjenise; nici lui Brutus nu i-ar fi convenit albeaţa blitz-ului; aşa însă, n-avură probleme cu el, era un câine foarte ascultător, mai ales că din când în când mai primea şi câte o recompensă dulce de la Nistor.
Iar „şedinţa foto” se prelungi până seara, când lunganul decise să plece acasă, pentru a mai sta şi cu părinţii lui; promise că va reveni ziua următoare, cu uniforma lui albastră în rucsac...
La ora aceea, şeful său era deja la Institut, la discotecă, după cum le promisese prietenelor sale; nici el nu venise în uniformă, ci în blugi şi tricou. Petre şi Adi, body-guarzii săi, îl însoţiseră; rămăseseră însă la poartă, să-l aştepte pe el.
Şi... Nebunie mare în discotecă, din clipa în care sosi el. Fetelor aproape că nu le venea să creadă că era chiar el şi că se afla acolo; crezuseră că nu-şi va respecta promisiunea făcută.
Totuşi, Don Juan se ţinuse de cuvântul dat; venise... Iar fetele încercară să se comporte cât mai civilizat, să nu cumva să-l supere, mai ales că ştiau că directorul de abia aştepta o greşeală din partea lor. Ce conta însă... Don Juan era acolo, printre ele, le răsfăţa cu câte un zâmbet seducător, era amabil, dansa cu ele; cel puţin o melodie cu fiecare...
Totuşi, fetele remarcară o schimbare în atitudinea lui; nu mai era chiar aşa, „năvalnic”, cum şi-l aminteau ele; era parcă mai rece, mai distant, deşi, ca de obicei, fermecător... Nu le mai strângea însă pasional în braţe, nu le mai săruta cu foc, era mult mai rezervat în gesturi, iar dacă el nu proceda astfel, se abţinură şi ele; cel puţin era acolo, măcar atât... Frumos, elegant (chiar îmbrăcat în blugi şi cu tricou), galant... Adică Don Juan! Plăcut sfârşit de săptămână în Institut...
Directorul prinse de veste, din anumite surse, că preferatul său s-ar afla acolo, la discotecă, dar nu se deplasă să-l deranjeze, considerând că băiatul merita să se distreze. Şi avea dreptate; chiar merita... Toată dimineaţa şi după-amiaza se ocupase de întocmirea proiectului pentru garaj; fiind vorba doar despre un garaj, era mult mai uşor de realizat decât cel al navei albastre „Pacifis”.
Lucian nu plecase însă de acasă până nu-i prezentase blondului său tată proiectul, gata întocmit. Iulian Enka se declarase mulţumit. „Aşa va fi garajul nostru... Ne vom ocupa însă de el de abia după plecarea voastră în misiune. Mulţumesc, fiule.” spusese blondul surâzător. Şi astfel, gata cu prima zi a acelui sfârşit de săptămână...